Avem nevoie de mai multa matematica

22 11 2016

Majoritatea oamenilor suferă de ignoranță. Avem în fibra noastră idee că dacă am fi mai slabi, mai bogați, sau mai deștepți, am fi mai buni decât suntem acum. Dar ce suntem acum?

Acum suntem rezultatul unor multitudini de cauze. Dacă extragem toate cauzele atunci ce rămâne? Dar dacă extragi doar o cauză atunci despre ce EU vorbim?

Este ca și cum am contesta rezultatul unei adunari. 2+2=4 e cam puțin, aș fi preferat 6.

Doar pentru că nu înțelegem și nu avem vizibilitate asupra întregii cauzalități care a generat prezentul nu înseamnă că ea nu există sau că schimbare unei cauze ar genera un prezent predictibil.

Așa că în loc să ne întoarcem impotriva unor bucăți din ecuație am fi mai fericiți dacă am îmbrățișa întreaga ecuație cu complexitatea ei uimitoare. Doar atunci am putea începe să înțelegem mai mult din ea și implicit din noi.

2+2=4 este perfect

Anunțuri




Misterul iepurelui alb

29 01 2013

Nu era un iepure ca oricare altul. Diferențele au fost evidente de când s-a născut. Poate că a avut o revelație din prima clipă când a văzut lumina zilei a înțeles că la un moment dat va urma să moară. Probabil că atunci s-a împăcat cu asta și a decis că decât să își trăiască toată viața fugind către scorbură mai bine să o facă sintetizând vitamina D. De asemenea este posibil ca toate acestea să fie doar scorneli, purtate în lung și-n lat de foșnetele copacilor. Știm cu toții cât de mult le place copacilor să-și împrăștie foșnetele în vânt.

Cert este că iepurele din povestea noastră, sper că v-ați dat seama până acum că suntem într-o poveste,  avea un comportament total anapoda. În loc să stea cu urechile ciulite și un ochi vigilent spre cer, în timp ce tremură de frica următorului pericol iminent, el stătea relaxat, pe spate, în mijlocul luminișului. De fapt nici nu avea o scorbură a lui. Aparent iarba verde, crudă și moale îi oferea tot confortul necesar. Gurile rele spuneau că o mai și fuma din când în când. Dar nu este recomandat să plecăm urechea la ce ciripesc păsărelele pădurii, cunoaștem cât le place să fie de guralive. Nu cred să se întâmple chiar atât de multe evenimente autentice în umbra pădurii încât pe cât dezbat ele.

Animalele pădurii au încercat să-l aducă pe calea cea bună. I-au povestit de uliul cu ochii ageri și de lupul cu dinții ascuțiți, ba chiar și de vânătorul ce ocazional mai dădea o mână de ajutor selecției naturale. Din considerațiune pentru echilibrul ecosistemului, desigur. Totuși iepurele acesta se încăpățâna să le zâmbească liniștit și să își vadă în continuare de treabă. Dacă putem numi treabă statul la soare în iarba luminișului cât era ziua de lungă.

După ce și-au îndeplinit datoria umană, animalele pădurii, au trecut la alte obiceiuri… umane. Așa că au pus pariuri pe diferite ghinde și rădăcini în ce zi și sub ce formă de colți va cădea pradă iepurele cel indolent.

Totuși părea că toți prădătorii s-au vorbit și au decis că un astfel de iepure curajos, căci în general prădătorii în astfel de termeni cataloghează nebunia curată,  merită cruțat. Acesta depășea termen după termen și cele mai optimiste pariuri.

Deja vorbim de orizonturi de timp pentru care casa de pariuri a pădurii dăduse cote pe care i-ar fi fost imposibil să le acopere, doar pentru că le considera absurde și imposibile.

Oricum nu a fost cazul să falimenteze, doar este protejată de zeul pariurilor sau al prostiei pariorilor, căci iepurele magic încă lenevea liniștit în centrul poieniței.

După ce mania pariurilor a fost domolită, din lipsă de acțiune, animalele au ajuns să privească iepurele cu oarecare reticență. Spun oarecare doar din eleganță pentru plănița lor moale și pentru năsucurile umede, căci altfel cuvintele ar fi fost ceva mai dure.

