Am vrut sa impartasesc asta cu voi

18 12 2015

„For things to reveal themselves to us, we need to be ready to abandon our views about them”

Cuvântul cheie în această afirmație este „reveal”. Singura modalitate de a înțelege ceva este prin observație, nu prin forțarea unui înțeles. Frica noastră permanentă de incertitudine ne face să avem mereu o atitudine grăbită.

Vrem să pune totul în categorii, să abstractizăm totul și apoi să lipim o etichetă falsă: „Am înțeles”.

Dacă se poate sub privirile apreciative ale altora.

Înțelesul vine prin revelație și vine când vrea el. Înțelegerea realității nu necesită strădanie și aptitudini, înțelegerea realității necesită răbdare, blândețe și modestie.

 





Reprezinta-te

25 03 2014

Imaginea conteaza, desi ma irita si am tendinta sa resping orice are legatura cu imaginea. Totusi, trebuie sa recunosc ca si acum, ca de fiecare data cand aleg o cale unidirectionala si oarba, sunt in greseala.

Oamenii trebuie sa se adapteze la mediu, nu te poti revolta, pentru ca mediul se schimba si pentru ca adaptarea impune un anumit comportament.

Astazi suntem mult mai multi iar cantitatea de informatie cu care suntem bombardati este colosala. Asa ca a trebuit sa ne construim un sistem de a cataloga situatiile, riscurile, oportunitatiile si in cele din urma oamenii.

In contextul acestei realitati ajungem sa citim sufletul si valoarea unui om in haine, in accent, dezacorduri în topica frazei si gesturi marunte. Cel putin asta incercam. Poate avem o rata de 30% eroare cand interpretam aceste semne. Poate in cei 30% eroare pierdem si oportunitati senzationale, este zadarnic sa ne plangem ce aceasta situatie. Nu putem sa cernem 100% din ce se intampla in jurul nostru cu o precizie mai mare. Oricum nu cu o precizie semnificativ mai mare. Putem totusi sa ne imbunatatim permanent sistemul de predictie. Putem sa ajustam anumite reguli si sa le adaptam dinamic la mai multe conditii.

Ca o paralela sa zicem ca putem sa rezolvam sisteme cu mai multe necunoscute. Un fenomen care se numeste maturizare sau acumulare de experienta. Este o imbunatatire dar nu majora.

Ceea ce este mai important este sa intelegem ca acest sistem este unul dinamic si foarte supus erorii. Eroarea nu poate fi eliminata poate fi doar redusa. Totusi unele erori costa mai mutl decat altele asa ca pentru binele nostru trebuie sa acceptam eroarea ca pe o stare normala a sistemului.

Nu e anormal sa gresim o evaluare, asa ca putem sa reevaluam intodeauna. Nu trebuie sa ne atasam de proprile pareri si nu trebuie sa le imbratisam mai mult decat suntem obligati. Alegerile noastre sunt doar simple consecinte ale informatiilor disponibile. De cum se schimba baza de informatii ar trebui sa reevaluam totul si sa acceptam eventulele greseli.

Deci imaginea conteaza pentru toti si la nivel un mai mult sau mi putin constient ajungem sa evaluam dupa haine, dupa gusturi, dupa titluri, dupa tot felul de alte detalii irelevante in felul lor. Pentru a putea sa functionam cat mai fluent in societate datoria noastra este sa ne prezentam asa cum suntem. Sa fim cat putem de reali.

Daca ti se pare ca esti mai interesant cu tatuaje si pantalonii atarnati la cur poate ca de fapt nu esti tu acela. Poate  ca de fapt esti un om care isi doreste sa fie interesant. Iar asta este o problema in sine. Pentru ca denota un conflict interior si o incredere in sine scazuta.

Poate ca tot ce trebuie sa faci este sa te descoperi asa cum esti tu si sa te afirmi in felul tau propriu si astfel vei deveni interesant pentru cei din jur sau cel putin nu iti va mai pasa prea mult daca esti sau nu.

Concluzionand

Imaginea conteaza, conteaza sa poti sa iti definesti imaginea ta ca ceva propriu tie. Nu ca si imaginea a unei persoane de care iti place. Stiu ca este extrem de greu sa facem asta, dar nici nu am spus ca ar fi usor.

