Radiografia vântului ce umple podul-partea 6

5 10 2010

partea 5

Cum spuneam m-aș …. Bă, mă miră, cică bărbații se gândesc o dată la x secunde la sex. Nu înțeleg cum au făcut ei constatarea asta. Dacă îți spun, notează de câte ori te gândești la sex, ce zici o sa te gândești la asta?

E vrăjeală, eu sunt ăla care pune la îndoială veridicitatea studiilor savanților britanici. Să mă bea la ouă, nu știu unde se strecoară eroarea dar sigur multe informații ajung denaturate la noi. Sunt un optimist, le voi numi greșeli ca să nu fie nevoie să arăt cu degetul.

Nu contează, cum spuneam m-aș așeza la cald și umed. Măcar o parte din mine. Uneori linia gândului devine total ilizibilă. Cuvinte se amestecă haotic, idei se lipesc una de alta, materializarea lor e aproape imposibilă. Prin materializare mă refer la acceptara lor ca fiind ale tale. Mulți și-ar dori să zboare, eu am rău de înalțime așa că îmi e bine aici, jos.

Dacă ascult muzică, mai citesc ceva în același timp și mai fac două calcule greșite nu mai exist ca și gând. Nu e ca și cum aș medita, e ca și cum se consumă resursele de procesare pentru a monitoriza funcționarea sistemului. Dacă nu e nimeni la cârmă atunci eu ce sunt în acel moment? De fapt se simte ca și cum nu aș mai fi.

Până acum mă gândeam că sclavia însemnă înrobirea fizică, dar încep să mă îndoiesc de asta. Încep să cred că cea mai desăvârșită formă de sclavia este munca intelectuală. Munca intelecutală înrobește cu adevărat. Dacă un pușcariaș poate gândi, un director nu mai își permite luxul acesta. E prea ocupat, are alte lucruri de calculat.

Când vine vo… gândul de sex nu e ca și cum fanteziez sau văd imagini explicite. Nu e ca și cum îmi doresc pe cineva anume. E ca și cum spun, îmi e sete. Doar o nevoie la care aștept să nu mă mai gândesc. Mai precis ar fi corpul meu s-ar fute. Eu personal nu am chef de așa ceva. Sexul și stresul nu se împacă prea bine.

Când sunt bruscat emoțional nu prea mai e loc de gânduri calde și iubire. Dacă nu e loc de iubire atunci la ce bun să bei apă? Da, se mai întâmplă să fiu bruscat și să mă simt prost. E o stare de fapt, face parte din realitate. Nu cred că o face cineva în conștiență totală. Cineva o face din frică. Atunci întrebarea e. Cum rupi cercul vicios? Cercul sunt rănit, rănesc.

Cel mai simplu e să rănești apoi remușcările te trezesc la realitate. Asta însemna să nu îți depășești condiția. Dar cum faci când simți că nu e bine să rănești dar nu poți mai mult. Când ai gheara aia în gât, când îți vine să lovești fizic sau verbal când îți vine să îți faci ție rău pentru a arăta celuilalt cât de mult greșește? Simt, înțeleg și nu pot să merg mai departe, mă zbat în noroi, pot să mimez dar nu pot să simt. Nu pot să ies din starea de atacat prin forțe proprii. Atunci cum pot să pretind altcuiva așa ceva. Când eu văd cât e de greu și nu pot să lupt cu orgoliul meu. Până la urmă suntem ființe nelimitate ca și capabilități dar suntem limitați ca și stare. Asta e o realitate pe care trebuie să o accept și cu care trebuie să merg mai departe. Cu asta și cu faptul că atunci când sunt în starea asta de dezechilibru mă simt foarte rău. Până la urmă afară ploua mai rău când ploua înăuntru.

