Urari

Să te ferească Dumnezeu de aroganța și răutatea omului care se consideră drept.

Ca-n viata

Azi dimineață tata îl învăța pe fi-miu să numere.

Erau drăguți dar numărau pastilele lu’ tata pentru cancer.

Daca nu mi-ar fi atat de somn

Aveam chef să desenez, dar deja am băut două beri și odată cu cheful a venit și o lene.

Se făcea că penița era muiată-n tuș negru. Are asta o eleganță, mai ales pe o hârtie de calitate, ceva de speriat. Penița aleargă în forme fluide, uneori merge pe lat pentru dungi subțiri alteori lasă dungi late alunecând natural. Dungi asemeni cârceilor de viță, ornează albul paginii. Din ele se nasc frunze delicate. Delicatețea e cel mai important lucru la un desen. Fie el și un cap de mort. Trebuie să aibă dungi fine, delicate, detaliile trebuie să atragă ochiul și să uimească spiritul. Unele mlădițe lasă umbre, umbrele permit înțelegerea conturilor de dedesubt. Colțurile trebuiesc accentuate cu umbrele proprii. Contrastul linilor curbe și al unghiurilor drepte… Cele două fațete ale colțurilor, un perete cu hașură puternică, umbritul, altul cu hașură fină, luminatul. Ca sufletul omului, uneori ridicat de gânduri bune alteori coborât de frici. Mereu la nici un milimetru distanță, la doar un liber arbitru distanță de fapt.

Orice zid cuprins de viță are nevoie de o fereastră, o fereastră înaltă, cu bolta arcuită. Desenul e locul unde clișeele nu dor. Acolo putem repeta realitatea sau plăsmuirea fără jenă. Desenul înseamnă oglindire, omul se bucură la reproducerea realității.

În spatele ferestrei o siluetă, dacă o faci în umbră nu e nevoie să aibă decât contur. Conturul sugerează tristețea. Sugerează distanța față de geam, specifică retragerii din lume. Ființa discretă ce nu își dorește, nu își mai dorește nimic. Perdantul vieții în perioada acceptării. Parul lung curgând cuminte pe lângă umeri sugerează frumusețe și feminitatea. Cu toții ne lăsăm impresionați de frumusețe și întristați de suferința ei. Acum zidul e rece și desenul nu mai arate doar o imagine. Deja transmite un sentiment.

Privitorul fără să își dea seama se lasă purtat de gândul pătură. Gândul care și-ar dori să cuprindă și să protejeze. Gândul cavalerismului, un gând mort o dată cu ultimul samurai, dacă mă întrebați pe mine. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni.

În spatele umbrei o altă umbră. O umbră neagră fără formă. Ca orice demon, obișnuit să se hrănească cu viață și inocență. Forța mută a răutății face acum zidurile umede. Reci și umede, așa cum orice temniță trebuie să fie. Fundalul negru, lipsit de speranță.  Speranța trebuie abandonată. Singura salvare poate veni de la privitor, ultima sursă de optimism a scenei.

Tușul se termină înainte de ai putea reproduce prezenta.

Lupta ca o arta

Lupta este o arta ca oricare alta, faptul ca unii nu reusesc sa o inteleaga nu o face mai putin legitima. Sa crezi ca lupta inseamna violenta este ca si cum ai spune ca pictura inseamna murdarie. Violenta in cadrul luptei este doar un efect secundar nedorit in procesul de creatie.

Adevaratele dimensiuni ale artei luptei sunt strategia si aptitudinile tehnice. Lupta este o arta greu de inteles mai ales pentru ca este rezultatul unei abundeta de elemente si evenimente tranzitorii. Dimensiunile unei lupte nu poate fi pastrata si analizate in intregime. Pentru profani o inregistrare video ar parea o reproducere suficienta a unei lupte. Dar realitatea unei lupte contine mult, mult, mai multe elemente ce nu pot fi prinse in imagini. Lupta ca si un aisberg rezida in mare dincolo de ce vede ochiul, in dedesupturile fiintei celor doi combatanti.

In gestionarea eficienta a energiei, in alegerea tehnici utilizate si a modului de a anula atacurile adversarului, in curajul de a intinde o capcana si de a iti asuma riscuri cu adevarat fatale.

Nu isi construieste un luptator o arma la fel cum isi construieste un pictor o tehnica? Prin repetitii menite sa perfectioneze si experiente exploratorii menite sa o integreze in arsenal.

In schimb spre deosebire de multe alte arte lupta se succede cu repeziciune si unul din elementle cele mai inaltatoare ale unei lupte este faptul ca nu este o arta solitara. Este un act artistic rezultat din maiestria a doi artisti. Astfel ca doar prin prezenta unui alt artist cantecul de lebada poate sa fi eliberat.

In randul luptatorilor adevarati trebuie sa existe o iubire sfanta. Cei doi luptatori sunt singurii spectatori si creatori adevarati al acelui unic moment artistic. Ce simbol poate fi mai relevant pentru viata decat o lupta.

Asta e motivul pentru care din randul celor mai desavarsiti luptatori s-a ridicat una dintre cele mai frumoase spirite. Astfel pradoxul luptatorului iubitor de viata si nedoritor de violenta se dezvaluie. Totusi luptatorul nu isi contesta natura, el va ucide daca situatia o cere. Dar oare cine este mai sfant? Cel ce nu poate ucide si nu o face dar si-ar dori sau cel care o poate face si alege sa nu o faca.

Poate exista sfintenie in randul celor ce nu sunt confruntati cu pacatul? Poate exista curatenie in randul celor neispititi? Apreciez curatenia nepatata dar o pretuiesc pe cea venita din inoirea sufletului, renasterea din propriul foc este singurul mod veridic de a te inalta.

Nu mersul inainte este problema

Printre cele mai grele lucruri este să știi când să te oprești. Totul începe cu o dorință, cu un talent sau o calitate. Oricum totul începe oarecum bine, pozitiv și îți dă iluzia unui vis posibil.

Apoi, mânat de acest vis, pășești pe drumul ce ți se deschide. Începi să mergi cu ochii închiși, să îți imaginezi lucruri în loc să fii atent la drum.

Uiți că drumul e viu și îți urmezi visul, fantasma. Tot procesul ăsta te transformă, dar tu nu vezi. Visul se transforma într-un coșmar fară de sfărșit dar tu ești orb.

Mergi prin mocirlă mințindu-te că la final o sa te aștepte o pajiște minunată în care o să te întinzi și să mori un pic.

De fapt vei ajunge așa bătrât și schimnonosit și adus din dalta experiențelor urate încât indiferent ce este la capat de drum va fi zadarnic.

Te-ai putea opri, ai putea să te trezești oricând, dar omul e calic. Și vede munca și efortul și strădania ca pe o bogăție la care nu vrea să renunțe.

A investit prea mult în fantasma lui. El socotește viața in ani nu în clipe. Crede ca 10 ani de minciună sunt mai valoroși decât o clipă de trezire. Și mulți ajung să moară în minciuna de care s-au îndrăgostit.

Când tot ce ai este prezentul și clipa asta este tot ce contează, ultima alegere este mereu cea decisivă. Să mergi înainte ai ales de zeci de ori odată alegi să schimbi macazul. Să renunți și să lași.

Să devi un nou tu, mai viu mai înțelept și mai bun. Dar pentru asta trebuie sa-l lași pe cel rau să ardă în focul umilinței.