Cand vine singuratatea peste tine

Cum îți dai seama că ești singur.

Atunci când ești bolnav… nu poți să ieși, nu poți să faci nimic, zaci și atunci observi.

Atunci când încerci să vorbești cu cei de lângă tine, și vorbele rămân fără ecou, în tăcerea care se lasă observi.

Atunci când ești singur și nu ți-ai dori să fie nimeni lângă tine. Brusc îți dai seama ca nu vrei pentru că nu  are cine să fie.

Atunci când sesizezi cum în jurul tău sunt multe uși închise. Mereu ai crezut că nu ești interesat să deschizi nici o ușă iar acum realizezi că n-ai ce deschide.

Atunci când mănânci deși nu îți este foame.

Atunci când bei deși nu îți este sete, poate doar de ceața care te face să nu-ți mai pese.

Când singuratate se întâlnește cu claritatea minții fac o echipă foarte neplăcută. Probabil că din acest motiv fugim de claritatea minții ca de dracu. Pentru că singurătatea este deja acolo. Este ca umbra noastră. Cu singura diferență că ne urmează și în întuneric. De fapt o face mai ales în întuneric. Ca un boschtar cu sticliri animalice în priviri.

Întâlnirea cu ea ne ridică pulsul și ne dilată pupilele. Ai vrea să fugi dar te simți ca un iepure prins în culcuș. Dacă fugi îți desconspiri poziția și vei declanșa urmărirea. Așa că într-o speranță deșartă, închizi ochii și speri că va trece mai departe. Nu trece, pentru că atunci când închizi ochii se face întuneric. Iar singurătății îi place la nebunie întunericul.

Se lipește de tine ca un șarpe. Îți intra pe sub haine, stai mut, dar urlii pe interior. Stai nemișcat, dar te zvărcolești ca un ars în spațiul ala mic din tine. Îi simți solzii și privirea inertă, inexpresivă, strânsoarea liniștită a prădătorului care știe că nu ai unde să scapi. Atacă liniștit, fără să facă risipă de energie. Începe și te înghită de la picioare.

Să dureze!

Aerul nu-ți mai ajunge, sentimentul claustrofobic se intensifică. De ce nu ai fugit mai devreme????

Acum e prea tărziu! Măcare de s-ar termina mai repede.

Apoi iar nu vrei să accepți. Vrei să scapi, încerci să te zbați dar zbaterea nu face decât să te obosească. Oxigenul se duce și mai repede. Viața începe să alunece pe lângă tine ca o banchiză de gheață. Încet, fără grabă, dar sigur.

Ai mâinile legate, jumătate de corp înghițit, îți vrei viața înapoi. Cum ai ajuns aici??? Tu nu ai fost niciodată în pericolul asta. Tu erai un om sociabil, aveai prieteni, aveai iubită, aveai tinerețea ta, care ținea loc și de foame și de sete. Unde s-au dus toate? Cum ai ajuns tu singur?

Tu care râdeai de cei singuri și îi numeai neadaptați. Îi credeai slabi, când le vedeai frica și revolta viscerală pe care o afișau teatral. Ce naiba s-a întâmplat?

Aproape te-a înghițit de tot… dacă ai putea măcar să muști sau să strigi. Poate te ajută cineva.

Cine să te ajute, ești singur nu înțelegi? SINGUR

Deschizi ochii dar deja intuenricul nu mai poate fi înlăturat, nu mai este un atribut al ploapelor tale. Îți este impus.

Apoi, poate o sa respiri, o să ți umplii plămânii cu întuneric, o să te ridici din el, o să îl accepți și o sa fii cuprins de o mare milă și compasiune față de toti cei singuri asemeni ție. O să devi un tip de treabă dar cam trist.

Poate nu o să accepți și o să devi un zombi fără viață, vei bântui, animat doar de porniri animalice, fără nici o țintă prin lumea asta. Deschizând răni cu orice ocazia și murind în cele din urmă ca un efect de recul al acelor răni.

Poate o să faci asemeni unui Phoenix, o să reînvi purificat. Eliberat de nevoia de apropiere, asumându-ți singuratatea ca pe o mare descoperire. O vei căuta cum caută un masochist durerea.

Dar poate o să găseși mereu paharul la timp, o să devi în ochii tuturor un ratat, care va încerca să bânguie o filozofie neinteligibilă emanând un miros de borhot. Mai singur ca niciodată dar fără a fii conștient de asta. Fericit în majoritatea timpului că ai eludat capcana singurătății.