Îmi doresc acum, să simt căldură interioară, să simt iubire, să simt că sunt în siguranță. Dar tot ce simt e că sunt în colțul ringului strângând proteza între dinți și mănușile în pumn așteptând atacul unui adversar mai puternic ca mine și hotărât să îmi vând scump pielea. Îmi doresc să cad și îmi doresc să dau. Cred că e timpul să respir.

Poate va mai urma.





Cele doua greșeli prin care femeile își fac viața amară și noua la fel.

8 05 2010

Preiau ștafeta de la soră-mea femmeletale chiar dacă nu mi-a dat-o ea.

Acum o să îmi pun toate feministele în cap dar cu toate acestea tot o să scriu postul ăsta.

Cele două greșeli fundamentale pe care o femeie poate să le facă într-o relație.

1. Lupta pentru putere.

Nu cred că există prostie mai mare pe care o poate face o femeie, decât asta. Iar când femeie luptă pentru putere nu o face ca un bărbat, asta e clar. Un bărbat lupta azi dacă a pierdut gata își acceptă poziția inferioară în lanțul de comandă, femeia nu.

Ce-a mai puternică comparație pentru stilul de luptă al femeii este idiotul ăla care vine în spatele tău când stai la coadă și începe să se împingă așa în tine constant. Nu are pe nimeni în spate, tu ai pe cineva în față iar el se impinge în tine. Hai că nu se poate să nu îl fi întălnit pâna acum pe acest tip de codac (poate fi bărbat sau femei).

Te întorci la el și îl întrebi

“-Nu vă supărați dacă vă împingeți în mine vă așteptați să mă transform în fum și să avansați sau care e logica?” Iar el îți aruncă o privire semi-placida ca și cum “ce vrei să zici”. Așa e și femeia care luptă pentru putere în cuplu. Ea nu urmărește ceva nu are o rațiune, nu, ea împinge simte că vrea mai în față și prin urmare împinge. Dacă îi atragi atenția se uita așa la tine ca și cum “ce ai cu ea”?

Deja știu că feministele și nu numai au făcut corp comun așa că mă voi explica până încep ele să facă spume ca detergentul manual pus în mașina de spălat.

-Femei fără minte (că trebuie să le mai și spui pe nume uneori) ce vreți voi de la viață?

-Vreți un bărbat puternic?

-Vreți un bărbat care să vă protejeze, care să vă dea încredere în el și în voi? Dacă da, atunci lăsați-l să fie bărbat.

-Dacă nu o să aveți o cârpă de șters pe jos, care întradevăr șterge pe jos dar nu fute nu strânge un robinet și nu e în stare să își urmeze un scop în viața, asta de momâie, ce i-o împingeți pe gât zi de zi cu comportamentul vostru desprins din tragediile grecești.

Acum or să sară proastele satului pline de figuri că barbatul să fie tare să le strunească. Vă explic mai clar, asta e materialul pe care îl aveți la îndemână.

-Deci nu sunt toți mari bărbați deși pot avea 2 m și 150 de kg. În general le tremură picioarele ca la o căprioară abia născută și atârnă la pizdă și se înmoaie la lacrimi. Fă proastelor, ăia mișto de îi visați voi sunt ăia pe care o pizdă i-a călcat pe cap până când s-au trezit singuri sau ăia pe care o pizdă i-a făcut mișto. Le-a zis ba coaie tu ești zeul, tu poți, eu am încredere în tine. Eu aș face așa dar dacă tu spui altfel fac ca tine.

Atunci din mămăligă și mălai mare se întărește prostul și prinde încredere. Ori un bărbat cu încredere în el nu e niciodată agresiv nu e niciodată nedrept, e stâncă. Ține vara umbră și iarna dă căldură, vânează și repară cu o mână și cu cealaltă scrie poezi și te plimbă prin poienițe pline cu flori. Puteți să vă supărați pe mine dar eu mi-am făcut datoria să vă expun problema, cine se împiedică de un cuvânt “jignitor” și nu vede aurul informației poate să o mai sugă o dată că oricum e prea proastă/prost să sper la vreo trezire.

