Fie sa va fie bine

Am evitat cu vitejie subiectele momentului. În parte pentru a nu îmi alimenta spiritul beligerant. Încerc să-l fac să moară de foame.

Un moment de trezire mi-a relevat că m-am lăsat iar să fiu prins în plasa falsă a realității. În capcanele minții care alege bunul de rău și vrea-ul de frică. Duceam războaie de îndreptat strâmbul. Când dreptul e atât de greu de stabilit încât orice moment de sinceritate profundă mă face să mă simt pierdut definitiv.

Dar cum sinceritatea profundă e soră cu frica și confortul lui „las că știu eu” e călduț, momentele astea sunt rare. Și rarul trebuie prețuit și pus pe iarbă crudă. Trebuie șters de praf și mângâiat, cu mângâiat de părinte creștet de copilul.

Dulcele dat drumul, dulcea acceptare, dulcea trezie din visul asta sumbru fie cu voi.

Sunt obosit

Eu știu că am o componentă masochistă. Îmi iau picioare în gură cu abnegație, din simplu fapt că pot să duc. Iar chestia asta în timp se integrează în felul tău de a fi. Ajungi să fii locul ăla de descarcat frustrări.

Nu o spun ca să îmi plâng de milă. Îmi asum întreaga mea existență și sunt împăcat cu ea. Dar uneori este nevoie să aduci lumea cu picioarele pe pământ. Că omul are tendința de a se țigăni. Dacă îi dai un deget îți ia toată mâna, dacă îi tolerezi trei căcat-uri dă să descarce vidanja.

Problema e că antrenându-ți anduranța îți devine o a doua natură toleranța. Moment în care atitudinile reactive îți sunt nenaturale. Nu mai simți revolta aia mobilizatoare, e doar un fel de tristețe pentru micimea părții vătămătoare. Tot speri într-o conștientizare, într-o trezire, într-un simț al moderației. Dar disciplina lipsește și omul trăiește în voia sorții. Nu deține nici un control asupra deciziilor sale. E mânat de frici și dorințe imposibil de satisfăcut. Ca alcoolicul de setea fără capăt.

Atunci singura modalitate de a aduce un echilibru efemer este o etalare de forță. O metaforică băgare de pulă în tot și în toate, de care îmi este din ce în ce mai silă.

Fuck this shiet.

Precizare

Trebuie avut tot timpul în vedere următorul aspect:

Între percepția noastră și realitate efectivă există în permanență o prăpastie de netrecut. Acest adevăr se plică în egală măsură celui mai banal gând sau judecați cât și celei mai rafinate teorii fizice. Prăpastia poate avea câțiva metri lățime și o adâncime infinită sau poate avea câțiva metri adâncime și o lățime infinită. Distincție deși important practic totuși complet irelevant față de afirmația inițială.

Odată acceptat acest fapt există posibilitatea să fim cuprinși de o senzație apăsătoare de singurătate. Dacă acceptarea merge mai departe și singurătatea este îmbrățișată se poate ajunge la o stare de detașare. Indiferent cum ajunge fiecare să se împace cu acest fapt este mai bine să îl cunoaștem decât să nu.

Dificultatea majoră nu constă în a accepta la nivel ideologic acestă realitate cât trecerea ei în planul nostru existențial. Cu alte cuvinte una este să știi ceva alta este să îți asumi și să conștientizezi cu adevărat și consecințele acestui CEVA, pe care-l ști.

Odată înțeleasă imperfecțiunea observațiilor noastre putem pe de-o parte să ne detașăm de ele sau să le privim cu o suspiciune provizorie cât și să ne atașăm de ele și să le privim ca pe note personale pe care le aplicăm noi realității. Bănuiesc că cele doua moduri de gândire ar corespunde viziunii științifice și artistice asupra vieții. Dacă un căutător de adevăr va trăi în permanență incertitudinea propriilor descoperiri și va încerca după forțele sale să le dovedească. Un căutător de frumos va accepta subiectivitatea descoperirilor sale și se va mulțumi cu satisfacția resimțită în urma actului creator.

Trăsătura comună celor doi ar trebui să fie toleranța față de cei care nu le împărtășesc viziunea. Înțelegând că până la urmă deși o realitate comună ar putea să existe totuși(!?), este aproape imposibil ca ea sa fie percepută similar de doi observatori. Caz în care eroarea mai mare poate să fie oricând în propria curte și vine ca o sentință insurmontabilă a individului, deci pentru care nu ar trebui acuzat.

Acest principiu aplicat cu sârguință în fiecare acțiune a noastră ne-ar scuti de multă suferință provocată și resimțită. Deși e mai ușor de aplicat și mai vizibil în cazul evenimentelor marcante totuși beneficiile mai mari ar veni din aplicarea în cazul detaliilor minore. Exersarea continua a toleranței și compasiunii față de cei din jur ne luminează sufletul și ne ridică vălul propriilor păreri de pe privirea prea încrâncenată.