Sau poate mă înșel și este totul altfel, poate mâine o sa fie soare și când este soare este bine și uneori chiar apreciem un moment de singurătate.

Calm si normalitate

N-am mai scris de mult, mă consum pe alte planuri și nu am mai avut timp de introspecții. Nu în sensul rău, de fapt cred că am o perioadă foarte bună. Mă încântă ceea ce fac și timpul curge lin.

În schimb mă mai gândesc, dacă nu cumva astfel de perioade, în care ești mai mult centrat pe acțiune decât pe reflectat, nu te departează de tine însuți. Într-un mod care te va destabiliza și te va arunca la primul colț în tot felul de stări psihice derizorii.

Deznădejdea și futilitatea sunt cele mai puțin îndrăgite de câtre mine. Deznădejdea nu am mai simțit-o de mult. Cumva mi-am luat optimismul în brațe și am mers cu el înainte. Dar futilitatea… asta pândește mereu dupa orice efort susținut în lumea materială.

Oricum bănuiesc că nu rămâne decât să văd ce urmează. Cu vârsta am început să nu mă mai grăbesc spre final. Nu mai cred în finaluri. Am început să cred în prezent, vreau să învăț mai bine, să-l simt și să-l degust ,decât să fiu concentrat pe rezultate finale sau pe efecte. Aș vrea să mai petrec o vreme în zona cauzală a vieții. Unde creația se mișcă în voie, cu nesăbuința și încrederea caracteristică.

Ați văzut cum niciodată creația nu își pune probleme logistice? Ea le rezolvă când apar sau le ocolește și face din ele puncte forte. Îmi place când mă cuprinde câte un impuls d-ăsta creator, indiferent de ce natură este.

M-am și speriat azi, nu conteză motivul. Dar sperietura are niște efecte mișto. Adică atunci când realizezi că ești în siguranță. În primul rând te face să mai lași nasul în pământ. Asta este mereu de dorit, mai ales dacă ai o perioadă când toate se leagă.

Capeți așa o impresie de jmecher în mintea ta. Începi și te vezi descurcăreț, când de fapt doar ai nimerit pentru o scurtă perioadă pe o trasă favorabilă. De fapt dacă faci doi pași în spate vezi că ești tot unde erai și acum 3 zile. Singura diferență este că dintr-un motiv misterios privești tu cu mai mult optimism totul. În loc să iei partea futilității o iei pe a optimismului și al creativității pentru câteva clipe.

O găleată de apă rece te mai aduce cu picioarele la sol. Întodeuna când începi să crezi că totul merge de la sine urmează derapajul. Poate că puțină teamă îți mai taie din entuziasm dar îți deschide ochii și îți lungește antenele. Nu mă refer în sensul că devi mai atent la condițiile de mdiu și interceptezi atacurile sau curbele în ac de par mai cu talent. Nu, mă refer că îți lărgește puțin unghiul de vedere atunci când îi evaluezi pe cei din jur. Îți crește gradul de acceptare și toleranță față de lucrurile pe care nu le înțelegi sau nu le găsești ca fiind normale. Mie îmi place chestia asta, mai alesc când e fără urmări. Așa când vine ca un șut în cur, încâlțat cu o gheată de fier, șutul bă nu curul. Doar știți că eu port tanga, ce dracu.

Ați văzut vreodată ceva mai penibil decât chiloții tanga la bărbați?

Așa, când vine ca un șut în cur nu mai ai timp de filozofat. Trebuie cu o mână să te ții de cur cu alta să țipi și cu altă ocazie să fii mai atent. Bă dacă ceva îmi displace este să fiu mai atent. Cred că are legătură cu optimismul. E pachetul drumuri grele cum ar veni. Nu poți să o arzi și vesel și încrezător dar și să te uiți pe sub toate pietrele, să te asiguri că un miriapod delicios, vroiam sa zic veninos, nu te pândește la cotitură.