Nu spune că ar fi fost în stare să-l linșeze, linșajul necesită organizare și o ură concentrată, dar oricum nici în culori roz nu vorbeau despre un iepure care de altfel s-ar fi încadrat destul de bine într-un decor roz. Era alb.

Acum lăsând deoparte decorul și audiența, la fel cum făcea și iepurele alb, ar fi mai interesant de văzut cam ce era în mintea acestuia. Mi-ar fi plăcut să aflu direct din gura lui, dar cum e lesne de intuit acesta nu prea se obosea cu autocaracterizările. Nu, nu pentru că nu putea vorbi, Dumnezeu știe ce poate face un astfel de iepure. Probabil că așa gândeau și prădătorii, mai puțin vânătorul, care nu era vestit pentru intelect. Cred că mai mult avea legătură cu faptul că nu considera de cuvință să spună ceva despre el.

Ca și cum totul era deja destul de clar sau ca și cum nu îl interesa părerea pe care și-o formează alții. Aici sincer să fiu, deși până acum am înclinat să fiu de partea lui, încep să nu-l mai privesc cu aceeași ochi.  Adică ar putea să facă și el anumite excepții, nu în fiecare zi cineva te pune în centru unei povești!

Nu știu… simt așa o frustrare, ce numai neputința știe să ți-o dea, pentru că nu găsesc nici o cale de pătrunde adevărul iepurelui alb. Indiferent ce modalitate aș încerca să căuta mă lovesc de zidul indiferenței lui. Cred că ăsta este și motivul animozității inexplicabile, generate de comportamentul iepurelui și în rândul fraților săi. Deși un astfel de exemplar nu poți spune că are frați.

Adică ei își trăiesc toată viața în frică și cu grija morții și el se plimbă ostentativ provocând soarta zi de zi și pe deasupra nici nu are nimic de suferit în urma acestei etalări de ego. Ca și cum un bogat s-ar plimba printr-o zona rău famată în miez de noaptea și colac peste pupăză scapă și nejefuit. Astfel de sentimente contradictorii genera prezenta iepurelui tuturor celor care îl vedeau. Pe de-o parte te îngrijorai pentru el, apoi îl priveai cu admirație și până la urmă ajungeai să-l urăști.

De ce trebuie să îți țipe mut în urechi, că de fapt tu greșești, că de fapt tu ești ăla irațional care îți trăieși viața în vizuină și în frică?

Povestea nu are nici măcare un final de doamne ajută din cauza acestui absenteism nemotivat de care face abuz, chiar consider că face abuz, acest personaj. Probabil că încă zace jumăte toropit în iarbă, cu zâmbetul ăla tâmp, ca și cum ar ști ceva ce oricum nu are cui să-l spună sau oricum nu ar conta dacă ar face-o.

Eu nu am nici o problema cu ceea ce înțeleg, dacă e rău atunci mă încrunt, dacă e bun zâmbesc dar dacă e ceva ce nu îțeleg ce fac? Că dacă nu știu ce să fac atunci e capătul.

Ar trebui să pun titlul

Povestea iepurelui care a ales să-i ignore povestea.





Timp pierdut

13 03 2011

Să nu mai pierdem timpul, am pierdut timpul așteptându-te, Am pierdut timpul la muncă, Pierd mult timp pe internet, gătind, etc. Sunt multe forme de a pierde timpul.

Ce înseamnă să pierd timpul și ce înseamnă să îl câștig? Timpul poate fi câștigat? Timpul măcar poate să nu fie pierdut?

Este o întrebare grea, asta cu timpul. Fiecare spune despre anumite acțiuni ca sunt pierdere de timp și despre altele că merită timpul alocat. Vreau să găsesc o formulă prin care să înțeleg ce înseamnă să pierzi timpul. Poate astfel voi deveni mai eficient cu timpul meu, această resursă prețioasă.

Există două curente de opinie despre acest subiect.

– Unii care considera că timpul merită să îl petreci  făcând acțiuni profitabile. Care aduc bani sau cunoștințe ce vor putea fi folosite pentru ce altceva dacă nu pentru a produce bani mai ușor. Extremiștii acestui curent de obicei ajung un fel de roboți ce gândesc numai în termeni de bani orice împrejurare.

