Fie sa va fie bine

11 11 2015

Am evitat cu vitejie subiectele momentului. În parte pentru a nu îmi alimenta spiritul beligerant. Încerc să-l fac să moară de foame.

Un moment de trezire mi-a relevat că m-am lăsat iar să fiu prins în plasa falsă a realității. În capcanele minții care alege bunul de rău și vrea-ul de frică. Duceam războaie de îndreptat strâmbul. Când dreptul e atât de greu de stabilit încât orice moment de sinceritate profundă mă face să mă simt pierdut definitiv.

Dar cum sinceritatea profundă e soră cu frica și confortul lui „las că știu eu” e călduț, momentele astea sunt rare. Și rarul trebuie prețuit și pus pe iarbă crudă. Trebuie șters de praf și mângâiat, cu mângâiat de părinte creștet de copilul.

Dulcele dat drumul, dulcea acceptare, dulcea trezie din visul asta sumbru fie cu voi.





Sunt obosit

28 09 2015

Eu știu că am o componentă masochistă. Îmi iau picioare în gură cu abnegație, din simplu fapt că pot să duc. Iar chestia asta în timp se integrează în felul tău de a fi. Ajungi să fii locul ăla de descarcat frustrări.

Nu o spun ca să îmi plâng de milă. Îmi asum întreaga mea existență și sunt împăcat cu ea. Dar uneori este nevoie să aduci lumea cu picioarele pe pământ. Că omul are tendința de a se țigăni. Dacă îi dai un deget îți ia toată mâna, dacă îi tolerezi trei căcat-uri dă să descarce vidanja.

Problema e că antrenându-ți anduranța îți devine o a doua natură toleranța. Moment în care atitudinile reactive îți sunt nenaturale. Nu mai simți revolta aia mobilizatoare, e doar un fel de tristețe pentru micimea părții vătămătoare. Tot speri într-o conștientizare, într-o trezire, într-un simț al moderației. Dar disciplina lipsește și omul trăiește în voia sorții. Nu deține nici un control asupra deciziilor sale. E mânat de frici și dorințe imposibil de satisfăcut. Ca alcoolicul de setea fără capăt.

Atunci singura modalitate de a aduce un echilibru efemer este o etalare de forță. O metaforică băgare de pulă în tot și în toate, de care îmi este din ce în ce mai silă.

Fuck this shiet.





Precizare

22 08 2015

Trebuie avut tot timpul în vedere următorul aspect:

Între percepția noastră și realitate efectivă există în permanență o prăpastie de netrecut. Acest adevăr se plică în egală măsură celui mai banal gând sau judecați cât și celei mai rafinate teorii fizice. Prăpastia poate avea câțiva metri lățime și o adâncime infinită sau poate avea câțiva metri adâncime și o lățime infinită. Distincție deși important practic totuși complet irelevant față de afirmația inițială.

Odată acceptat acest fapt există posibilitatea să fim cuprinși de o senzație apăsătoare de singurătate. Dacă acceptarea merge mai departe și singurătatea este îmbrățișată se poate ajunge la o stare de detașare. Indiferent cum ajunge fiecare să se împace cu acest fapt este mai bine să îl cunoaștem decât să nu.

Dificultatea majoră nu constă în a accepta la nivel ideologic acestă realitate cât trecerea ei în planul nostru existențial. Cu alte cuvinte una este să știi ceva alta este să îți asumi și să conștientizezi cu adevărat și consecințele acestui CEVA, pe care-l ști.

Odată înțeleasă imperfecțiunea observațiilor noastre putem pe de-o parte să ne detașăm de ele sau să le privim cu o suspiciune provizorie cât și să ne atașăm de ele și să le privim ca pe note personale pe care le aplicăm noi realității. Bănuiesc că cele doua moduri de gândire ar corespunde viziunii științifice și artistice asupra vieții. Dacă un căutător de adevăr va trăi în permanență incertitudinea propriilor descoperiri și va încerca după forțele sale să le dovedească. Un căutător de frumos va accepta subiectivitatea descoperirilor sale și se va mulțumi cu satisfacția resimțită în urma actului creator.