Adică, ori admir peisajul ori stau să mă feresc de neprevazut. Poate că femeile sunt multi tasking da’ eu nu. Eu sunt genul ăla de batrân care trebuie să își aranjeze masa de lucru 20 de min înainte să se apuce de treabă. Pentru care și aranjatul ăsta face parte din plăcerea creației, sau din plăcerea lucrului bine făcut. Nu spectaculos, nu, doar bine făcut, adică mediocru. Așa îmi place mie, să fac treaba suficient de bine. De fapt să o fac așa cum iese ea. Mai mult iubesc să am scule și să le aranjez, să am echipamente. Și pentru sport am multe chestii, pe care nu le folosesc decât foarte rar, dar faptul că le am mă umple de satisfacție. Când mă echipez pentru un antrenament, ceva, iubesc echipatul efectiv. Paloș dacă aș avea, să umblu cu el pe drum și arc să mai trag după câte o țintă așa din goana calului. Voi vă dați seama cât ar fi de mișto? Și șoste d-alea lungi de le tragi cât mai sus și centură.

Mă rog, deci viețui și pulsul e în cote normale, cam 54 de bătăi pe minut dimineața. E cam greu de luat totuși. Despre ce vorbeam?

E dragii moșului, deci o pulpă pe un umar o pulpă pe un umar, o apuci de buci și dă-i și dă-i.

Atenție, se fură caii de la bicicletă!

Bă, a înebunit lumea? Văd tot mai mulți oameni devenind tot mai răi și agresivi. Chestie care pare banală dar totuși mie îmi stîrnește curiozitatea.

Da nu vreau să mai scriu cu î din â, să mă piș pe el. Suge grav, să mă bea!

Așa, unde rămăsesem. Da, mi-am adus… și anume aminte. Deci contextul e cam așa.

Oameni cu anumite realizări, oameni care “au trecut prin multe” să ajungă unde sunt. Adică oameni obișnuiți. Toată lumea trece prin multe și toata lumea ajunge undeva, la final chiar în același loc.

Să zicem că nu contează, deși contează, să zicem că ai înfăptuit tu ce n-a înfăptuit nimeni. Ești descendent direct din vița nobila a lui Apolo, sau ceva.  Brusc devi foarte agresivi. Nu mai există interacțiune simpla cu tine. Toată lumea  vrea ceva de al tine. Frate ești obositor și în principiu absurd. Deja lângă genul ăsta de om nu te mai poți purta natural. Ori să devi orb în fața elefantului, ori să-l mîngîie. Na, după toanele de moment ale puletului parvenit în cine știe ce context finaciar sau social.

Frate odată cu ascensiunea nu se dezvoltă și o capacitate de înțelegere mai amplă? Nu se dezvoltă și o forță interioară care să te separe de toți crizații cu probleme de încredere în sine? Mai des nu decît da.

De ce îmi pasă? Uite așa sunt eu cînd văd un pitic la bâlci mă zgâiesc la el.

Cum le funcționează logic personală în momentul asta?

Pai în primul rând apare un ego legat de domeniul de activitate care se reflecta asupra oricărei acțiuni în care persoana respectivă este implicată. Dacă e scriitor și e vorba despre pacea globală are o opinie cum scrierile sale ajută pacea globală. Dacă e crescător de iepuri olimpic și vorbim despre cometa Pula Mea care brăzdează cerul înstelat în miezul zilei, da cerul are stele și ziua, brusc va spune că degeaba.

-Cometa asta nu face doi bani dacă nu o vezi la o friptura de iepure.

Apoi următoarea etapă este o paranoia cum ca lumea vrea să le fure caii de la bicicletă. Deci toate aceste exemplare realizate au o obsesie cu profitatul. Nu neg posibilitatea ca o mare parte să vrea să profite de ceva din sonoritatea persoanei dar practic daca o arzi dizident nu are mai mult sens. Adică tu vrei să fii celebru sau bun într-un domeniu. Atunci de ce brusc dacă cineva are legatură cu tine îți ciobește stindardul îți lasă bicicleta orfană de cai. Mai ales cînd nici măcar nu e vorba de o realitate ci de multe ori de o prevenție paranoică.

Poate că paza buna trece primejdia rea, dar nu e foarte neplăcut să te păzești așa paranoic mereu până pierzi contactul cu normalitatea? Bănuiesc ca uneori frica devine așa de mare încât orbește orice logică.

Proastă strategie mi se pare ca odată cu atingerea unui obiectiv să pășești pe calea autoizolarii și a crizelor obsesive. În loc să profiți din plin de plăcerea de a te bucura de realizările tale liniștit tu stai să le păzești. Tot un sclav chinuit rămîi.

Studiu de caz, frica

Chestie ciudată cu frica. Această repulsie conturată clar la nivel fizic pentru situațiile în care nu vrei să te afli. Ai zice că o poți înțelege și poate depăși. Măcar acolo unde ai mai depășit-o. Dar ea reapare ca buruiana în solul fara pesticide.