-Alții care consideră că timpul merită să îl petreci doar făcând acțiuni care să te facă să te simți bine. Poate să mănânci, să bei, să fuți, să admiri artă sau să petreci timpul în natură. Extremiștii acestui curent în general ajung ori desfrânați ori filozofi.

Eu mă plasez undeva la mijloc. Înțeleg că e nevoie să petrec timp câștigând bani, înțeleg că am nevoie să îmi satisfac diverse plăceri ce ocupă timp dar nu pot să zic că măcare una dintre aceste acțiuni merită timpul.

Până la urmă e vorba de viața noastră. Merită să îl sacrific pe azi pentru mâine? Oare nu există o sansă să nu pierzi nici o clipă ci să simți că fiecare clipă merită să o petreci exact așa cum o petreci?

Dilema cea mai mare este dacă trebuie să îți modifici percepția pentru a prețui fiecare clipă sau dacă să cauți acțiuniile care să te satisfacă în orșice clipă.

Indiferent de care din drumuri este cel câștigător sunt convins că atunci când simți că pierzi timpul înseamnă că ceva faci greșit. Deci singurul care poate să spună că pierde timpul este doar subiectul acestei experiențe. Nu cred că există o acțiune universală câștigătoare.

Cel mai adesea timpul este pierdut atunci când visăm la ceva și ignorăm cu desăvârșire ceea ce întreprindem în acel moment. Când trăim în inconștiență. Nu vreau să spun că a visa e ceva rău. E foarte bine să visezi, dar nu când faci altceva. Când visezi fi prezent sută la sută în visul tău. Nu te tranchiliza folosindu-te de visare pentru a îndura mai ușor pierderea timpului tău. Visând sau așteptând ceva mai bun pierderea timpului nostru devine mai greu de observat. Altfel durerea ar deveni așa de mare încât ne-ar mobiliza.

Nu e o regulă că pentru a trai o ora fericit trebuie să trăiești altele nefericit. E o minciună, se poate trăi mereu fericit. Nu trebuie să pierzi timp pentru a putea să te bucuri de timp. E o iluzie în care ne învârtim singuri. Cine pierde jumătate din timp pentru a avea cealaltă jumătate să fie sigur că o va pierde și pe aceea. Dacă muncești 5 zile pentru a pleca la munte sâmbătă și duminică vei face din acele zile „libere” doar o caricatură de libertate. Ăsta e motivul pentru care revenim mai obosiți din concedii decât plecăm. Pentru că de fapt noi nu câștigăm de loc timp, mereu pierdem. Am intrat într-o capcană în care nu ne mai trăim timpul nostru. Nu mai știm care e cu adevărat timpul nostru și mereu căutăm cumva să simțim că trăim în viața noastră. Dar căutăm prea departe, căutăm să realizăm asta prin ce spun alții. Dar nu poate nimeni să identifice ce ți se potrivește ție. În fiecare clipă când ne punem întrebarea cât mai durează această situație înseamnă că ne pierdem timpul. Nu știu cum am putea să nu o mai facem, să nu o mai fac.

Să nu mai simt că pierd timpul. Să mușc din moment și să îi simt gustul pe deplin. Un lucru e clar. E nevoie să deschid ochii pentru a simți cu adevărat fiecare clipă pierdută și fiecare clipă câștigată. Poate așa o să încep să câștig din ce în ce mai multe clipe.





Dacă ar fi…

27 03 2010

Dacă ai trăi într-o lume perfectă cum ar trebui ea să arate?

O lume fără suferință sau o lume în care să ai libertate totală să experimentezi orice chiar și suferința?

O lume în care voința ta să fie lege și orice ti-ai dorit să vină la tine indiferent de merite și istoric?

O lume în care să fim egali cu toții și în care să nu existe nepotism?

O lume în care un gând să fie suficient pentru a crea ceea ce vrei iar atunci când nu mai vrei ceva să ajungă doar un gând să te răzgândești =))?

