Lupte fara glorie

Cât poți să păstrezi luciul și misterul, imprevizibilul și viața unei relații? Toate filmele se termină când ăia doi rămân împreună. Apoi ce se întâmplă… nu prea mai e subiect de film. Este plictisitor și pentru ei, ce să mai zicem de potențialii spectatori.

Nu o să critic relațiile de lungă durată.

Da, unele sunt o pierdere de timp și ucidere de clipe pentru protagoniști.

Da, unele sunt mai distructive ca rugina, dar totuși suficiente au încă o scânteie acolo. Acolo încă mocnește ceva, doar că… pentru așa ceva nu mai există rețete și sfaturi și public. Când ajungi în zona aia nu mai interesezi pe nimeni. Cumva ești scos de pe piață și reprezinți mai mult o problemă decât o soluție.

Ciudat este, că deși există multe lucruri care te leagă, când te afli față în față totul începe să scârțâie. Și nu la modul previzibil. Poate că e gălăgie în casă și nu poți să dormi. Poate că e frig și nu poți să stai dezbrăcat, deși vroiai să stai dezbrăcat. Poate că ești obosit și deși toată ziua visai clipe fierbinți, acum mai vrei doar șosete calde în picioare.

Nu mai vorbesc de duelurile de orgoliu. Cum orice mic și nesemnificativ rahat devine subiect de aliniat armate, tancurile și calăreții. Căci ce razboi e ăla fără o sarjă de cavalerie? Apoi urmează discuții interminabile, pe cauze inamintibile și motive inexistente. Probabil doar ca o acumulare de tensiuni în fibrele interioare ale relației. Probabil doar ca un obstacol pe care trebuie să-l treci, pentru ca apoi să ai voie să te bucuri de priveliște frumoasă și mici și bere sau cum petrece lumea timpul pe munte.

Oricum ideea de baza este ca lucrurile devin foarte ușor anoste, și nu mai știi de unde să le descurci. Atunci când nu vrei să le mai descurci nu prea mai contează aplici tehnica lu’ Alexandru Macedon. Atunci când vrei, te chinui și pui umărul. Mai tragi tu mai împinge celălalt. În general se iese la liman. Doar că nu de două ori în același fel și nu la același liman. E mai mult o chestie de dârzenie decât de înteligență și inspirație. Drep pentru care subiectul e destul de plictisitor.

Cine vrea să audă cu detalii cum alearga unul 20 de km? Și am mai făcut un km și respiram cam greu și apoi am mai alergat puțin și mă durea o glezna, dar nu m-am lasat… Apoi am calcat într-o baltă.

Chestii de cacat, pe care nici măcar protagoniștii nu își doresc să și le mai amintească, și își dezleagă colțul de la batistă într-o sticlă de vin.

Dar în final eu zic ca da, poți păstra luciul și poți păstra viața unei relații și după ani și ani. Poate că nu se întâmplă în cel mai sexy mod cu putință și poate că unele momente sunt mai memorabile ca altele dar în final nu toate experiențele trebuie să fie scenarii de film. Nu toate gesturile trebuie să fie elegante și delicate. Nu toate propozițiile trebuie să fie fără pula mea.

Unele lucruri trebuie doar să fie. Iar unele experiențe te leagă tocmai prin idioțenia lor.

E mai bine să fii în minus decât în plus

E ciudat cum atunci când relaționezi cu alți oameni ai nevoie de o strategie. Adică, este un curent ce susține sinceritatea… în general pe hârtie este prezent acest curent. Dar în realitate sinceritatea este destul de contraproductivă în relațiile interumane. Suntem înveliți într-un înveliș sensibil, precum coarnele de cerb abia “fătate”. Orice remarcă nepotrivită ne rănește, indiferent de corelația ei cu realitatea. De fapt, de cele mai multe ori, cu cât e mai adevărată cu atât e mai jignitoare.