In sinea noastra simtim cand ceea ce facem vine din noi sau este o masca pe care o punem pentru a fi perceputi de cei din jur intr-un fel anume. Chiar daca masca asta uneori ne dă o emotie placuta totusi este o emotie vinovata sau este o flatare a orgoliului. Iar orgoliul inflamat este mereu un semn de falsitate si pierdere a drumului drept.

Eu scriu doar prima fraza, apoi textul curge independent. Ce vreau sa zic este ca nu stiu ce am vrut sa zic. Daca e ceva de inteles bine daca nu e bine si atunci. Undeva acolo in spatele cuvintelor luceste o idee pe care sunt prea obosit sa o mai urmaresc si sa o dezvalui mai mult de atat. Va urez o seara placuta.





Poate cel mai greu lucru din lume

13 01 2014

Când te cuprinde pe tine momentul bilanțului și vrei să știi dacă ai fost un părinte bun. Tot ce ai de făcut e să te uți la zămislirea ta și să răspunzi la următoarea întrebare.

Este copilul meu un om optimist, sau este copleșit de frici și nesigurante și crede că nu e mare lucru de capul lui?

În răspunsul la această întrebare zace întreaga poveste a educației și suportului pe care i l-ai acordat.

I-ai insuflat încrederea în el și în viață sau frică și pesimism. Pentru că orice va crede el că reprezintă viața va avea dreptate.

Iar daca tot ce ai fost în stare să-i transmiți a fost fricile și nerealizările tale… ai făcut o treabă foarte proastă. Dar, nu este timpul pierdut, poți oricând să faci o schimbare de macaz. Poți oricând să încerci o nouă legătură cu el, să îți calci pe orgoliu și să îi recunoști:

-Copile, eu sunt un prost, am greșit față de tine foarte mult. Am făcut-o din neîncredere în mine, din frică de neprevăzut… (din ce motive oi fi avut tu. Că nu mă îndoiesc că ai avut și tu motive care te scuză). Ignoră tot ce ți-am zis până acum sau mai bine interpretează chiar diametral opus. Îmi pare rău ca ți-am fost un părinte prost și ți-am legat bolovani de picioare. Fă-ți tu viața cum crezi tu, încrede-te în instinctul tău și iartă-mă pentru neputințele mele.

Iar pentru toți cei care ați fost cândva copii și lecțiile proaste primite de părinții voștri încă vă afectează conștient sau inconștient deciziile de viață. Faceți o rememorare a tonului și a filozofiei generale a părinților voștri. Reevaluați prin ochii experiențelor prezente și smulgeți lanțurile ce v-au intrat în carne.

Iertați apoi durerea suferită și mergeți mai departe cu capul sus și cu compasiunea în inimă. Că pâcla îi apasă încă pe mulți.

 





Onestitatea

19 12 2013

Articolul asta e ca o replica la asta, sau ca o continuare, completare… mă rog, ce vrea antricotul vostru sa fie.

Discursul pizdei lirice mi se pare valid și tocmai prin aparenta validitate îmi trezește niște curiozități.

Eu știu că noi privim lumea ca și cum ar fi defectă, dar analizată obiectiv nu este. Poate că n-a ajuns la perfecțiune, dar are un traseu ascendent. Lucrurile evoluează se refinează și se transformă în permanență. Aspectele lipsite de relevanță sunt înlăturate, ca niște frunze uscate, iar cele învăluite în utilitate sunt păstrate. Atunci cum s-a ajuns ca onestitatea să nu mai fie un trend? Poate că nici n-a fost niciodată, dar dacă era așa de bună cum s-a ajuns să nu fie. Că multe voci deplâng situația deci nu putem invoca copilărescul n-am știut.

Pentru a încerca să înțeleg ceva mai bine problema am zis să bat câteva piroane și apoi să escaladez versantul.

Primul lucru de care avem nevoie este o definiție a onestității. În dex spune că ar fi corectitudine dar din articol de fapt vorbim de sinceritate, de onestitate ca o deschidere a sufletului și ca o radiografie a gândurilor și simțirilor. Nu de ți-am dat 3 ron pe 1 kil de cartofi. Deci vom ajusa sensul pe care-l explorăm și vom merge mai departe cu onestitatea ca o sinceritate extremă.

Următorul aspect de lămurit este în ce circumstanțe a dispărut această onestitate. Când a apărut sulemenirea?

