Am vrut sa impartasesc asta cu voi

„For things to reveal themselves to us, we need to be ready to abandon our views about them”

Cuvântul cheie în această afirmație este „reveal”. Singura modalitate de a înțelege ceva este prin observație, nu prin forțarea unui înțeles. Frica noastră permanentă de incertitudine ne face să avem mereu o atitudine grăbită.

Vrem să pune totul în categorii, să abstractizăm totul și apoi să lipim o etichetă falsă: „Am înțeles”.

Dacă se poate sub privirile apreciative ale altora.

Înțelesul vine prin revelație și vine când vrea el. Înțelegerea realității nu necesită strădanie și aptitudini, înțelegerea realității necesită răbdare, blândețe și modestie.

 

Reprezinta-te

Imaginea conteaza, desi ma irita si am tendinta sa resping orice are legatura cu imaginea. Totusi, trebuie sa recunosc ca si acum, ca de fiecare data cand aleg o cale unidirectionala si oarba, sunt in greseala.

Oamenii trebuie sa se adapteze la mediu, nu te poti revolta, pentru ca mediul se schimba si pentru ca adaptarea impune un anumit comportament.

Astazi suntem mult mai multi iar cantitatea de informatie cu care suntem bombardati este colosala. Asa ca a trebuit sa ne construim un sistem de a cataloga situatiile, riscurile, oportunitatiile si in cele din urma oamenii.

In contextul acestei realitati ajungem sa citim sufletul si valoarea unui om in haine, in accent, dezacorduri în topica frazei si gesturi marunte. Cel putin asta incercam. Poate avem o rata de 30% eroare cand interpretam aceste semne. Poate in cei 30% eroare pierdem si oportunitati senzationale, este zadarnic sa ne plangem ce aceasta situatie. Nu putem sa cernem 100% din ce se intampla in jurul nostru cu o precizie mai mare. Oricum nu cu o precizie semnificativ mai mare. Putem totusi sa ne imbunatatim permanent sistemul de predictie. Putem sa ajustam anumite reguli si sa le adaptam dinamic la mai multe conditii.

Ca o paralela sa zicem ca putem sa rezolvam sisteme cu mai multe necunoscute. Un fenomen care se numeste maturizare sau acumulare de experienta. Este o imbunatatire dar nu majora.

Ceea ce este mai important este sa intelegem ca acest sistem este unul dinamic si foarte supus erorii. Eroarea nu poate fi eliminata poate fi doar redusa. Totusi unele erori costa mai mutl decat altele asa ca pentru binele nostru trebuie sa acceptam eroarea ca pe o stare normala a sistemului.

Nu e anormal sa gresim o evaluare, asa ca putem sa reevaluam intodeauna. Nu trebuie sa ne atasam de proprile pareri si nu trebuie sa le imbratisam mai mult decat suntem obligati. Alegerile noastre sunt doar simple consecinte ale informatiilor disponibile. De cum se schimba baza de informatii ar trebui sa reevaluam totul si sa acceptam eventulele greseli.

Deci imaginea conteaza pentru toti si la nivel un mai mult sau mi putin constient ajungem sa evaluam dupa haine, dupa gusturi, dupa titluri, dupa tot felul de alte detalii irelevante in felul lor. Pentru a putea sa functionam cat mai fluent in societate datoria noastra este sa ne prezentam asa cum suntem. Sa fim cat putem de reali.

Daca ti se pare ca esti mai interesant cu tatuaje si pantalonii atarnati la cur poate ca de fapt nu esti tu acela. Poate  ca de fapt esti un om care isi doreste sa fie interesant. Iar asta este o problema in sine. Pentru ca denota un conflict interior si o incredere in sine scazuta.

Poate ca tot ce trebuie sa faci este sa te descoperi asa cum esti tu si sa te afirmi in felul tau propriu si astfel vei deveni interesant pentru cei din jur sau cel putin nu iti va mai pasa prea mult daca esti sau nu.

Concluzionand

Imaginea conteaza, conteaza sa poti sa iti definesti imaginea ta ca ceva propriu tie. Nu ca si imaginea a unei persoane de care iti place. Stiu ca este extrem de greu sa facem asta, dar nici nu am spus ca ar fi usor.