Ideea de bază e că luptați pentru ceva ce nu e bine să fie la voi, că voi aveți o vedere amplă, iar bărbatul are una profundă, asupra vieții. Sunteți bune să atrageți atenția asupra diversității, că aveți radarul bun dar nu aveți capacitatea de a discerne pe care o are bărbatul. Dacă eram la fel eram la fel nu mai eram pe sexe. Dacă ne luptăm să luăm locul celuilalt sau să facem și treabă lui nu mergem înainte doar ne luptăm.

2.A doua greșeală pe care vă îmbulziți să o faceți este că veniți cu posesivitate și orgoliu acolo unde nu e cazul, adica în iubire.

Vă explic prin exemple că văd că vă ajută să înțelegeți.

Tu de colo, aia de strâmbi din nas, vino pe scenă. Ea urcă cu nasul în vânt, gen nu sunt de acord cu ceea ce încă nu ai spus.

Bun, ia loc, se așează.

–  O întreb, ce vrei tu de la viață?

– Să fiu fericită.

-Cum vezi tu astă?…

Mă rog din aproape în aproape o aduc unde vreau. Vrea un bărbat perfect care să o iubească nebunește pe ea și numai pe ea.

Acum cine s-a jucat vreodată cu un câine va vizualiza ușor scena. Ai văzut că dacă ai un baț în mână și pui câinele să facă sezi și vorbești cu el, e așa activ dă din coadă și cu ochii pe băț. Miști mâna mișcă capul. Îți dă încredere că pricepe ce îi spui. Până spui să stea pe loc și arunci bățul.

Eu: Vrei un bărbat frumos, sexy, senzual, îngrijit?

Ea: Da, da, da.

Eu: Da’ o să se mai uite și altele la el o să fie plăcut și politicos și cu altele.

Ea: Nu, nu, nu.

Eu: Vrei un bărbat cu simțul umorului, spontan și mereu plin de idei noi să nu te plictisești niciodată când vorbește?

Ea:  Da, da da.

Eu: Da’ o să mai vorbească și cu alți oameni o să aibă în general un interes pentru cei din jur o să aprecieze și discuțiile și cu alte femei și cu alți bărbați decât tine și ei/ele îl vor aprecia la rândul lor.

Ea: NU, nu, nu.

Eu: Vrei să empatizeze cu tine, să fie deschis să fie sincer să transmită sentimente să îl simți viu lângă tine.

Ea: Da, da, da

Eu: Dar va vibra și la dramele și bucuriile altora, va iubi oamenii din jur și ei îl vor iubi pe el. Va comunica sincer și cu ei și ei se vor deschide în fața lui.

Ea: Nu, nu, nu.

Eu: Vrei să te stimuleze să fii independetă să îți dea putere să te încurajeze în pasiuniile tale să își dea putere și încredere acolo unde tu nu ai în tine.

Ea: Da, da, da

Eu: Dar și el va fi independent și el va avea pasiuni și nu va fi un copil neajutorat ce fără tine moare.

Ea:Nu, nu, nu

Ați prins ideea. Pot continua așa o zi întreagă și ea va răspunde la fel fără să îi dispară luminița din priviri și dând din coadă ca și cum îi arăti mereu bățul și e gata gată să țâșnească după el.

Băăăăăă nu poți să cumperi 3 in 1 și să zici că tu vrei doar 2 din 3. Pula mea, ori vrei om frumos, complet viu, deschis, sincer ori vrei sclav, servil, viclean, plin de frici și constipat de chitră.

Vrei pe ala curajos și voios și vesel sau pe ăla de se tarăște prin peșteri și mângâie inelul “my precious”.

Cine are urechi de auzit să audă.





Evoluția negativă

9 04 2010

Eu nu cred că există un om rău din prima clipă când se naște. El devine așa în urma unui proces îndelungat de înțelegeri și învățături greșite.