Eu zică că a fost așa. A apărut în negura istoriei când s-au întâlnit n oameni și au dorit să locuiască împreună, pentru avantajele evidente.

Ei au mers la vănătoare și nu au prins decât un iepuraș. Cum le era la toți foame cel mai mic dintre ei s-a aruncat pe iepure și a început să mănânce, în sinceritatea lui pură.  Cel mai puternic la fel de sincer și de poate chiar mai infometat s-a aruncat și el pe iepure. Cum nu era destul iepure cel mai puternic a fost atât de sincer încât l-a umplut puțin de sânge pe celălalt. Așa a apărut prima lecție.

A doua zi vânatul era în continuare mic și ordinea deja stabilită. Așa că cel lipsit de forțe a ales o altă cale, mai umilă, a cerșit și s-a milogit de cel puternic. Acesta a găsit acest comportament neplăcut și i-a mai aplicat o corecție. Astfel, oamenii au învățat nu numai că nu poți să faci tot ce vrei, dar și că nu poți să te manifești ca și cum ai vrea. De aici odată cu complexitatea situațiilor s-au stabilit o serie de reguli pe un drum stropit cu pumni și colți. Apoi această set de reguli a fost transmis ca bagaj destul de valoros copiilor. Că așa e părintele iubitor și se găndește că e păcat ca lecțile învățate pe calea dură să se repete.

Extrapolați și ajungem la societatea de azi.

Cum ar arăta această societate într-un context al onestității absolute? Păi de cum lăsaăm prima carte plină de lirism jos din mână înțelegem că nu ar fi deloc amuzant să se exprime cu toții chiar așa de liber. De exemplu, în loc de privirile te-aș fute ar fi ceva mai neplăcute cuvintele din partea tuturor necunoscuților. Să nu mai zic că dacă ne apucăm să o ardem așa onest în vorbe și simțiri de ce nu și în fapte. Atunci ar mai fi un mic pas până la anarhie.

Astfel începem să privim această lipsă de onestitate ca pe un lubrefiant magic, ce ne permite să alunecăm unul pe lângă altul, fără să ne lăsăm semne adânci în carne. Disimularea asta este ca o pereche de ochelari de soare ce ne permite să putem sta de vorbă unul cu altul. Ce ne permite să nu ne omorâm cu brutalitate la fiecare acces de invidie, dorință sexuală sau ură venită din cele mai nesemnificative motive. De exemplu o preferință pentru echipe diferite.

Atunci dacă onestitate este așa puțin necesară și chiar periculoasă de ce discursul inițial părea așa valid?

Pentru că și onstitatea ca orice câcat din acestă viață este cu depinde. Iar acest depinde ne vine odată cu educația. Iar educația ne vine de la părinți și de la profesori și de la prieteni și de la…. iar toate aceste surse de informație sunt un amestec amorf și incoerent. Sunt rezultatul unei diversități de lecții, primite de oameni ce au trecut prin experiențe diferite și le-au perceput diferit. Iar oamenii ăștia sunt și ei la fel de imperfecți ca și noi. Atunci când un prost învață pe alt prost lucrurile pot să fie învățate greșit. Lecțiile pot să fie utile în anumite situații și inaplicabile în altele. Acesta e motivul pentru care avem propriul creier. Pentru a acționa adecvat în fiecare clipă, adaptat la realitatea punctuală. Nu pentru a aplica căcaturile altuia ca un petic prost peste experiența noastră.

Dacă ne era așa util să ne auzim gândurile evoluția se ocupa de mult de asta. Atâta timp cât suntem un amestec de grotesc, sadic și răutate cu gingășie, bunătate și iertare avem nevoie de măști și de sinceritate în egală măsură. Avem nevoie să cântărim fiecare acțiune și fiecare acțiune să ne reprezinte. Dar nu în cele mai mici amănunte mizere, e suficient să o facă într-o măsura medie. Nu ajută pe nimeni momentele mele de răutate sau de aroganță. Așa cum nu mă ajută nici pe mine să mă mint clip de clipă ca eu trebuie să fiu curajos sau bun sau fidel.

Avem nevoie de o măsură bună a onestității. O măsură care să nu lezeze inutil și gratuit pe cei din jur și care să nu ne lezeze nici pe noi depersonalizându-ne.

Ca în orice câcat este cu depinde.