Trăsătura comună celor doi ar trebui să fie toleranța față de cei care nu le împărtășesc viziunea. Înțelegând că până la urmă deși o realitate comună ar putea să existe totuși(!?), este aproape imposibil ca ea sa fie percepută similar de doi observatori. Caz în care eroarea mai mare poate să fie oricând în propria curte și vine ca o sentință insurmontabilă a individului, deci pentru care nu ar trebui acuzat.

Acest principiu aplicat cu sârguință în fiecare acțiune a noastră ne-ar scuti de multă suferință provocată și resimțită. Deși e mai ușor de aplicat și mai vizibil în cazul evenimentelor marcante totuși beneficiile mai mari ar veni din aplicarea în cazul detaliilor minore. Exersarea continua a toleranței și compasiunii față de cei din jur ne luminează sufletul și ne ridică vălul propriilor păreri de pe privirea prea încrâncenată.





.

29 07 2015

„Although this may be a most difficult thing, if one will do it, it can be done.
There is nothing that one should suppose cannot be done.”





Ne irosim

14 04 2012

Știi senzația ai, când auzi un citat sau vezi un documentar și zici în sinea ta. (Undeva era un semn al întrebării, mizerii literare, oricum n-avem.)

-Da bă, așa e. Asta e esența vieții.

E senzația aia care te poziționeza pe tine, în palmaresul propriilor evaluari, undeva sus. Este falsă, faptul că spui „Bă așa e!”, este egal cu zero.

Singurele chestii care contează, sunt alea pe care ți-le asumi și le lipești pe pilele.

Dacă spui, mama ce chestie deșteaptă, dar apoi continui să fii la fel de prost… cred că vei continua să fii la fel de prost.

Nu e un reproș, e așa o constatare apatică. Văd multă înțelepciune, o recunosc, o identific, o vreau în viața mea și apoi o uit. Mă iau cu rutina zilei și cu sistematica îndobitocire realizată de trăitul din acțiune. Nu acționatul e rău, știu asta. Ci acționatul ăla robotic. Ala care ne face să ne dorim să vina ziua de mâine, să treacă ora asta mai repede, să luam salariul, să ceva, ce nu facem atunci.

O risipă continuă de conștiență, îmi guvernează bucăți întregi din zi. M-am adaptat la ea, o consider normalitate. Asta înseamnă să fii om mare. Să mai faci și ce nu îți place. Cine a zis cacatul ăsta? De ce să faci ce nu îți place?

Lipsesc destul de des din viața mea. Până la urmă o să ajung să lipsesc cu desăvârșire. Există o generație întreagă de astfel de zombii. Cum sunt părinții noștri. Poate că nu toți, dar ai mei mi se pare că nu mai fac nimic pentru ei. Dacă le iei tot ce trebuie să facă și le lași doar ce vor să facă, o să sfârșească nefacând nimic. Adica mama o sa se uite la televizor la emisiuni inepte și tata o sa bea. Și eu obișnuiesc să beau, când nu am nici o acțiune planificată. Deci sunt pe drumul cel bun.

Îmi doresc să am mai mult timp liber, ca să pot să mi-l umplu cu alte acțiuni. Care inevitabil o să mă lase la fel de nesatisfăcut. Concediul este momentul în care se observă asta cel mai bine. Ajunge cea mai obositoare perioada a anului.

Bănuiesc ca se poate și altfel, dar e un curent. E un curent care te trage continu în aceste absurdități. Este generat de toți oamenii care te înconjoară. Toți pun presiune pe tine să faci diverse chestii. Toți au fraze logice ce motivează de ce ar trebui tu să faci una sau alta. Ajungi să crezi în aceste cuvinte, vin din prea multe direcții te copleșesc. Poate dacă ai medita la fiecare acțiune, dacă ai fi un samurai în fiecare clipă ar fi altceva.

Dar asta înseamnă să muncești cu tine. Munca cu tine e grea, necesită disciplină, necesită sacrificiu. Trebuie să îți înfrunți fricile când stau în cale principiilor tale. Așa… societatea are câte o soluționare simpla, la orice problemă. Un slogan, o reclama, la un produs minune.

-Veniți și pierdeți-vă timpul aici, așa, acum!