Oricum atunci când îți evaluezi relația cu cineva e mai bine să fii în minus decât în plus. Nu vorbesc despre un cântar sau o contabilitate a gesturilor, nu… vorbesc despre simplă prezență. Uneori e cel mai bine să nu fii.

Poate că belșugul e apreciat în sfere financiare, poate că și acolo aduce inflație, nu știu nu mă pricep la chestii ilogice. În economia unei relații belșugul nu priește. Se face trecerea de la inflație la dispreț cu o viteză mult prea mare, cel puțin pentru gustul meu. Eu sunt lent, mestec încet, nu mâncare… concepte. Nu răspund la stimuli exteriori cu viteză, de fapt mai des constat decât răspund. Cel puțin nu mă tem de tristețe. Are și ea rostul său, în alta ordine de idei am darul uitării. Un mecanism performant de mers înainte. Atunci când omul ăla… cine o fi, să îi deie Dumnezeu sănătate, a inventat șenilele trebuia să le numească uitile sau uitări. Până și în fața morții omul, până la urmă, ajunge la acceptare. După negociere, negare și alte câteva etape, întradevăr.

Există acele personaje, de roman sau film, care ajung într-un punct în care ar mai putea câștiga sau în care totul nu era pierdut și privesc trist și renunță. Dar nu e renunțarea lașități. Nu, e doar abandonul luptei, ce nu mai merită dată. Probabil că spectatorii sunt oarecum revoltați, eu știu că eram, dar soldații implicați în luptă cred că răsuflau ușurați.

-Ce contează? cui îi pasă de soldații ăia?

Probabil că personajului principal, că altfel nu ar fi trist. Nu cred că pentru ăia încă vii e trist, pentru ăia ar fi un gest legitim să te bucuri. Tristețea este pentru ăia care au pierit într-o luptă lipsită de sens, ca toate celelalte. Lupta, ce înseamnă luptă. Acțiune… trăim zilnic aceste lupte camuflate în acțiuni, le căutăm sens, avem nevoie de o schelă pe care să ne atârne zdrențele.

Alții se întorc împotriva schelelor, le dărâmă pe toate, doar pentru ca apoi să moară în sălbaticie dintr-o eroare. Da, am vazut into the wild.

-Si unde e sensul atunci? Unde e sensul pentru care ai respins toate lucrurile lipsite de sens.

-Într-un zâmbet de final?

-Ar putea fi.

Sau ar putea să fie doar o grimasă de durere, sau de ce nu un simplu efect al endorfinelor eliberate de corp pentru a ușura suferința unui muribund.

Într-un final e mai bine să lipsești decât să fii în plus. Nu știu dacă pentru tine care exiști dar sigur pentru tine care l-ar privi pe tinele care există. Mă urmăriți?

E ușor să încâlcești idei, sunt ca firul de pescuit înfășurat pe un carton. Dacă nu sunt strânse bine se încurcă. Fac noduri gordiene ce numai sabia le mai poate desface. Daca ai sabia e bine, că nu mai ai nevoie de pescuit, altfel metoda ar fi zadarnică. Deși sabia a rămas doar un simbol eu încă simt o legătură organică cu ea.

-Iubesc săbiile! Nu știu de ce.

Hm, sunt amuzant, ai zice că cineva care spune nu știu de ce a descoperit o sincopă. Un moment ieșit din cotidian. De fapt mai mult nu știu de ce decât știu. Odată o să zic și știu de ce. Da, odată o să zic, sau o să zâmbesc  cu fața luminată, cuvintele vor fi de prisos. Sau o să mă întorc trist, o să abandonez lupta încă nedată. Până la urmă sunt român, nu sunt american. Ei supraviețuiesc la sfârșitul lumii în filmele făcute de ei și vizionate de noi. Eu cel mai adesea vorbesc cu o oaie. Dacă aș vorbi cu o oaie nu m-aș putea abține să nu îi zic

-băi coaie.

