Daca nu mi-ar fi atat de somn

11 04 2015

Aveam chef să desenez, dar deja am băut două beri și odată cu cheful a venit și o lene.

Se făcea că penița era muiată-n tuș negru. Are asta o eleganță, mai ales pe o hârtie de calitate, ceva de speriat. Penița aleargă în forme fluide, uneori merge pe lat pentru dungi subțiri alteori lasă dungi late alunecând natural. Dungi asemeni cârceilor de viță, ornează albul paginii. Din ele se nasc frunze delicate. Delicatețea e cel mai important lucru la un desen. Fie el și un cap de mort. Trebuie să aibă dungi fine, delicate, detaliile trebuie să atragă ochiul și să uimească spiritul. Unele mlădițe lasă umbre, umbrele permit înțelegerea conturilor de dedesubt. Colțurile trebuiesc accentuate cu umbrele proprii. Contrastul linilor curbe și al unghiurilor drepte… Cele două fațete ale colțurilor, un perete cu hașură puternică, umbritul, altul cu hașură fină, luminatul. Ca sufletul omului, uneori ridicat de gânduri bune alteori coborât de frici. Mereu la nici un milimetru distanță, la doar un liber arbitru distanță de fapt.

Orice zid cuprins de viță are nevoie de o fereastră, o fereastră înaltă, cu bolta arcuită. Desenul e locul unde clișeele nu dor. Acolo putem repeta realitatea sau plăsmuirea fără jenă. Desenul înseamnă oglindire, omul se bucură la reproducerea realității.

În spatele ferestrei o siluetă, dacă o faci în umbră nu e nevoie să aibă decât contur. Conturul sugerează tristețea. Sugerează distanța față de geam, specifică retragerii din lume. Ființa discretă ce nu își dorește, nu își mai dorește nimic. Perdantul vieții în perioada acceptării. Parul lung curgând cuminte pe lângă umeri sugerează frumusețe și feminitatea. Cu toții ne lăsăm impresionați de frumusețe și întristați de suferința ei. Acum zidul e rece și desenul nu mai arate doar o imagine. Deja transmite un sentiment.

Privitorul fără să își dea seama se lasă purtat de gândul pătură. Gândul care și-ar dori să cuprindă și să protejeze. Gândul cavalerismului, un gând mort o dată cu ultimul samurai, dacă mă întrebați pe mine. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni.

În spatele umbrei o altă umbră. O umbră neagră fără formă. Ca orice demon, obișnuit să se hrănească cu viață și inocență. Forța mută a răutății face acum zidurile umede. Reci și umede, așa cum orice temniță trebuie să fie. Fundalul negru, lipsit de speranță.  Speranța trebuie abandonată. Singura salvare poate veni de la privitor, ultima sursă de optimism a scenei.

Tușul se termină înainte de ai putea reproduce prezenta.

Anunțuri




Lupta ca o arta

18 02 2015

Lupta este o arta ca oricare alta, faptul ca unii nu reusesc sa o inteleaga nu o face mai putin legitima. Sa crezi ca lupta inseamna violenta este ca si cum ai spune ca pictura inseamna murdarie. Violenta in cadrul luptei este doar un efect secundar nedorit in procesul de creatie.

Adevaratele dimensiuni ale artei luptei sunt strategia si aptitudinile tehnice. Lupta este o arta greu de inteles mai ales pentru ca este rezultatul unei abundeta de elemente si evenimente tranzitorii. Dimensiunile unei lupte nu poate fi pastrata si analizate in intregime. Pentru profani o inregistrare video ar parea o reproducere suficienta a unei lupte. Dar realitatea unei lupte contine mult, mult, mai multe elemente ce nu pot fi prinse in imagini. Lupta ca si un aisberg rezida in mare dincolo de ce vede ochiul, in dedesupturile fiintei celor doi combatanti.

In gestionarea eficienta a energiei, in alegerea tehnici utilizate si a modului de a anula atacurile adversarului, in curajul de a intinde o capcana si de a iti asuma riscuri cu adevarat fatale.

Nu isi construieste un luptator o arma la fel cum isi construieste un pictor o tehnica? Prin repetitii menite sa perfectioneze si experiente exploratorii menite sa o integreze in arsenal.

In schimb spre deosebire de multe alte arte lupta se succede cu repeziciune si unul din elementle cele mai inaltatoare ale unei lupte este faptul ca nu este o arta solitara. Este un act artistic rezultat din maiestria a doi artisti. Astfel ca doar prin prezenta unui alt artist cantecul de lebada poate sa fi eliberat.

In randul luptatorilor adevarati trebuie sa existe o iubire sfanta. Cei doi luptatori sunt singurii spectatori si creatori adevarati al acelui unic moment artistic. Ce simbol poate fi mai relevant pentru viata decat o lupta.