In sinea noastra simtim cand ceea ce facem vine din noi sau este o masca pe care o punem pentru a fi perceputi de cei din jur intr-un fel anume. Chiar daca masca asta uneori ne dă o emotie placuta totusi este o emotie vinovata sau este o flatare a orgoliului. Iar orgoliul inflamat este mereu un semn de falsitate si pierdere a drumului drept.

Eu scriu doar prima fraza, apoi textul curge independent. Ce vreau sa zic este ca nu stiu ce am vrut sa zic. Daca e ceva de inteles bine daca nu e bine si atunci. Undeva acolo in spatele cuvintelor luceste o idee pe care sunt prea obosit sa o mai urmaresc si sa o dezvalui mai mult de atat. Va urez o seara placuta.

Poate cel mai greu lucru din lume

Când te cuprinde pe tine momentul bilanțului și vrei să știi dacă ai fost un părinte bun. Tot ce ai de făcut e să te uți la zămislirea ta și să răspunzi la următoarea întrebare.

Este copilul meu un om optimist, sau este copleșit de frici și nesigurante și crede că nu e mare lucru de capul lui?

În răspunsul la această întrebare zace întreaga poveste a educației și suportului pe care i l-ai acordat.

I-ai insuflat încrederea în el și în viață sau frică și pesimism. Pentru că orice va crede el că reprezintă viața va avea dreptate.

Iar daca tot ce ai fost în stare să-i transmiți a fost fricile și nerealizările tale… ai făcut o treabă foarte proastă. Dar, nu este timpul pierdut, poți oricând să faci o schimbare de macaz. Poți oricând să încerci o nouă legătură cu el, să îți calci pe orgoliu și să îi recunoști:

-Copile, eu sunt un prost, am greșit față de tine foarte mult. Am făcut-o din neîncredere în mine, din frică de neprevăzut… (din ce motive oi fi avut tu. Că nu mă îndoiesc că ai avut și tu motive care te scuză). Ignoră tot ce ți-am zis până acum sau mai bine interpretează chiar diametral opus. Îmi pare rău ca ți-am fost un părinte prost și ți-am legat bolovani de picioare. Fă-ți tu viața cum crezi tu, încrede-te în instinctul tău și iartă-mă pentru neputințele mele.

Iar pentru toți cei care ați fost cândva copii și lecțiile proaste primite de părinții voștri încă vă afectează conștient sau inconștient deciziile de viață. Faceți o rememorare a tonului și a filozofiei generale a părinților voștri. Reevaluați prin ochii experiențelor prezente și smulgeți lanțurile ce v-au intrat în carne.

Iertați apoi durerea suferită și mergeți mai departe cu capul sus și cu compasiunea în inimă. Că pâcla îi apasă încă pe mulți.

 

Onestitatea

Articolul asta e ca o replica la asta, sau ca o continuare, completare… mă rog, ce vrea antricotul vostru sa fie.

Discursul pizdei lirice mi se pare valid și tocmai prin aparenta validitate îmi trezește niște curiozități.

Eu știu că noi privim lumea ca și cum ar fi defectă, dar analizată obiectiv nu este. Poate că n-a ajuns la perfecțiune, dar are un traseu ascendent. Lucrurile evoluează se refinează și se transformă în permanență. Aspectele lipsite de relevanță sunt înlăturate, ca niște frunze uscate, iar cele învăluite în utilitate sunt păstrate. Atunci cum s-a ajuns ca onestitatea să nu mai fie un trend? Poate că nici n-a fost niciodată, dar dacă era așa de bună cum s-a ajuns să nu fie. Că multe voci deplâng situația deci nu putem invoca copilărescul n-am știut.

Pentru a încerca să înțeleg ceva mai bine problema am zis să bat câteva piroane și apoi să escaladez versantul.

Primul lucru de care avem nevoie este o definiție a onestității. În dex spune că ar fi corectitudine dar din articol de fapt vorbim de sinceritate, de onestitate ca o deschidere a sufletului și ca o radiografie a gândurilor și simțirilor. Nu de ți-am dat 3 ron pe 1 kil de cartofi. Deci vom ajusa sensul pe care-l explorăm și vom merge mai departe cu onestitatea ca o sinceritate extremă.