Credeți că ar prinde sarcasmul? Oile ca și oamenii nu te stimulează să glumești pe seama lor. Îți întăresc un sentiment de singurătate. Sau de solitudine, nu, nu asta e cuvântul, de separare. Da, te simți rupt de ei mai ales când ești cu ei. Atunci te gândești că mai bine să fii în lipsă decât în plus. Si apoi renunți, la ce bune strategii? Până la urmă și tristețea e bună. Armatele de emoții  și sentimente răsuflă ușurate, încă o batălie câștigata de tehnologie, șenilele trec peste tot. Uitările nici nu ating, ele creează realități paralele și universuri pe alta frecvență. Ce mai simplă metodă de a nu mai vedea o fază dintr-un film este să îl lași să ruleze. Nu are sens să pui pauză. Ai putea să nu te duci să îl vezi.

La câte momente din viața ta ți-ai dori să lipsești? Logica matematică spune că dacă la jumătate plus unu însemnă că ești nefericit. Logica spirituală spune că dacă este unul pe care n-ai vrea să îl rateți atunci ești fericit. Cred că este veșnica confruntare între optimism și pesimism. Realitatea spune că nu ne mai punem astfel de întrebări. Ne jenează prea mult posibilul răspuns. Răspunsul, mai ales când îl dăm noi, necesită acțiuni. Acțiuniile se împotmolesc în tristețe și futilitate apoi sunt lăsate în urmă cu uitare. Întodeauna la final ideile se încâlcesc. Vedeți ce ce am zis că nu știu nimic?

Noroc că e târziu și trebuie să mă culc, ca să ma scot devreme, să fac ceva fără sens, dar al cărui sens îl voi găsi. Într-o altă căutare ce mă va întrista și pe care o voi uita. Oricum e mai bine să fii în minus decât în plus.

 

La drum de seară

Am fost prin oraș, la mine acasă. M-am întâlnit cu doi prieteni, băieți buni.

Am aflat de la unu’lucruri interesante, se pare ca dacă spitalizezi pe cineva sub 80 de zile mai poți să te înțelegi. Zicea că a citit în codul penal, doarme cu el la cap. Nu e avocat din câte imi aduc aminte.

Am vorbit despre femei, am vorbit și despre ricky martin (era un videoclip cu el pe tv). Ăsta zicea că el nu mai poate să se uite la videoclipurile lui r.m. de când a aflat ca e homo. Cica nu are nimic cu homosexualii dar că nu îi plac. A zis că în pușcărie a stat 6 luni și a preferat să se abțină decât să dea muie unui bărbat. I-am apreciat poziția, nici eu nu aș fute un bărbat.În rest nu am nimic cu nimeni, homo sau nu, cred că toleranța vine o dată cu scăparea de frici. Fiecare cu pizda mă-si normalitatea e un cuvânt depășit. Am râs, am continuat să vorbim de femeii.

A venit un cerșetor la masă, ăsta l-a întrebat când s-a spălat ultima oară. Era un copil nu zicea nimic, nici nu pleca. Îl tot întreba și când a văzut că nu răspunde s-a enervat a luat scrumiera de pe masă și s-a prefăcut că dă cu ea după el. Copilul nici nu a clipit a rămas acolo liniștit. Celălalt, om milos s-a întors către copil și l-a întrebat ceva amabil. Nu mai țin minte exact gen cum te simti. Atunci cerșetorul s-a întors și a plecat.

Ciudat, cred că îi dădea și bani. Comportamentul brutal nu îl deranja în schimb să îți pese de el l-a speriat. Sau cine știe, o fi având și cerșetorul orgoliul lui. Am văzut că mila nu mai e acceptată de nimeni în ultimul timp. Dacă vrei să jignești pe cineva îi spui că îți e milă de el.

Am ajuns la concluzia că pentru ca o femeie să își păstreze interesul viu pentru tine trebuie să îți mai înfrânezi sentimentele pentru ea. Adică ei, eu nu am ajuns la nici o concluzie. Eu nu o ard așa de tare în romantism.