Asta e motivul pentru care din randul celor mai desavarsiti luptatori s-a ridicat una dintre cele mai frumoase spirite. Astfel pradoxul luptatorului iubitor de viata si nedoritor de violenta se dezvaluie. Totusi luptatorul nu isi contesta natura, el va ucide daca situatia o cere. Dar oare cine este mai sfant? Cel ce nu poate ucide si nu o face dar si-ar dori sau cel care o poate face si alege sa nu o faca.

Poate exista sfintenie in randul celor ce nu sunt confruntati cu pacatul? Poate exista curatenie in randul celor neispititi? Apreciez curatenia nepatata dar o pretuiesc pe cea venita din inoirea sufletului, renasterea din propriul foc este singurul mod veridic de a te inalta.





Nu mersul inainte este problema

13 10 2013

Printre cele mai grele lucruri este să știi când să te oprești. Totul începe cu o dorință, cu un talent sau o calitate. Oricum totul începe oarecum bine, pozitiv și îți dă iluzia unui vis posibil.

Apoi, mânat de acest vis, pășești pe drumul ce ți se deschide. Începi să mergi cu ochii închiși, să îți imaginezi lucruri în loc să fii atent la drum.

Uiți că drumul e viu și îți urmezi visul, fantasma. Tot procesul ăsta te transformă, dar tu nu vezi. Visul se transforma într-un coșmar fară de sfărșit dar tu ești orb.

Mergi prin mocirlă mințindu-te că la final o sa te aștepte o pajiște minunată în care o să te întinzi și să mori un pic.

De fapt vei ajunge așa bătrât și schimnonosit și adus din dalta experiențelor urate încât indiferent ce este la capat de drum va fi zadarnic.

Te-ai putea opri, ai putea să te trezești oricând, dar omul e calic. Și vede munca și efortul și strădania ca pe o bogăție la care nu vrea să renunțe.

A investit prea mult în fantasma lui. El socotește viața in ani nu în clipe. Crede ca 10 ani de minciună sunt mai valoroși decât o clipă de trezire. Și mulți ajung să moară în minciuna de care s-au îndrăgostit.

Când tot ce ai este prezentul și clipa asta este tot ce contează, ultima alegere este mereu cea decisivă. Să mergi înainte ai ales de zeci de ori odată alegi să schimbi macazul. Să renunți și să lași.

Să devi un nou tu, mai viu mai înțelept și mai bun. Dar pentru asta trebuie sa-l lași pe cel rau să ardă în focul umilinței.

 

 