Nu îi contest rolul minunat în autoprotecție sau în autoeducare. Dar mă miră un aspect al ei. Cel puțin un aspect pe care l-am observat la mine. Îmi e frică de lucruri pe care le-am făcut, îmi e frică de ele imediat după ce le-am făcut. Nu îmi e frica înainte, nu îmi e frică in timp ce o fac dar mă cuprinde frica dacă mă gândesc să le fac iar. E o reacție fizică clară. Apoi îmi trece.

Încă și mai paradoxal e că mi se face frică de chestii prin care trec fără să clipesc dacă e nevoie.

De exemplu, mă bat cu plăcere la sală. Îmi place să mă bat nu privesc durerea ca pe un inconvenient. La naiba, când mi-am rupt degetul de la picior acum 5 săptămâni întâi am terminat meciul, apoi am continuat antrenamentul, am mai băgat și un antrenamant la sala de forță și abia apoi am plecat acasă. Încasez zâmbind, dar nu așa la modul fals ci pe interior, radiez de placere când mă bat. Cu toate acestea inevitabil la toate concursurile la care am participat după terminarea meciului indiferent dacă l-am pierdut sau câștigat, dacă am dominat sau am fost dominat când mă gândeam ca mai urmează un meci mă cuprindea frica. Frică fizica aia care îți usucă gura și îți face stomacul să fiarbă. Aia de te face să te simți slab și incapabil. Doar o privire asupra adversarului și mi se pare că nu am ce să îi fac. Parcă mă duc cu o sabie de lemn să mă lupt cu un cavaler teuton.

Alt exemplu, fac sport de când mă știu. Nici nu mai țin minte când a însemnat oboseala sau durerea musculară ceva pentru mine. În timp ce majoritatea își impun cat de mult să facă, eu mă lupt cu mine să îmi impun cât de puțin să fac. Pentru că nu îmi mai funcționează de mult sistemul ăla de protecție care spune bă oprește-te. Dacă nu pot să fac ceva din diverse motive la un antrenamant mă urmărește gândul câteva zile. Cu toate acestea după fiecare concurs de alergare montană după câteva ore de la final dacă mă gandeam că o sa urmeze altul mă cuprindea o frică stupidă.

Orice examen la care m-aș gândi acum să îl redau m-ar terifia. Un căcat, am luat toate examenele cu note mari. Eu citesc cu plăcere ce alții consideră studiu. Cu toate acestea mă văd inexplicabil un retardat.

În situații ridicole îmi e rușine de îmi scapără obrajii cu toate că mă doare fix în primele două pule despre ce gândesc  alții.

E o mare diferență între ce gandesc și ce simt uneori. Eu dacă ar fi să îmi aleg un personaj istoric cu care mi-ar plăcea să mă identific cred că ar fi un samurai. Nu neapărat unul anume. Oricare ar merge. Cel mai panaramă dintre toți tot ar fi mai vertical decât cel mai smardoi arhetip de azi. Nu ar fi greu să te pliezi pe o imagine hologramica. Dar cât timp nu te identific cu adevărat cu tiparul respectiv ar fi fals. Ar fi o escrocherie. Poate nu pentru restul lumii dar ar fi pentru tine. Acum oare frica asta dubioasă și ușor absurdă ce poate însemna?

–          Ar putea să însemne că mă mint foarte bine. Că de fapt dorm și merg pe un drum care nu e al meu. Uneori mă trezesc și resping drumul. Uneori după ce experimentez ceva intens.

–          Ar putea să însemne că sunt mult mai mult decât mă văd și că uneori mă sperii de ceea ce sunt. Ar putea să fie doar o reminșcență a unui subconștient chinuit.

Adică la fel ca orice lucru, în viața asta, poate să fie interpretat în ambele sensuri în funcție de convenabilitatea momentului.

Trebuie să mai studiez puțin aceste aspecte, să meditez asupra lor, să mă scaprin la coaie privind un apus de soare și cântarind ambele aspecte. Ce moto mi se potrivește mai mult “mie frică, mie frica să dorm singurică” sau “You talkin’ to me? Well I’m the only one here. Who the fuck do you think you’re talking to?”.

Agresivitatea subconstienta

Cred că am mai abordat subiectul agresivității până acum.

Există agresivitatea conștientă, intenționată ca urmare a unei decizii punctuale sau ca urmare a unor reflexe dobândite în mediu. Nu mă interesează acest tip de agresivitate pentru că este subiectivă. Poate fi motivată sau nu, cel puțin e pornită dintr-o intenție clară și în general este asumată, atât ca rezultate cât și ca inevitabile consecințe.