Suna bine, de fapt suna perfect. Poți să închizi ochii pentru o clipă și să îți imaginzi că trăiști în această lume. Să visezi la asta ca la un câștig la loto ce ai face cu banii cum te-ar face fericiți, dar pe lângă bani lumea asta ar fi și mai tare că  nu s-ar limita la bani.

Cum s-ar desfășura viața în această lume? Să facem un exercițiu de imaginație și să ne vedem pe neștiute într-o astfel de lume mirifică. Cum adică pe neștiute?

Adica TU să te observi cum ai trăi o zi în această lume minunată și perfectă dar fără ca tu să știu asta.

Îți spun că nu ar fi foarte minunată o astfel de zi, dacă tu neștiutor ai trai în această lume perfectă cu gândirea ta de acum.

Te trezești dimineața și gândești of ce aș mai dormi, la naiba și cu munca asta.Deja ai pus premizele pentru o zi proastă în care munca te va stresa. Doar ai poruncit.

Te uiți pe geam of iar plouă, ce mă enervează când plouă. Atunci nervi îți vor fi creați de ploaie, poate că vei fi chiar stropit de o mașină, că lumea asta perfectă va servii exact ceea ce comanzi.

Ai mânca în grabă și ai gândi  am ceva neplacut de făcut la muncă și cum voi fi stresat de termene strânse. Termenele vor fi strânse problemele nu se vor rezolva că doar asta ai cerut.

Te sui în tramvai vezi un cocalar și îți spui. Nu se mai termină cocalarii ăștia parcă văd că pune o manea la telefon. Afli astfel de ultima melodie a lu’ Salam… nu e bine să ai dușmani.

Ajungi la muncă și te gândești ce mi-ar place să muncesc altceva sau să nu muncesc de loc. Si lumea îți servește cu promtitudine dorințele chiar în aceea secunda simț că ți-ar place să muncești altceva sau să zaci pe o plaja undeva la soare.

Parcă timpul ăsta nu mai trece odată și ai parte de cele mai lungi 8 ore de muncă pline de problem și de stres. Parcă prea multă perfecțiune nu e buna și e doar ora 6 seara. Sper să reziști până la sfarșit că e tare greu de trăit într-o lume perfectă fără să o ști.

Ajungi acasă și te întâlnești cu nevasta of parcă văd că ne luăm la ceartă din ceva.Nu duci bine gândul până la capăt și ceva daja nu e cum trebuie.

-Tu de ce nu îmi aduci și mie o floare niciodată. Nu mă mai iubești nu îți pasă de mine. Mereu ești nervos și stresat de parcă nu mă suporți.

Of la naiba se vede că nu te înțelege că tu nu ești pe deplin adaptat la această lume și îți cam pui bețe în roate singur de azi de dimineață.

Vreau să mă înțeleagă acum că mă simt copleșit. În sfârșit un gând bun, nevasta vine lângă tine și te mângâie prin păr. Se cuibărește în brațele tale și te ia dragăstoasă de gât îți spune că te iubește. Vă înfierbânați și începeți să ve mângâiați.

Oboseala a trecut toate necazurile au dispărut ca prin minune îți dorești să o simți încolăcită de tine și să intri să te simti pentru prima oara viu pe ziua de azi. Numai de nu ar fi să se întâmple și azi un eșec să ejaculezi prea devreme sau sa nu te ridici la nivelul cuvenit.traducere(cred că o să fie un eșec și de data asta dar eu nu vreau să fie așa). Lumea, perfectă cum e știe să citească printre rânduri. E puțin confuză acum tu vrei să ai un eșc dar parcă nici nu ai vrea.

Ce să facă? Pai cântarește cu cântarul ei perfect și pune pe deoparte frica ta (neîncrederea pe care o vrei )și pe de alta că nu o vrei. Putea să dea și cu zarul că e același lucru. Naiba știe cum iese.

Deschizi atunci ochii brusc. La naiba cu lumea asta perfectă bine că nu trăiesc în așa lume că ar fi un iad.

Nu știu ce să zic, cine are curajul să se uite la o zi din viața lui cu detașare și să spună cu mâna pe inimă că lumea asta nu e perfectă?

Poate că zicala ai grijă ce îți dorești că se poate întâmpla suna bine și altfel.