Următorul aspect de lămurit este în ce circumstanțe a dispărut această onestitate. Când a apărut sulemenirea?

Eu zică că a fost așa. A apărut în negura istoriei când s-au întâlnit n oameni și au dorit să locuiască împreună, pentru avantajele evidente.

Ei au mers la vănătoare și nu au prins decât un iepuraș. Cum le era la toți foame cel mai mic dintre ei s-a aruncat pe iepure și a început să mănânce, în sinceritatea lui pură.  Cel mai puternic la fel de sincer și de poate chiar mai infometat s-a aruncat și el pe iepure. Cum nu era destul iepure cel mai puternic a fost atât de sincer încât l-a umplut puțin de sânge pe celălalt. Așa a apărut prima lecție.

A doua zi vânatul era în continuare mic și ordinea deja stabilită. Așa că cel lipsit de forțe a ales o altă cale, mai umilă, a cerșit și s-a milogit de cel puternic. Acesta a găsit acest comportament neplăcut și i-a mai aplicat o corecție. Astfel, oamenii au învățat nu numai că nu poți să faci tot ce vrei, dar și că nu poți să te manifești ca și cum ai vrea. De aici odată cu complexitatea situațiilor s-au stabilit o serie de reguli pe un drum stropit cu pumni și colți. Apoi această set de reguli a fost transmis ca bagaj destul de valoros copiilor. Că așa e părintele iubitor și se găndește că e păcat ca lecțile învățate pe calea dură să se repete.

Extrapolați și ajungem la societatea de azi.

Cum ar arăta această societate într-un context al onestității absolute? Păi de cum lăsaăm prima carte plină de lirism jos din mână înțelegem că nu ar fi deloc amuzant să se exprime cu toții chiar așa de liber. De exemplu, în loc de privirile te-aș fute ar fi ceva mai neplăcute cuvintele din partea tuturor necunoscuților. Să nu mai zic că dacă ne apucăm să o ardem așa onest în vorbe și simțiri de ce nu și în fapte. Atunci ar mai fi un mic pas până la anarhie.

Astfel începem să privim această lipsă de onestitate ca pe un lubrefiant magic, ce ne permite să alunecăm unul pe lângă altul, fără să ne lăsăm semne adânci în carne. Disimularea asta este ca o pereche de ochelari de soare ce ne permite să putem sta de vorbă unul cu altul. Ce ne permite să nu ne omorâm cu brutalitate la fiecare acces de invidie, dorință sexuală sau ură venită din cele mai nesemnificative motive. De exemplu o preferință pentru echipe diferite.

Atunci dacă onestitate este așa puțin necesară și chiar periculoasă de ce discursul inițial părea așa valid?

Pentru că și onstitatea ca orice câcat din acestă viață este cu depinde. Iar acest depinde ne vine odată cu educația. Iar educația ne vine de la părinți și de la profesori și de la prieteni și de la…. iar toate aceste surse de informație sunt un amestec amorf și incoerent. Sunt rezultatul unei diversități de lecții, primite de oameni ce au trecut prin experiențe diferite și le-au perceput diferit. Iar oamenii ăștia sunt și ei la fel de imperfecți ca și noi. Atunci când un prost învață pe alt prost lucrurile pot să fie învățate greșit. Lecțiile pot să fie utile în anumite situații și inaplicabile în altele. Acesta e motivul pentru care avem propriul creier. Pentru a acționa adecvat în fiecare clipă, adaptat la realitatea punctuală. Nu pentru a aplica căcaturile altuia ca un petic prost peste experiența noastră.

Dacă ne era așa util să ne auzim gândurile evoluția se ocupa de mult de asta. Atâta timp cât suntem un amestec de grotesc, sadic și răutate cu gingășie, bunătate și iertare avem nevoie de măști și de sinceritate în egală măsură. Avem nevoie să cântărim fiecare acțiune și fiecare acțiune să ne reprezinte. Dar nu în cele mai mici amănunte mizere, e suficient să o facă într-o măsura medie. Nu ajută pe nimeni momentele mele de răutate sau de aroganță. Așa cum nu mă ajută nici pe mine să mă mint clip de clipă ca eu trebuie să fiu curajos sau bun sau fidel.