Oglinda sufletului

17 06 2013

Cred că cele mai cinstite exprimări ale sinelui nostru sunt reacțiile spontane. Pentru că în lupta asta, de a ne proba cu tot felul de măști, am ajuns în situația ilară de a nu ne mai recunoaște nici noi.

Nu mai putem băga mâna în foc, fericiți cei ce pot, pentru ceea ce gândim, ce ne dorim, ce visăm nici în cele mai intime momente de reflecție.

Dar reacțiile sunt explozii provenite din partea oarbă a ființei noastre, prea rapide pentru a fi trecute filtrele cenzuri. Sunt locul unde partea noastră plină de prejudecâți se întâlnește, cu partea noastră brută. De cele mai multe ori ne lasă muți de uimire sau plini de jenă.

Căci suntem forțați să ne confruntăm cu fondul nostru interior, ce a evoluat sub covor sau a staganat la faza de copil sperios sau isteric.

Nu spun ca nu putem ajunge să controlăm chiar și aceste reacții, dar atunci când o facem un mai este un control fals. Înseamnă că ne-am însușit anumite principii și ne-am metamorfozat cu adevărat. E ultimul… sau primul, test pe care trebuie să-l trecem ca să ne convingem cine suntem cu adevărat.

Putem deasemenea să ne antrenăm la fel ca un actor, dar mă îndoiesc că odată confruntat cu o piatră care-ți cade în cap vei mai avea grijă să te ferești cu o mimă cool.

Eu văd reacțiile ca pe parfumul florilor. O sublimarea a caracterului construit în decursul vieții. Floarea poate să fie mică, urâtă sau senzațională, dar mirosul este dovada supremă a valorii sale.

Dacă aș împinge metafora în direcția confesiunii aș spune că eu nu sunt o floare foarte reușită. Cel puțin încă am probleme cu a-mi accepta reacțiile. Poate din cauza unor conflicte interioare, sau poate din diferențe încă prezente între omul care mi-aș dori să fiu și cel care sunt.

Nu cred în implacabilitatea moșteniri genetice sau într-o predeterminare imposibil de schimbat a caracterului. Cred că plecam dintr-un punct determinat genetic. Dar, avem o libertate de mișcare atât de mare… încât putem să o considerăm infinită. Noi clipă de clipă muncim la făurirea caracterului nostru, prin fapte și gesturi. Dar, ce scriem în caracterul nostru, nu ajunge sub forma falsă, ci ajunge acolo în urma percepției noastre sincere asupra actelor și decizilor pe care le înfăptuim. Poate că ne vom preface ca suntem curajoși, dar în sinea noastră vom stăpâniți de frica maladivă și frică maladivă vom imprima în subconștient. Atunci reacția noastra va fi de frică până vom apuca să punem în mod conștient mâna pe frâie și până putem să ne re-arborăm steagul curajului în vârful catargului.

Putem oare reacționa spontan în alt mod? Putem să ne predeterminăm reacțiile?

Eu zic că da. Poate ca puriștii vor sări pe mine, că asta înseamnă modificarea ființei. Este adevărat, dar oricum o modifică în fiecare clipă. În fiecare clipă alegem să tipărim ceva pe discul subconștientului. Iar dacă de exemplu vrem să nu mai fie cruzime, (cine știe de unde ne-am pomenit cu această cruzime, poate este învățată sau poate face parte dintr-o zestre genetică ce ne-a stat alături în cursa pentru supraviețuire dar astăși ne incomodează) tot ce trebuie să facem este să scotem cruzimea din noi în mod conștient până ne curățăm și subconștientul de ea.

Iar peste ceva timp, putem avea plăcuta surpriză de a reacționa cu blândețe, acolo unde am reacționat plini de cruzime.

 





E bine sa-ti traiesti micile bucurii

17 04 2013

Lucrez de ceva vreme cu un detaliu comportamental pe care l-am observat. Capacitate de a trăi bucuria în fața a ceea ce am.

Ceea ce pentru unii este ceva simplu și de la sine înțeles pentru mine este un exercițiu de voință.

Pentru a putea înțelege cu ce ma confrunt a trebuit să cobor în beciul amintirilor… pe scara trecutului =))). După ce am dat paienjenii la o parte și am sters praful cu podul palmei, mi-am reamintit că întreaga mea copilarie am fost chinuit de sărăcie. Nu o sărăcie d-aia implacabilă, care te face să îți activezi instinctul de supraviețuire. O sărăcie d-aia care îți trezește rușinea. Genul ăla de sărăcie mucedă, care te face să fii mereu ăla care nu are în grupul de oameni în care te învârți.