.

„Although this may be a most difficult thing, if one will do it, it can be done.
There is nothing that one should suppose cannot be done.”

Ne irosim

Știi senzația ai, când auzi un citat sau vezi un documentar și zici în sinea ta. (Undeva era un semn al întrebării, mizerii literare, oricum n-avem.)

-Da bă, așa e. Asta e esența vieții.

E senzația aia care te poziționeza pe tine, în palmaresul propriilor evaluari, undeva sus. Este falsă, faptul că spui „Bă așa e!”, este egal cu zero.

Singurele chestii care contează, sunt alea pe care ți-le asumi și le lipești pe pilele.

Dacă spui, mama ce chestie deșteaptă, dar apoi continui să fii la fel de prost… cred că vei continua să fii la fel de prost.

Nu e un reproș, e așa o constatare apatică. Văd multă înțelepciune, o recunosc, o identific, o vreau în viața mea și apoi o uit. Mă iau cu rutina zilei și cu sistematica îndobitocire realizată de trăitul din acțiune. Nu acționatul e rău, știu asta. Ci acționatul ăla robotic. Ala care ne face să ne dorim să vina ziua de mâine, să treacă ora asta mai repede, să luam salariul, să ceva, ce nu facem atunci.

O risipă continuă de conștiență, îmi guvernează bucăți întregi din zi. M-am adaptat la ea, o consider normalitate. Asta înseamnă să fii om mare. Să mai faci și ce nu îți place. Cine a zis cacatul ăsta? De ce să faci ce nu îți place?

Lipsesc destul de des din viața mea. Până la urmă o să ajung să lipsesc cu desăvârșire. Există o generație întreagă de astfel de zombii. Cum sunt părinții noștri. Poate că nu toți, dar ai mei mi se pare că nu mai fac nimic pentru ei. Dacă le iei tot ce trebuie să facă și le lași doar ce vor să facă, o să sfârșească nefacând nimic. Adica mama o sa se uite la televizor la emisiuni inepte și tata o sa bea. Și eu obișnuiesc să beau, când nu am nici o acțiune planificată. Deci sunt pe drumul cel bun.

Îmi doresc să am mai mult timp liber, ca să pot să mi-l umplu cu alte acțiuni. Care inevitabil o să mă lase la fel de nesatisfăcut. Concediul este momentul în care se observă asta cel mai bine. Ajunge cea mai obositoare perioada a anului.

Bănuiesc ca se poate și altfel, dar e un curent. E un curent care te trage continu în aceste absurdități. Este generat de toți oamenii care te înconjoară. Toți pun presiune pe tine să faci diverse chestii. Toți au fraze logice ce motivează de ce ar trebui tu să faci una sau alta. Ajungi să crezi în aceste cuvinte, vin din prea multe direcții te copleșesc. Poate dacă ai medita la fiecare acțiune, dacă ai fi un samurai în fiecare clipă ar fi altceva.

Dar asta înseamnă să muncești cu tine. Munca cu tine e grea, necesită disciplină, necesită sacrificiu. Trebuie să îți înfrunți fricile când stau în cale principiilor tale. Așa… societatea are câte o soluționare simpla, la orice problemă. Un slogan, o reclama, la un produs minune.

-Veniți și pierdeți-vă timpul aici, așa, acum!

La final nu e vina nimănui dar simți că cineva este de vină. Probabil că tu ești, dar nu îți convine răspunsul ăsta. Cine vrea să ajungă la concluzia că e de vină, pentru nefericirea în care trăiește? Cred că doar cei care s-au săturat de ea.

Nebunii, excentricii, oamenii atipici, ăia încearcă să iasă din acest cerc vicios. Deși eu cred că unii dintre ei doar mimiează. Încearcă să se mintă singuri, că au gasit rețeta, inevitabil îi vor minți și pe alții. Și aia alții se vor minți pe ei că doar nu vor accepta ca lor nu le iese ceea ce altora le iese. Cum să te eliberezi de lipsa de conștiență din viața ta urmând o rețetă. Cum să îți descoperi dorințele și alegerile și esența sinelui antrenândute să reacționezi ca alții.

Am citit o chestie simpatică undeva, dacă vrei să alergi mai repede, alergă repede. Există o oarecare eficiență ce vine din antrenament, dar pentru a reuși să faci ceva mai bine trebuie să practici acel lucru. Pare logic nu?

Atunci de ce nu practicăm acea fărâmă de înțelepciune atunci când o întâlnim? De ce preferăm să memorăm un citat, sau să îi dăm share pe facebook, decât să încercăm să-l aplicăm în viața noastră?

Cât timp pe zi acordați descoperirii propriei identități și armoni?