Drumul pe care îl parcurge fiecare dintre noi până ajunge la răutate ar putea să fie următorul.

Prima etapă este nevoia de a fi iubit. Nevoia de a fi iubit generează frica de a nu fi iubit. Din această frică atunci când te simți neiubit va apărea un sentiment de vinovăție.

Te simți nevrednic de iubire înseamnă că tu nu faci ceva bine. Te simți vinovat față de tine pentru incapacitatea de a atrage iubire. Vinovăția va atrage învinuiri din partea altora conform legii atracției. Apoi vei învinui și tu la rândul tău pentru că vei considera că acesta este modul normal de reacție.

Din vinovăție se naște frica de aici paleta se deschide cât vezi cu ochii, frica de o infinitate de lucruri. Frica va atrage spre tine sperieturi din partea altora. Sperieturile repetate te provoacă la acțiune astfel ajungi să îi sperii tu pe alții. În timp ce unii reacționează prin inhibare marea majoritate reacționează agresiv cu timpul.

Astfe din obișnuința de a speria și tu și poate de a speria primul apare răutatea. Răutatea menținută pe perioadă mare de timp se transformă în ură profundă. Când ajungi la ura profundă drumul până la îmbolnăvire și moarte este scurt.

La fiecare etapă există multiple semne pentru cine vrea să învețe și să se schimbe. În general corpul nostru este cel care ne învața aceste lecții prin afecțiuni mai mult sau mai puțin ușoare.

Ca exemplu după ce am avut o reacție exagerată față de o situație (reacție susținută de cuvinte scrise sau vorbite) mi-am mușcat de 6 ori în aceiași zi buza pe interior și mi-am ars limba cu ceai. Poate cineva vrea să vadă aici o coincidență dar eu am văzut un avertisment.

Dacă stai și meditezi asupra reacțiilor tale, asupra gândurilor și asupra trăirilor identifici destul de ușor în ce etapă te afli. Eu simt că poți să fii pe diferite planuri în locuri diferite. Adica vinovat fața de ceva speriat față de altele și rău față de altele.

Pentru cei care consideră că ceea ce am spus până acum are o șansă de credibilitate voi continua cu măsuri de contracarare. Pentru restul doar încercați să priviți prin prisma asta ceea ce vi se întâmplă de acum încolo și ajungeți la o concluzie proprie.

În primul rând pentru a ști unde te afli trebuie să asculți sentimentele.

Ele îți spu:

–          Acum urăști !

–          Acum ți-e frică !

–          Acum te simți vinovat!

Nu bloca aceste semnale că ele sunt doar efecte. Blocându-le doar închizi ochii la ele nu elimini nimic concret. Apoi fă cumva ca să le exprimi nonviolent. Scrie pe hârtie, bate o pernă, aleargă, bea, fă ce știi tu. E pur personal modul de ardere a sentimentelor și de exprimare a lor. Mereu căutați să o faceți neagresiv pentru alții (a spune o parere personală dar care nu convine nu e agresivitate dc o faci civilizat).

Acum ai conștientizat și te-ai eliberat de tensiunea de moment. E momentul să lucrezi asupra cauzei. Nu am o recomandare dacă să o iei de la frica inițială sau de la ultima din piramidă. Eu o iau de la aia care arde cel mai rău. Metoda de revers a procesului se face prin iertare.

Trebuie să ierți pe cel care te-a ranit, trebuie să te ierți pe tine că ai reacționat nepotrivit. Trebuie să ceri iertare corpului tău pentru că l-ai făcut să sufere pentru a te învăța pe tine lecțiile. Poți cere iertare oricărei entități pe care consideri că ai agresat-o și să ierți orice te-a agresat.