Iar grupul în care mă învărteam a fost ca orice grup de copii. Cu buni și răi, dar mai ales cu răi. Știu că mulți trăiți în iluzia bunătății copiilor. Niște îngerași delicați, ce n-ar rani nici un gândăcel. Nu intru în detalii, dar gândiți-vă câți dintre voi v-ați lăsa viața în mâna unui copil ce nu a depins de voi cu mâncare si alte servici. Cu alte cuvinte pe mâna unui copil necunoscut. 😉

Spiritul ironic și taxarea slăbiciunilor era sport național și ca urmare s-a dezvoltat și un sistem de apărare. Poate m-a făcut mai puternic sau poate mai slab, poate ambele. Rezultatul a fost că am început să simulez lipsa de interes pentru lucrurile pe care nu mi le permiteam.

Cine vrea prajitura?

Eu nu că am mâncat acasă.

Cine vine în excursie?

Eu nu că nu imi place.

Etc.

Când exersezi ceva timp îndelungat ajunge natura ta. Așa că acum pot să îmi controlez destul de bine poftele, mi se par frivolități multe lucruri cum ar fi mâncarea gustoasă, hainele scumpe, telefoanele, mașinile scumpe călătoriile în străinătate sau alte bunuri materiale. Chiar daca mi le mai permit pot ușor să renunț la ele.

Asta ar fi partea pozitivă, partea negativă este că simuland dezinteresul pentru tot am ajuns să nu mai simt interes pentru nimic. Să îmi cenzurez trăirile să îmi reduc manifestările exterioare. Îmi dă o senzație de siguranță chestia asta, ca și cum evit să îmi expun vulnerabilitățile.  Ca și cum masca asta ar ține și de cald.

Dar odată ce am văzut masca asta lipită devreme pe pielea mea, încât am și uitat de ea, am început să lucrez la dezlipirea ei. A venit ca o ușurare să mă bucur ca un copil de o haina pe care mi-am dorit-o, de un succes obținut, de nimicuri zilnice.  A durat mult ca o pală de vânt să mă facă să trag aer în  piept și ca o rază de soare să mă facă să zâmbesc și să mijesc ochii ca… ca un motan :D. Încă simt o ușoară jenă să mă manifest, să îmi dezvălui adevăratele trăiri și senzații, dar ce ușurate simt atunci când o fac, este greu de reprodus și povestit.

Uneori pur și simplu ne prefacem până uităm că o facem.





Când vrem mai mult

30 12 2010

În încercarea, mai mult sau mai puțin coerentă, de autoperfecționare a fiecăruia există un punct de inflexiune (punct în care curba își schimbă sensul concavității). Nu vă gândiți la asta ca la un moment unic în timp. Poate că există mii de astfel de momente sau poate unul marcant.

Ceea ce încerc să spun este că atunci când vrei să evoluezi spiritual te vei lovi de conflicte interne. Modul cum le vei gestiona te va eleva sau din contră te va face să aluneci, cel puțin temporar,  pe o pantă nedorită.

Prin evoluție spirituală înțeleg orice ține de o etică personală, de o religiozitate anume, de o autocunoaștere. Orice proces prin care un om încearcă să șlefuiască ceea ce este în ceea ce consideră că ar trebui să fie. În cadrul acestui proces de transformare e axiomatică existența unui conflict. Conflictul dintre azi și mâine, dintre ego și suflet, dintre conștient și subconștient. Încă nu sunt hotărât cine cu cine e în conflict, diferite teori susțin diferite concepte. Toate au logica lor și dacă le citești și studiezi disparat te fac să spui evrika. Toate te ajută, toate te fac mai puternic și cred eu că te duc în același loc dar pe drumuri puțin diferite.

După ce am stabilit noțiunile cu care lucrăm acum să vorbim despre subiectul care mă interesează. Cum gestionăm conflictul, nu știu dacă există o cale unică potrivită pentru orice conflict un panaceu universal. Nu știu nici dacă ne-am dori să existe dar cred că o discuție de principii despre aceste conflicte ne poate ajuta uneori să nu ne mai afundăm în hăul deznădejdei.