La final nu e vina nimănui dar simți că cineva este de vină. Probabil că tu ești, dar nu îți convine răspunsul ăsta. Cine vrea să ajungă la concluzia că e de vină, pentru nefericirea în care trăiește? Cred că doar cei care s-au săturat de ea.

Nebunii, excentricii, oamenii atipici, ăia încearcă să iasă din acest cerc vicios. Deși eu cred că unii dintre ei doar mimiează. Încearcă să se mintă singuri, că au gasit rețeta, inevitabil îi vor minți și pe alții. Și aia alții se vor minți pe ei că doar nu vor accepta ca lor nu le iese ceea ce altora le iese. Cum să te eliberezi de lipsa de conștiență din viața ta urmând o rețetă. Cum să îți descoperi dorințele și alegerile și esența sinelui antrenândute să reacționezi ca alții.

Am citit o chestie simpatică undeva, dacă vrei să alergi mai repede, alergă repede. Există o oarecare eficiență ce vine din antrenament, dar pentru a reuși să faci ceva mai bine trebuie să practici acel lucru. Pare logic nu?

Atunci de ce nu practicăm acea fărâmă de înțelepciune atunci când o întâlnim? De ce preferăm să memorăm un citat, sau să îi dăm share pe facebook, decât să încercăm să-l aplicăm în viața noastră?

Cât timp pe zi acordați descoperirii propriei identități și armoni?





Incredere

18 08 2011

Atunci când te uiti în ochii cuiva se produce o comunicare nonverbală, de la suflet la suflet, de la sine la sine. Cu fiecare secunda care trece se dau mai multe măști la o parte. Până rămân doi oameni care se privesc în ochi și nu se mai gândesc la nimic.

Atunci spui eu sunt eu și dacă te accepți pe deplin poți să privești pe cineva în ochi fără să simți nici cea mai mică tendință de a pleca privirea.

A pleca privirea e doar rușinea pe care o resimți la un moment dat vizazi de tine în fața altora și în fața ta. De fapt în fața ta e primul și ultimul pas, tu nu te accepți așa cum ești și presupui că nimeni nu te-ar putea accepta așa. Monstrul ăla care ești impletitura aia de cine ești și în ce pozezi.

Dacă te forțezi să privești pe cineva în ochi nu înseamnă că te accepți mai mult, înseamnă că te forțezi să privești pe cineva în ochi. Mai sunt tehnici de a privi în ochi să fixezi centrul frunții astfel se creaza iluzia privitului în ochi fără ca în realitate să o faci. Găsesc asta cel mai idiot lucru cu putință.

Dacă vrei să faci din privitul în ochi un exercițiu de autoacceptare atunci când privești pe cineva în ochi simte cum stai gol în fața lui, nu fizic deși și ala e un exercițiu util, ci sufletește. Puneți sufletul pe tava în clipa aia, afirma cine ești. Vizualizează-te cu brațele larg deschise. Vezi ce simți.

Lumea e chinuită de multe complexe. Merg pe strada și oamenii întorc privirea chiar și când au la ochi ochelari de soare mați. Apogeul a fost acum câteva zile când o pisica la etajul 1 si se uita pe geam la mine și după câteva secunde a întors privirea. O fi fost coincidență sau m-a perceput ca pe o agresiune. Unele lucruri se întâmpla doar în capul tău și ce e cu asta? Important e că eu privesc în ochi cu atâta consecvență încât a devenit o a doua natură. E bine să fii tu.





Pierdut portofel

2 04 2009

Sambata mi-am pierdut portofelul :D.

Am fost la un restaurant libanez si mi-am lasat portofelul in buzunarul de la piept la haina si haina am pus-o pe spatarul scaunului.

Ce am gresit ? In afara de totul nimic, de aceea am hotarat ca l-am pierdut si nu mi-a fost furat de unul din cei doi indivizi care s-au asezat la masa din spatele meu.

Cand au intrat si au trecut pe langa mine  am zis:

-Ia uite, astia sunt libanezi, desi erau tigani.

Printr-o sincronizare perfecta care imi da de gandit au reusit sa imi ia portofelul si sa plece exact intre momentul cand am cerut eu nota si am cautat portofelul mai putin de 10 minute.

Astea ar fi faptele.