Iertarea nu se învață în cuvinte se învață prin practică. A îți cere iertare nu implică o formulă magică sau efectiv să spui omului respectiv ceva. Implică în primul rând recunoșterea greșelii în fața ta și alegerea ta conștientă de a o evita pe viitor. Implică să poți să spui că dacă s-ar reedita situația respectivă ai acționa altfel. Si gândul de a putea face asta să te bucure nu să fie ca o corvoadă.

Apoi procesul continua repetitiv până stingi din ce în ce mai multe aspecte și te apropii din ce în ce de frica inițială. Chiar și fricii trebuie să îi ceri iertare pentru că ea a venit să te învețe o lecție iar tu din neștiință ai reacționat cu agresivitate față de ea.

Durerea de la o arsură te scapă de la moarte iar noi mereu ignorăm binele făcut de ea și o blestemăm pentru senzația de discomfort temporar care o simțim.

Concluziile sunt simple. Cu cât ești mai departe pe pantă cu atât ai pare de mai multe șicane pentru a pricepe asta și a te corecta. Dacă te încăpățânezi să mergi pe drumul greșit (grești înseamnă în dezacord cu ceea ce tu ești și sentimentele te avertizează constant) vei suferi și în cele din urmă vei muri(mai repede decât mai târziu). Dacă dorești conștient să te îndrepți și să te recreezi în fiecare zi mai aproape de ceea ce ești cu adevărat viața va deveni mai frumoasă și plină de culoare.

Nu mă crede pe cuvânt încearcă singur și alege ce simți tu că e mai bine pentru tine.





Greu la deal cu egoul târâș.

29 03 2010

Am impresia că uneori creez iluzia în interlocutori că o ard așa filozofic. Despre ce ar trebui și cum ar fi dacă am discuta discuții.

Dacă așa pare înseamnă că nu știu eu să mă exprim. Eu când emit o ipoteză “filozofică” înseamnă că deja a făcut măcar primul pas în sistemul meu de valori. Cel puțin e în camera de gardă, aștept numai situația să fie pusă în aplicare.

Venise vorba de iertare aseară într-o discuție de principi și mi-a zis cineva treaba asta. La teorie ești bun dar când vine vorba de practică crezi că mai merge?

Dacă aș vorbi încrezător că dărâm munții fără să clipesc aș fi penibil. Eu pot să spun ce voi încerca să fac, în ce măsură îmi iese rămâne de văzut. Dar aseară ie-te că nu a mai rămas de văzut.

Am fost pus sub tir de foc automat. Tocmai văzusem filmul The Passion of the Christ așa că probabil inspirit de moment am stat cu pieptul gol. Bă când a rămas fără gloanțe a luat o rangă și dă-i și luptă.

Stăteam așa oarecum amuzat și mă gândeam cum de nu mă afectează cuvintele grele care mi se aruncau. Ca și cum aș fi fost văduvit de ego, ca și cum nici nu eram eu. Priveam un documentar cu lei romani și căprioare creștine.

Dar încercarea mea, nemulțumită de lipsa efectelor, a schimbat arma. A luat un fier ruginit și l-a înmuiat în venin de scorpion. L-a împlântat adânc în inimă și m-a despicat pe jumătate, apoi m-a golit de organele interne. Fizic mă simțeam bine așa eviscerate dar treptat a început să își facă efectul veninul. Era un venin special, de otrăvit sufletul.

Din starea de echilibru relative și calm am picat subit într-o amestecătură de ură, orgoliu, frică, neputință, revoltă și frică și frică nu știu de ce dar era multă frică atunci adusă la suprafața. Mintea care ar fi trebuit să fie sprijinul meu în acele moment de încarcătură emoțională a predate armele. Am rămas fără resurse în mai puțin de câteva secunde, totul să întors la 180 de grade. Nu îmi venea să cred că mi se poate mie întâmpla așa ceva.