Ai grijă cum exprimi ceea ce dorești că o lumea perfecta ca aia în care trăiești îți va îndeplini întocmai gândurile.

Iar mi-as dori să… înseamnă că vrei să îți dorești.

Sper să nu se întâmple…înseamnă mă tem că se va întâmpla cu alte cuvinte cred că se va întâmpla și îmi e frică de asta.

Chiar nu e vorba de reavoință ci de a îndeplini întocmai.





Încă un pas

28 02 2010

Am trecut în ultimul timp printr-o fază destul de neplăcută. Până la urmă după ce am luat toate variantele în considerație am decis să nu fug.

Trebuie să îmi recunosc frica, de altfel sunt destul de sigur că este ceea ce am cerut eu. Trăirile au fost total lipsite de logică și ieșite din ceea ce eu am considerat până acum ca normalitatea mea. Eu am cerut să evoluez ca om, ca personalitate. Să mă transfor, să ma eliberez de frici, efectiv m-am rugat pentru lucrurile astea. Drept urmare, treptat una din cele mai mari frici a mea a venit la suprafață, frica de insecuritate materială.

Această frică își are originile în copilăria mea. Contextul ar fi următorul, în familia mea mereu banii au fost o problemă. Asta nu ar fi ceva neobișnuit la noi în țară. La fel de obișnuit este și faptul că tata obișnuia să bea.

Mai puțin obișnuit cred e faptul că mama se folosea de noi și în special de mine pentru a își regla conturile cu tata. Astfel că la mine ajungeau de o manieră mai mult sau mai puțin filtrată toate problemele financiare cu care ne confruntam. Dacă adaug la asta faptul că mama are darul de a exagera și romanța situațiile mai bine ca un dramaturg grec imaginea de ansamblu începe să capete contur. Adică atunci când rămâneam cu întreținerea în urmă 4, 5 luni modul de expunere era cam așa.

Uite cât avem la întreținere de plată or să vină aștia și o să ne dea în judecată și ne vor lua apartamentul, o să ajungem în stradă și taicătu stă și bea și nu îi pasă. Spunând astfel de lucruri unui copil de 8-9 ani îi asiguri câteva nopți de nesomn. Făcând asta ani și ani probabil că urmările vor fi semnificative. Adăug faptul că eram extrem de rușinos (încă mai am reminescențe de timiditate pe care le înec în excese uneori) și că remarci de genul râd toți de noi mă cam afectau.

Nu mai zic de coșmarul generat de fondul școlii, de culegerile aduse la școală să le cumpărăm, de hainele de la second hand, de excursile la care nu participam, de orice obligație de natură financiară care era o adevărată tortură psihică pentru mine. Acum când scriu resimt intensitatea acelor trăiri. Nu pare mare lucru să nu ai bani, de altfel nici nu e. Groaznic e să nu ai bani și să îți fie rușine de asta, să fie ca o piatră ce o duci după tine. Să încerci să salvezi aparențele, să înveți să refuzi orice nu ești sigur dacă te va pune în situația penibilă de a te trezii că nu îți permiți.Să îți asumi responsabilități ce nu sunt alea tale și asupra cărora tu nu ai nici o capacitate de a interveni.

Privind cu mintea de acum astea sunt prostioare frivole dar atunci era revoltă în stare pură, o vreme am plâns când mă loveam de astfel de incidente. Apoi cu timpul datorită faptului că această responsabilitate (ce era peste puterile mele) îmi era transferată fără filtre și explicații optimiste, chiar exagerată adesea am început să mi-o asum. Ultima oară când îmi aduc aminte să fii plâns a fost în clasa a 5-a. Apoi am început să îmi interiorizez durerea. O înghițeam ca pe dropsuri, râdeam tare făceam glume mă rupeam în mine și mă lipeam la loc.