Evolutia umana

19 09 2013

Ființa umana a evoluta din dorița primordială de supraviețuire. Atunci când avem o aptitudine utilă o numim calitate, atunci când avem o pasiune dăunătoare o numim defect. Dar, modul în care clasificăm ce este util și ce este dăunător este guvernat de subiectivism.
Supraviețuirea la început a depins de nevoi primare, hrana, adăpost, siguranță. Prin consecințe logice tot ce îți asigura supraviețuirea era o calitate. Pe de altă parte supraviețuirea cere destul de puține lucruri, deși cere o mulțime. Acum sunt promovate o serie de calități ce țin de forță, potență, agresivitate, aptitudini fizice și intelectuale utile pentru a procura hrana și a asigura un nivel înalt de siguranță.
Atunci când avem multe calități din această categorie începem să ne suprasatisfacem nevoile de supraviețuire. Un focus prea mare pe supraacumulare devine dăunător supraviețuiri. Semnele acestei anormalități nu se lasă prea mult așteptate. Exemplarele slabe vor fi date la o parte iar cele puternice vor începe o luptă pentru supremație, încercând să dezvolte cât mai mult calitățile de bază, într-un sistem concurențial. Observăm cum prea mult din primele calități ne pot duce la pierzanie și devin defecte.
În acest fel mai mult sau mai puțin benevol oamenii descoperă morala. Un nou sistem de calități utile este promovat. Se bazează pe dreptatea, disciplina și moderație. Se marșează din ce în ce mai mult pe dreptate, pe lege, pe ce este util atât individului cât și societății. Până când aceste calități ajung să li se dea prea multă importanță și încep să lucreze contra noastră. Apare dictatura și privarea de libertate, îngrădirea a cât mai multe manifestări naturale. Toate acestea duc la nefericire, la depresie și distrug dorina de a trăi. Astfel supravietuțirea ne este iarăși amenintață.
Moment câd omul începe și caută o nouă ieșire. O va face printr-o noua suită de calități utile. Începe să promoveze spiritualitatea, blândeța și toleranța, ca unică cale de a trăi toți împreună fără să ne îngrădim libertățile întratât încât să ne distrugem dorința de a trăi.
Până acum toate bune, dar de ce ne lovim de aceste probleme și de această evoluție în spirală?
Ca si organism, omul se bazeză pe simțuri și minte pentru a supraviețui. Mintea este legată puternic de corp și de tot ce transmit senzorii și cele două se influențază reciproc. Primii, senzorii sunt cei care guvernează viața noastră. Aceștia conduc mintea printr-un sistem de recompense și o pun să furnizeze cele necesare supraviețuirii. Astfel că mintea devine subordonată corpului. Mintea adună și primește satisfacții. Dorind și mai multe satisfacții ea dună și mai mult și ajunge să descopere plăcerea. În goana după plăcerea fizică ajunge la violeță și la suferință. Atunci începe să abandoneze plăcerea fizică și subjugă simțurile. Începe să le dicteze ea lor și să le minimalizeze rolul. Caută plăcera venită din aprecierea celorlalți. Cum mintea este mereu în căutare de eficiență începe și dezvoltă dependență și de această plăcere. Plăcerea asta începe să o înrobească în același mod ca și prima. Dar, mintea este iubitoare de libertate, va căuta să se lepede și de această capcana și se va elibera de prejudecăți. Va căuta iubirea, toleranța și empatia să redescopere satisfacțile naturale sau venite din interior. Dacă până acum instinctele ne-au fost radar, acum considerăm că putem să preluăm conducerea și să ignorăm anumite semne ce ne-ar putea abate de la scop. Iar scopul în continuare este un mister.
Este o călători prin care trecem ca și indivizi cât și ca societate. Unii dintre noi ne pierdem, acordând prea multă importanță unor faze și nedorind să evoluăm în următoarea. Nu știu dacă există și o altă fază în care să pășim și cred că nimeni nu știe. Ne-am obișnuit să așteptăm de la alții un răspuns. Când de fapt ei pot să fie doar cu câțiva pași în fața noastră și să rămână ancorați în ultima descoperire, fără capacitatea de a merge mai departe.
Scrisesem mult mai mult dar îmi este destul de greu sa structurez totul într-un text coerent asa că am șters restul.





Ridica fiecare piatra

8 06 2013

Ce frumos este să te gândești, să analizezi, viața, gândirea ta și oamenii din jur. Să o faci așa… cu mintea deschisă, fără prejudecăți și limitări. Să observi diversitatea și complexitatea.

Mie îmi place complexitatea și simetria și extrapolarea. Îmi place matematica deși, de mult am uitat-o sub forma sa didactică. Îmi place fizica deși, de mult i-am uitat ultimele formule.

Am rămas cu gândirea logică, deductivă și analitică, nu este prea mult dar este jucăria mea. Mă apără de plictiseală îmi dă putere și credință în ziua de mâine.

Deși îmi place și să beau și să fac sex și să mă delectez cu un gust bun toate aceste plăceri fizice sunt subordonate placerilor intelectuale. Îmi place efectiv să reflectez, să disec cu bisturiul minții, singurul care nu face să sângereze și nu strică ceea ce explorează, tot ce mă înconjoară.

Cred că tot din această plăcere derivă și plăcerea pentru luptă. Pentru că atunci corpul îți transmite doar dureri și strădanie doar mintea este cea care se hrănește din situațile limiă și din victoriile mici.  O poziție avantajoasă, o mișcare contracarată, tot atâtea surse de bucurie trecătoare. Dar însăși vremelnicia asta aduce farmecul momentului. Atunci trăiești prezentul, și înțelegi însemnătatea deciziilor. Înțelegi cum un mic gest sau lipsa de reacție te poate duce pe un drum fără întoarcere, la fel cum anumite gesturi sau reacții te pot doar devia puțin de la scopul tău primar.

Atunci apare acea scânteie, acea idee… cum că poate nu contează ce decizi sau cum urmezi decizia luată. Poate că mai importantă este intenția și încărcătura emoțională pe care o imprimi. Poate că mai important este cum bate inima decât cum se contractă mușchiul, și cum scrâșnesc dinții și cum se propagă biocurenții prin neuroni. Poate că tot ce contează este senzația aia interioară de bucurie atunci când mergi pe drumul bun. Atunci când ești în acord cu sinele tău și sinele tău este în acord cu locul său în ograda creației.

Momente rare și foarte prețuite pentru intensitatea lor.

Ar fi frumos să înțeleg, dar e atât de frumos să caut. Singura căutarea ce nu obosește și nu frustrează. Singura căutare care îți deschide ochi atunci când îi închizi.