Adică mă uitam la noi trei, dintre ei eu păream cel mai cuminte dar în același timp ei se plângeau că au tendința să fie prea sensibili cu femeile. Drept urmare pentru a echilibra se forțau să mai fie și câini. Unu’ avusese o femeie 6 luni și o futuse numai în cur și îi dăduse muie. Tocmai ieșise dintr-o relație în care fusese înșelat. A zis că ar fi omorât toate femeile. Cred că o iubise, acum suferea cealaltă. Deși nu cred că suferea cred că îi plăcea să fie umilită. Celălalt spunea că l-a făcut una să facă un drum de 80 de km și când a ajuns la ea cică e obosită. Povestea de un gest romantic pe care îl făcuse, ceva mult peste orice am făcut eu, a zis că ea a venit acasă și a zis “am văzut că mi-ai luat și o rochie”. Un fel de am văzut că ai luat oua, bine ai făcut că ne trebuiau.

Acum spunea că ar fi vrut să iasă și ea în oraș la o cafea. L-am întrebat și o scoți? Cică nu, i-am luat un pachet de cafea. Zic bun așa o să îi ajungă 1 saptămană. Celălalt ia sugerat să îi povestească cum a fost în oraș “Știi cum se bucură”. Zicea că era odată la o masă cu unii și încerca să combine și el o femeie. La un moment dat aia îl întreabă dacă are mașină, el a întrebat-o dacă suge pula de la prima întâlnire. Apoi s-a ridicat și a plecat. Uneori poți afla lucruri interesante din surse surprinzătoare. Cel mai bine e să nu judeci și atunci parcă toți devin mai isteți și mai spirituali. Uneori și un gest de cruzime poate să aibă un sens sau poate că nu are dar poți să vezi tu unul.

Am fost la o cofetărie am luat prăjituri cu plasa fiecare, la ieșire era alt cerșetor. Tot un copil, ăsta a ieșit și l-a întrebat ce prăjiitura vrea. Apoi a intrat și a râs la noi. Nu avea de gând să îi ia nimic doar și-a batut joc de el.

Eu am vrut să îi iau eu atunci, apoi m-am gandit că de ce să o fac. Dacă simteam să fac asta o faceam de la început de ce să mi se facă mie milă pentru că a fost celălalt crud cu el. Am băgat banii în buzunar, cred că am luat-o filozofic sau să îmi demonstrez că nu sunt sclavul milei.Am ieșit cu inima strânsă, la ieșire prietenul meu i-a zis că are 6 prăjituri cerșetorului. Mi s-a făcut și mai milă plus rușine. Mi-am băgat pula, am trecut mai departe. Cine sunt eu să judec și să îmi asum responsabilități pentru alții.

Femeile sunt ciudate, mă gândeam la a mea. După 9 ani în sfârșit simt că acum încep să mă înțeleg cu ea. Era vorba să ieșim în oraș în seara aia, am întârziat cu aștia mai mult. Când am ajuns acasă ma primit zâmbind, nu asa ironic, ci din inimă. Mi-a plăcut asta. Îi adusesem prajituri și ciocolată, i le-am arătat,s-a bucurat, m-am bucurat și eu că i-au plăcut.

Biliard?

Am citit acum câteva zile o metafora pe un blog delaskela dacă nu mă înșel. În care asemăna relațiile interumane cu bilele de pe o masă de biliard.

Acolo cred că era prezentată ca o superficialitate, nu mi-a rămas în minte postul în sine dar mi-a rămas metafora asta și ideea traznită.

Nu cumva așa trebuie să fie? Nu cumva relațiile ar trebui să fie ca un carambol?

De ce căutăm la cei de lângă noi mai mult decat un impuls în direcția favorabilă? Chiar e așa greu de înțeles că nu e nimeni responsabil pentru noi? Că nu e nimeni dator să ne protejeze să ne iubească să ne ofere confortul prieteniei sale atunci când nu vine de la el asta?