Acum subiectul postului nu este o lamentatie pe tema hotiei sau a neglijentei mele. Acestea sunt fapte din trecut si nu mai ajuta la nimic parerile de rau sau oftica. Subiectul postului e analizarea efectului avut de aceasta pierdere asupra mea si de posibile abordari ale situatiei.

In primul moment nu mi-a venit sa cred ca nu mai gaseam portofelul, am experimentat senzatia de „ramas ca prostul”, apoi cand am realizat ca cei de la masa de langa mine care venisera de 10 min nu mai erau am facut legatura. Nu suficient de repede cat sa ies dupa ei, ca probabil nu erau departe. De aici au rezultat doua fapte.

Reflexele mele de a actiona in situatii de criza sunt zero, vigilenta mea fata de „lumea rea” de asemenea este zero. As putea sa ma oftic pentru asta sau as putea sa ma bucur, ca daca as fi reactionat si as fi alergat dupa ei nu stiu cum s-ar fi terminat ei fiind doi, din care unul destul de solid, iar eu fiind dispus sa nu fac pasul in spate.

Acum sa trecem la analiza psihologica a reactilor urmatoare.

Primul lucru, acceptarea faptelor a durat pana duminca la dupa pranz. Pana atunci periodic imi veneau in cap ganduri de revolta, gen dar eu nu vreau (in portofel pe langa cateva milioane erau toate actele mele carduri si alte harti cu notite pe care nu le mai tin minte).

Dupa acceptare lucrurile au mers destul de usor. Deja mi-a revenit zambetul pe buze si linistea pe frunte. Acum am putut sa privesc lucrurile clar care sunt de fapt partile negative ale acestui fapt si in afara de o pierdere financiara pe care o pot suporta ar fi alergatura dupa acte,  care pana acum nu a inceput. Deci practic nu am pierdut nimic inca si totusi eu am fost afectat timp de 1 zi de ceva ce nu m-a deranjata inca. Am inceput sa caut motivele acestei prostii. Practic din faptul ca lumea se plange de asa ceva dar eu inca nu am experimentat nici o neplacere. Poate ca nici nu o sa fie asa de greu de refacut actele. Deci cel mai mare rau pana acum mi-a fost provocat de gandurile mele negative. Asta in situatia in care sunt o persoana foarte optimista si cu scazut atasament fata de valorile materiale.

Astfel eu desi nu ma cred ca o sa fiu afectat in nici un fel de aceasta pierdere totusi mi-am otravit 1 zi din viata singur. De acum orice „problema” voi intampina in refacerea actelor practic va fi o experienta de viata o intalinire cu oameni care nu i-as fi intalnit ca sa zic asa o iesire din rutina. Care fie ea calda este totusi rutina. Mi s-a oferit o furtuna intr-un pahar cu apa care mi-a fost data pentru a mai face un pas spre maturizarea mea si spre intelegerea naturii umane. Lipsa totala de sens a tot ce se intampla in aceasta societate si o demonstratie in plus ca si eu sunt inca sub puternica influenta a educatiei si a mesajelor inregistrate de subconsient pe care le dispretuiesc. Acum am posibilitatea de a practica teoria pe care o cred. Tot raul spre bine. De fapt nu exista rau si bine decat in modul cum percepem noi situatile prin care trecem.

Cum ma poate afecat pe mine orice daca eu sunt fericit cu faptul ca exist? Pot sa fac drumurile pana acasa (ca desi stau acum in Bucuresti actele trebuie sa le fac in alt oras.) si sa stau la eventuale cozi si sa mai platesc costurile fiind fericit ca traiesc si bucurandu-ma de iarba verde de afara de placerea condusului de imaginea femeilor de pe strada sau pot sa prelungesc starea de oftica si nervi si sa folosesc fiecare situatie ca un catalizator negativ.  De mine depinde totul.

Nu pot sa concluzionez decat ca multumesc pentru sansa de a trece prin aceasta experienta in momentul cel mai potrivit din existenta mea. Acum o zi poate as fi reactionat altfel. Si sper sa fiu capabil ca gandul la cei care m-au furat sa nu mai contina nimic negativ.

Poate ca aceasta lectie ma va ferii de un furt care chiar m-ar fi afectat, oricum gasesc mult mai buna aceasta abordare decat cea de ura si revolta.