Avem nevoie de o măsură bună a onestității. O măsură care să nu lezeze inutil și gratuit pe cei din jur și care să nu ne lezeze nici pe noi depersonalizându-ne.

Ca în orice câcat este cu depinde.

Oglinda sufletului

Cred că cele mai cinstite exprimări ale sinelui nostru sunt reacțiile spontane. Pentru că în lupta asta, de a ne proba cu tot felul de măști, am ajuns în situația ilară de a nu ne mai recunoaște nici noi.

Nu mai putem băga mâna în foc, fericiți cei ce pot, pentru ceea ce gândim, ce ne dorim, ce visăm nici în cele mai intime momente de reflecție.

Dar reacțiile sunt explozii provenite din partea oarbă a ființei noastre, prea rapide pentru a fi trecute filtrele cenzuri. Sunt locul unde partea noastră plină de prejudecâți se întâlnește, cu partea noastră brută. De cele mai multe ori ne lasă muți de uimire sau plini de jenă.

Căci suntem forțați să ne confruntăm cu fondul nostru interior, ce a evoluat sub covor sau a staganat la faza de copil sperios sau isteric.

Nu spun ca nu putem ajunge să controlăm chiar și aceste reacții, dar atunci când o facem un mai este un control fals. Înseamnă că ne-am însușit anumite principii și ne-am metamorfozat cu adevărat. E ultimul… sau primul, test pe care trebuie să-l trecem ca să ne convingem cine suntem cu adevărat.

Putem deasemenea să ne antrenăm la fel ca un actor, dar mă îndoiesc că odată confruntat cu o piatră care-ți cade în cap vei mai avea grijă să te ferești cu o mimă cool.

Eu văd reacțiile ca pe parfumul florilor. O sublimarea a caracterului construit în decursul vieții. Floarea poate să fie mică, urâtă sau senzațională, dar mirosul este dovada supremă a valorii sale.

Dacă aș împinge metafora în direcția confesiunii aș spune că eu nu sunt o floare foarte reușită. Cel puțin încă am probleme cu a-mi accepta reacțiile. Poate din cauza unor conflicte interioare, sau poate din diferențe încă prezente între omul care mi-aș dori să fiu și cel care sunt.

Nu cred în implacabilitatea moșteniri genetice sau într-o predeterminare imposibil de schimbat a caracterului. Cred că plecam dintr-un punct determinat genetic. Dar, avem o libertate de mișcare atât de mare… încât putem să o considerăm infinită. Noi clipă de clipă muncim la făurirea caracterului nostru, prin fapte și gesturi. Dar, ce scriem în caracterul nostru, nu ajunge sub forma falsă, ci ajunge acolo în urma percepției noastre sincere asupra actelor și decizilor pe care le înfăptuim. Poate că ne vom preface ca suntem curajoși, dar în sinea noastră vom stăpâniți de frica maladivă și frică maladivă vom imprima în subconștient. Atunci reacția noastra va fi de frică până vom apuca să punem în mod conștient mâna pe frâie și până putem să ne re-arborăm steagul curajului în vârful catargului.

Putem oare reacționa spontan în alt mod? Putem să ne predeterminăm reacțiile?

Eu zic că da. Poate ca puriștii vor sări pe mine, că asta înseamnă modificarea ființei. Este adevărat, dar oricum o modifică în fiecare clipă. În fiecare clipă alegem să tipărim ceva pe discul subconștientului. Iar dacă de exemplu vrem să nu mai fie cruzime, (cine știe de unde ne-am pomenit cu această cruzime, poate este învățată sau poate face parte dintr-o zestre genetică ce ne-a stat alături în cursa pentru supraviețuire dar astăși ne incomodează) tot ce trebuie să facem este să scotem cruzimea din noi în mod conștient până ne curățăm și subconștientul de ea.

Iar peste ceva timp, putem avea plăcuta surpriză de a reacționa cu blândețe, acolo unde am reacționat plini de cruzime.