Aud în jur multă dezamăgire față de conduita oamenilor pe care îi cunoaștem. De fapt nu sunt decât așteptarile noastre ridicole, ce nu sunt împlinite. Un strigăt de ajutor ieșit din frica ce ne alcatuiește și care se transformă în dezamăgire față de salvatorii ce au eșuat în a răspunde la apel.

Prea mulți nu acceptă că suntem pe pământul ăsta să învățăm, să trecem prin diverse experiențe. Experiențe care ne sunt oferite de ce vreți voi: Dumnezeu, soartă, karma sau statistică. Dar unele experiențe implică chiar să le depășești singur. Nu poate altcineva să învețe pentru tine, nu ai cum să copiezi la examenele vieții. Mai mult de un impuls pe o traictorie ce nu știi unde duce nu poate nimeni să îți ofere. Acel impuls vine când trebuie nu când crezi tu că trebuie. Lamentația asta patetică față de natura schimbătoare a oamenilor pe care îi „iubim”, e ridicolă.

Momentele de rezonanță între doi oameni sunt magie pura iar noi vrem să le aruncăm în rutină. Așa cum facem cu orice lucru care ne place. Vrem să desacralizăm totul, să ne aruncăm îmbracați într-o mare de caviar ca niste maneliști proști. Nu știm să apreciem adevarata valoare a unui act de iubire sau prietenie, noi vrem cosntanță vrem să îl găsim acolo veșnic. În loc să fim recunoscători pentru o manifestare a divinității printr-un om apropiat noua, noi vrem să înrobim omul.

Ce mai surprinzător e că în egocentrismul nostru atroce avem impresia că ni se cuvine acest drept. Data viitoare când crezi că lumea din jur te-a dezamăgit gândește-te de doua ori. Cine ești tu și cu ce drept emiți tu așteptări de la o altă ființă umană? Fiecare e acolo pentru tine când poate el nu când vrei tu.

Fiecare e responsabil și pentru viața lui așa cum ești și tu pentru a ta. Așa că uneori poate că trebuie să treci singur prin anumite experiențe, poate în asta constă experiența.

Mie îmi place biliardul, există o frumusețe geometrică vecină cu perfecțiunea în acest joc. Nimic nu e la întâmplare, doar pentru că nu reușești tu să „vezi” mai mult de două mante nu înseamnă că altul a dat o „gherlă”. Poate că aşa a calculat el să bage două bile.

Antipatia

Am si eu o problema.

Antipatiile fara motiv. In general sunt o persoana foarte sociabila dar manifest niste antipatii fara motiv putine la numar e adevarat dar …

Ma consider un om echilibrat si care nu face nimic fara motiv insa nu reusesc sa gasesc motivul real pentru aceste antipatii.

Amuzant e ca desi imi dau seama ca nu am dreptate tot barfesc sau fac glume pe seama oamenilor pe care ii antipatizez si nu ma pot opri.

Pur si simplu nu imi place de fata lor si imi vine sa ii iau la suturi pe unde ii vad. Cum se explica treaba asta ma depaseste.

Rau nu sunt nedrept nu sunt subiectiv in general nu sunt dar daca sunt nedrept fata de astia mai simt chiar bine. Normal ca atunci cand antipatiezezi pe cineva ti se pare si ca orice ar face e prost si iti intareste mai mult antipatia. Daca stie cineva solutia pentru aceasta dilema sunt curios sa o aflu.

In principal am identificat anumite trasaturi fizice si de comportament care imi genereaza antipatia desi nu am obiceiul sa judec oamenii dupa aspect si nici dupa prima impresie dar nu reusesc sa ma controlez fata de cateva personaje punctuale.

Pur si simplu ma enerveaza prezenta lor nu vreau sa ii cunosc mai bine sa le vad si partile bune nu vreau sa fiim prieteni indiferent cat de prietenosi sunt ei cu mine. Orice secunda in preajma lor mi se pare ca e o secunda din viata mea pe care am pierdut-o fara sens.

Oare sa incerc mai mult sau sa imi bag p… si sa ii evit cat mai mult.