Agresivitatea subconștientă în schimb este ceva ce merita să pui lupa pe ea. Agresivitatea subconștientă este de multe ori nesesizată, sau greu sesizabilă de cel care este afectat de ea. Agresivitatea subconștientă este de multe ori o piatră de moară pe care o târâm după noi zilnic și cu toate acestea nu observam decât efectele ei indirecte. Pe care de tot atâtea ori le interpretăm eronat.

Semne ale unei agresivități subconștiente ridicate sunt următoarele.

–          Lipsa de răbdare.

–          Obiceiul de a întrerupe pe cineva când vorbește.

–          Graba în a emite judecâți de valoare fără a analiza în profunzime situațiile.

–          Impresia că toți sunt împotriva ta.

–          Tendința de a împărți lumea în ai tăi și restul.

–          Irascibilitate crescută în situații stânjenitoare dar care nu îți pun siguranța în pericol.

–          Obiceiul de a vorbi tare, nu ca rezultat al unei voci puternice ci ca rezultat al efortului de a vorbi tare (se simte în scurt timp și cum te obosește acest fel de a vorbi) .

Sunt cu siguranță încă multe alte semne ale acestei agresivități.

Declanșatorul aceste agresivități este de regula frica. Frica cu diverse nuanțe, frica pentru siguranța orgoliului, frica de a nu fi luat în seamă, frica de rușine, frica de singurătate.

Efectele neplăcute ale acestei agresivități sunt cu manifestare rapidă sau de durată. Cele  imediate, cum ar fi dificultăți în a te integra în grupuri, dificultăți în a menține relații de lungă durată. Probleme în interacțiunea cu oamenii, certuri spontane în situații diverse pe strada, la coadă, în trafic etc.

Efectele de lungă durată sunt probleme de sănătate, senzația că nu îți găsești locul nicăieri, plictiseală și lipsă de hobiuri. Senzația că viața nu are scop și sens.

Agresivitatea subconștientă este prezentă în fiecare din noi în anumite nivele. Să descoperi dacă în tine este prea multă și dacă ajunge să îți afecteze brutal existența este destul de ușor. Ajunge să te observi pe parcursul unei întregi zile și să te privești fără să joci rolul avocatului. Fără să cauți motivații ale actelor și reacțiilor tale în fața disconfortului real sau imaginat. Agresivitatea subconștientă este ca o umbră care ne învăluie, ne obturează vederea și deformează modul în care ne văd ceilalți.

Ea se formează din multe reacții agresive conștiente care lasă reziduri în subconștientul nostru. Subconștientul înregistrează tot, el nu aplică nici un filtru. Modul cum asociază informațiile cu senzațiile este încă misterios și probabil greu de prins în definiții. Personal cred ca face un melanj de noțiuni raționale convertite în sentimente și stocate în memorie.

Tot ce am scris e părerea mea personală despre acest aspect și rezultatul propriilor observații așa cum și modul de a o scădea e o căutare care mă preocupă de ceva timp.

Pentru a scădea agresivitatea subconștientă recomand următoarele posibilități:

1.Cel mai important lucru este să devi conștient de ea. Când se manifestă și cum, ce gust are, ce culoare.

2.Nu te răzvrati împotriva ei dar încearcă să oprești momentele când o elogiezi. O elogiezi prin manifestări de agresivitate față de aspecte alea vieții care nu te afectează cu adevărat sau care nu te afectează atunci.

3.Caută să vezi și partea bună a ceea ce clasifici ca fiind rău. Nu trebuie să te forțezi să iubești nimic doar cercetează mai amănunțit și din mai multe puncte de vedere orice situație.

4.Începe să privești obiectiv situațiile în care sunt implicați membrii familiei, cei dragi și nu în ultimul timp tu.

5.Apropie-te de ideea că tu nu deți adevarul complet despre nici un fenomen. Că orice idee crezi tu că ai este posibil să îți lipsească informații.

6.Nu te invinovăți când îți dai seama că greșești, învață să te ierți si pe tine si pe cei ce îți greșesc.

7.Petrece timp singur în natură fără a căuta ceva anume. Doar privește în jur și liniștește vocea interioară care o ia razna de la fluxul enorm de informații la care suntem secundă de secundă supuși.

Daca mai aveți idei bagați.