1.  Primul pas și cel mai important este să acceptăm existența inerentă a acestor conflicte. Dacă vrei să fii mai bun în orice domeniu trebuie să accepți că e loc de îmbunătățiri. Să o accepți ca pe o realitate nu ca pe un fapt nefericit.Tu nu ești așa dintr-o nenorocire și e grav că ești așa, tu ești așa pentru că asta este realitatea. O supărare asupra stării tale de fapt este o piatră agățată de picior în cadrul acțiunilor care urmează.

2.  Al doilea pas absolut necesar în procesul de evoluție este dorința de schimbare. Dorința reală, nu cred că putem să ne schimbă interior dintr-o dorința „insuficient de proprie”. Schimbarea nu vine din dorința de a ajunge altfel, schimbarea vine din dorința de a fi acum altfel.

Să dau un exemplu pentru a nu lasa loc de confuzii. Dacă vrei să fii mai curajos înseamnă că vrei să poți înfrunta orice situație cu stăpânire de sine. Asta e scopul final. Dar pași intermediari necesari sunt înfruntarea fricilor punctuale, care te macină. Dacă tu nu ai dorința clară în tine de a lucra cu frica x și cu frica y atunci schimbarea, dobândirea liniștii interioare nu este posibilă. Dacă tu îți dorești cu ardoare să atingi idealul suprem dar nu vrei nici o secundă să parcurgi drumul înseamnă că de fapt nu ești încă pregătit pentru asta.

3. Al treilea pas rezultă din primii doi, și este sinceritatea în fața ta. Un proces de transformare interioară nu permite autoînșelări. Nu poți să ajungi undeva cu o busolă defectă. Poți să bântuiești deșertul în lung și în lat în schimb. Poți deveni un maestru al supraviețuirii în deșert. Sunt oameni foarte carismatici acești beduini ai deșertului interior. Pot susține conversații minunate despre cum poți găsi apa, despre când e bine să mergi și când nu dar nu te pot ajuta să ieși din deșert.

Atunci cine te poate ajuta? Pai eu sunt convins că avem cu toții o busolă proprie. Făcută special pentru noi, singurul instrument cu adevărat util. Într-un moment de sinceritate pură fiecare dintre noi poate să răspundă la orice întrebare își pune legată de următorul pas necesar în evoluția lui personală. Dacă este dispus să facă sau nu acel pas asta e momentul apariției conflictului. Dar nu ar trebui să fie așa. Dacă eu știu unde trebuie să calc acum nu înseamnă că ăsta e și momentul în care trebuie să calc. Până nu simt că și vreau să înaintez nu e timpul. E bine că știu unde nu trebuie să mă supăr pe mine că nu pot. Asta e realitatea mea. Aceștia sunt pași  dar nu sunt gata să îi fac, simpla acceptare a faptului că îi cunosc mă aduce mai aproape de posibilitatea înaintării. Unii pășesc forțat pentru că trebuie. De fapt pasul ăla nu a fost niciodată făcut. Ba din contră ai construit o clădire ce se dorește înaltă și ai omis să pui o cărămidă la bază. Ori se va nărui construcția ori o vei desface cărămidă cu cărămidă pentru a umple și locul acela.

Așa că vinovăția, pentru că nu ești dispus să faci ceva, nu e necesară dar sinceritatea în ce privește ce trebuie să faci și dacă vrei cu adevărat să o faci este absolut necesară.  Nu există, vreau să ajung în vârf dar să nu urc muntele. Vârful există doar pentru cine a urcat. Vârful nu e disparat de munte, fără munte vârful e doar o vedere pe care o cumperi de la colț cu imaginea de sus. Cine a urcat un munte nu poate spune că suferă comparație ce vezi de sus cu ce vezi privind vederea. Iar cine a urcat cu telecabina nu poate să spună că vede de sus ce vede acela care a urcat pe jos. Sunt lucruri inexplicabine dar o data cu parcurgerea unui drum ți se lărgește capacitatea de a procesa ce te așteaptă în vârf.

Pe scurt: vrei mai mult, trebuie să fii sincer și să vezi dacă vrei să mergi acolo Dacă nu, nu e nici o problemă! Acordă-ți timpul să stai pe loc până când în tine va apărea acel VREAU. Ala e singurul garant al autenticității transformării. Vinovăția și forțarea sunt trasee ocolitoare care de multe ori te rătăcesc iremediabil.