Căutarea sensului

 





Dupa ce Dumnezeu a facut Blues-ul s-a odihnit

4 04 2013

Am vazut azi filmul Black Snake Moan

Mi s-a parut de departe cel mai frumos film pe care l-am vazut.

Viața lui pi, film despre Dumnezeu? Nu cred. deci mai despre Dumnezeu ca asta n-am vazut alt film.

A fost atât de ciudat și de normal în același timp încât m-a făcut să beau.

Am baut, whiskey on rocks… ca băieții. Doar ca nu am avut gheață așa că am folosit niște fructe d-alea înghețate, ca fetele.

Cel puțin au răcit treaba.

???????????????????????????????

Să nu ziceți că mă cac pe mine fără dovezi.

Bă deci filmul asta a avut tot ce trebuie. A avut muzică, eu nu înțeleg cum poate exista un film fără muzică. A avut dramă, a avut Dumnezeu, a avut atrocități și a avut gingășie.

Eu sunt genul ăla care nu vrea să o ardă prin viață fără gingășie. Nu mă tem că asta mă face să par gay, că n-am nimic cu nici un fel de orientări sexuale și pe a mea sunt așa de sigur încât nu mă deranjează glumele pe seama ei. Ce mă deranjează este că am uitat de blues în ultima vreme. E atât de păcat, pentru că simt că asta face parte din viața mea. Toată viața mea mi-a placut blues-ul, în sensul organic. Eu când aud blues atunci trăiesc, trăiesc mai intens. Că mereu trăiesc, trăiesc pentru că lupt. Nu mă tem să mă bat și să-mi pariez viața pentru mize de nimic. Singurele mize pentru care merită să îți pariezi viața sunt cele de nimic.

În esența mea sunt un samurai wanabe, să mor eroic, să mă dedic unui ideal. Nu la modul neapărat vital, dar așa energetic m-aș dedica unui ideal și numai unu.

Sincer să fiu cred că aș fute niște sisteme de valori dacă aș face-o. Am un fel de energie vitală covârșitoare, pot să întorc râuri în matcă și să fac boxerii să se pișe pe ei.

 

 





Poate ca viata e o lupta dar si lupta este viata

1 04 2013

De câte ori ai avut ocazia să îți folosești corpul la potențialul său maxim?

Să împingi din toate toate puterile, să tragi, să îți scrâșnești măselel pentru a nu scăpa ceva ce ți se smulge printre degete? Cu alte cuvinte, te-ai luptat vreodată cu cineva?

Dacă nu ai făcut-o pierzi din vedere un adevărat univers al trăirilor.

Pierzi din vedere dragostea de aer și sunetul puternic și cald al inimii.

Pierzi din vedere slăbiciunea pe care o lași zilnic să te înșele. Acel obicei de a ceda, pe care ți le-ai format, atunci când dai de greu și crezi că muntele din fața ta e prea abrupt de escaladat. Pierzi din vedere bucuria pe care o încerci când riști și câștigi, sau când dai totul indiferent de sanse.

Trăiești o viața incompletă și nici o altă experiență nu îți va putea umple și compensa acel loc gol. Prezența golului nu doare, pentru că în general ce nu am cunoscut nu ne lipsește.

Dar de când primii doi pui de leopard s-au încleștat în prima lor joacă pe verdele savanei această formă de joacă a făcut fericite toate mamiferele mari și mici. Nu ne-am departat așa de mult de ele încât să nu mai simțim bucuria unei trânte în tărână.

Acum avem fiare și yoga și jogging în care încercăm să cautăm într-o forma civilizată ceea ce natura ne-a dat ca o mamă, așa cum știe ea să dea.

Ne-a dat joaca, ne-a dat lupta, ne-a dat rasul și bucuria și gâfâitul și sudoarea.

Ne-a dat statul epuizat pe spate cu un zâmbet tâmp pe față. Acum suntem civilizati și am ajuns să ne temem de gesturi, de o îmbrațișare prietenească și de o bătaie încurajatoare pe umăr.

Acum râdem cu mâna la gură, ne îmbrăcăm asortat, ne comportăm politicos dar rece și încercăm să descoperim „ce-a vrut de fapt să zică cu asta”. Facem totul după reguli și scor, ne supăram dacă pierdem și ne urâm adversarii, transformați în dușmani la jocuri fără miză.

Mergm apoi la psiholog să ne ajute să înțelegem ce este în neregulă cu noi. Facem sedințe de terapie în grup dar nu mai facem nimic din ce am fost făcuți să facem. Lucrurile gratuite ni se par excentricități neadecvate.

Avem câinii îmbrăcați și ne ferim de ploaie. Trăiți-vă viețile civilizate, dar să știți de la mine că sărăcia vi se citește în suflet.