Nu a fost nimeni să mă învețe cum să mă lupt cu așa ceva, fizic nu am suferit prea mult dar psihic a fost destul de brutal procesul. Ceea ce a fost mai nasol nu a fost intensitatea, că nu le poți încadra ca traume de mare intensitate. Cel mai nasol a fost durata, a durat foarte mult ani și ani și ani de suferință domoală, necurmată, fără concedii. Tata care în general este un tip deștept era mai tot timpul plecat sau beat, mama care să zicem că nu e o femeie proastă nu și-a găsit niciodată echilibrul între iubire, grijă și fatalism. Nu îi acuz pentru ce s-a întâmplat, asta au putut fiecare să facă. Au fost multe lucruri bune și altele au fost așa cum au fost, eu cred că tot răul e spre bine și pentru că ceva mă doare nu înseamnă că îmi face și rău. Acum realizez că ceva din mine s-a erodat atunci s-a erodat blândețea, compasiunea, autoaprecierea, încrederea în forțele proprii, calmul. Nu cred că au dispărut cu totul doar că s-au dus mai la fund pentru a putea să trec peste zi fără să înnebunesc. În schimb a apărut umilința, întelegerea, aprecierea valorilor nemateriale, spiritul calculat.

Așa, după ce m-am rugat eu pentru următorul pas în evoluție iată că el a venit, frica de insecuritate materială a ieșit la suprafață, o uitasem de vreo doi ani. Cred că un sistem de apărare al psihicului a fost uitarea, uit cu desăvârșire și extrem de repede.

La început timidă sub forma unei conștientizări a faptului că practic nu am nimic. Că depind de salariu și că nu am nici o plasă de siguranță, nici o șansă de a avea un time out de 1 lună să zic să îmi caut ceva de muncă dacă actualul loc de muncă ar înceta să existe. Am alungat aceste gânduri la început fără să le  bag în seamă. Le-am ignorat pur și simplu iar ele ignorate au continuat să înflorească și să lucreze. Treptat am început să mă îngrijorez din ce în ce mai mult. Până când a început să îmi scadă concentrarea la muncă. Punctul culminant a fost acum câteva zile când m-am lovit de o problemă de rezolvat și mi s-a blocat creierul. Citeam liniile de cod priveam tabelele din bază și nu reușeam să înteleg cum funcționează. Ore și ore de lipsă totală de concentrare. Nu puteam să citesc o frază legată de muncă de la cap la coadă. Apogeul a fost când nu am mai putut ignora ceea ce se întâmplă. Am căzut înfrânt am recunoscut în fața mea că sunt fără soluție, că nu știu să fac ceva ce ar fi de competența mea să fac. Ceva ce știu să fac de altfel.

În tot acest timp au fost n semne menite să mă avertizeze. Pofta mea de dulce a escaladat. Din frică și stres am ajuns să caut un refugiu în mâncare, când mintea nu mai putea să suporte situația fără rezolvare. Am citit diverse chestii legate de acest subiect am avut discuții adiacente și totuși nu vedeam ce se întâmplă. Ca efect advers a fost o creștere necontrolată de agresivitate și agitație. Până la urmă am început să înțeleg.

Primul pas a fost să recunosc că îmi e frică de asta, moment în care s-a manifestat cu întreaga forță toată frica asta îngropată până acum.Am simțit-o instantaneu cum mă sufocă. Am recunoscut în fața mea că îmi e frică și că nu pot să o gestionez. Apoi m-am rugat, am cerut ajutor lui Dumnezeu. În aceea dimineață în care m-am rugat deși nu am depășit încă totul lucrurile au început să pășească pe alt drum. Mi-am recăpătat luciditatea, am putut să înțeleg ce citeam, lucrurile au devenit mai puțin negre. Nu am rezolvat încă problema care îmi dă bătaie de cap dar am depășit parțial problema acum măcar știu cu ce mă lupt.

Mulțumesc fricii că mi-a arătat slăbiciunea și atașamentul față de o situație anume. Nu contează dacă viața mea va lua o altă turnură azi sau mâine, am suficientă forță să mă redresez din orice. Pot să fac față și unei schimbări profesionale și de nivel de trai și de orice factură. Poate că inerțial mă voi mai lovi de această teamă dar sunt convins că forța loviturii va fi diminuate. Va fi diminuate prin faptul că o voi recunoaște deja i-am învățat gustul. Odată recunoscută o voi îmbrațișa și mi-o voi asuma, eliberându-mă în același timp de ea. Frica odată depășită poți trece la acțini constructive, nu mai ești sclavul ei.