Am început să folosesc pe rând toate frazele motivaționale care se potriveau situației. Îmi spuneam că am abordat încercarea incorect că trebuie să văd adevărul din spatele vorbelor. Că frici din mine au declanșat situația, că am nevoie de asta ca să învăț ceva.

Asta merge când ai minte, dar când ești complet blocat la nivel rațional și ți se proiectează la 2 secunde în fața ochiilor scene cum oprești totul cu un pumn sau cum îți bagi pula în tot iremediabil și ireparabil de o manieră mitică… atunci e mai greu. De altfel nici nu mă așteptam să fie ușor. În momentul în care am realizat asta am început să simt teren stabil sub tălpi și frica s-a diminuat.

Nu am cum să evoluez fără să înțeleg prin suferință că nu există suferință, că în relațiile interumane mereu vor fi suișuri și coborâșuri. A îți construi așteptări și iluzii în jurul unui om nu reprezintă decât să pui premizele căderii lui în fața ta.

Asta m-a echilibrat puțin, căt să nu mai văd sânge țâșnind. Dar furia oarbă a lăsat loc unui dezgust profund și unui gust amar. Pe care nu am avut cu ce să îl combat. Atunci am recurs la ultima resursă. Am început să mă rog furibund. Concret vorbind m-am rugat să pot să văd frica din care a pornit atacul, să văd omul din spatele vorbelor, să văd unde e nevoie de compasiune și iubire ca să găsesc așa ceva în mine în acel moment.

Să renunț la orgoliul meu care țipa din gură de șarpe și la condiția mea umană ce zăcea strivită cu urme de anvelope pe globul ocular drept. Să cuprind mâna obosită de atâta lovit și să îi ofer sprijin pentru a se ridica din groapa unde o aruncase ura acumulată.

E greu să faci pe cineva conștient de decăderea și mocirla în care se tăvălește în acele momente fără să îl jignești și fără să îi declanșezi și mai puternit mecanismele de apărare. Mai ales când tu ești pe o parte sub asediu lui și pe de alta sub asediul egoului tău. Moment în care judecata ta nu e tocmai limpede.

De altfel atunci cred că cel mai bine e să te agăți de Dumnezeu și de dorința de a nu răspunde agresivității cu agresivitate. De a căuta în tine puterea de a iubi în orice situație de și de a vedea strigătul de ajutor din spatele agresiunii.

Oricum e greu, recunosc a fost surprinzător de greu dar până la urmă am gestionat situația suficient de bine. Adica foarte prost și șovăitor dar fără să fiu înfrânt până în final de dorința de a răspunde cu aceiași monedă.

Sper să mă fi întărit și nu să mă fi înrăit, că efectele astea nu le cunoști până la următorul incident de aceeași factură. Acum cred că nu voi mai fi așa surprins de curcubeul senzațiilor și mă voi menține în echilibru.

Vom vedea.





Încă un pas

28 02 2010

Am trecut în ultimul timp printr-o fază destul de neplăcută. Până la urmă după ce am luat toate variantele în considerație am decis să nu fug.

Trebuie să îmi recunosc frica, de altfel sunt destul de sigur că este ceea ce am cerut eu. Trăirile au fost total lipsite de logică și ieșite din ceea ce eu am considerat până acum ca normalitatea mea. Eu am cerut să evoluez ca om, ca personalitate. Să mă transfor, să ma eliberez de frici, efectiv m-am rugat pentru lucrurile astea. Drept urmare, treptat una din cele mai mari frici a mea a venit la suprafață, frica de insecuritate materială.

Această frică își are originile în copilăria mea. Contextul ar fi următorul, în familia mea mereu banii au fost o problemă. Asta nu ar fi ceva neobișnuit la noi în țară. La fel de obișnuit este și faptul că tata obișnuia să bea.

Mai puțin obișnuit cred e faptul că mama se folosea de noi și în special de mine pentru a își regla conturile cu tata. Astfel că la mine ajungeau de o manieră mai mult sau mai puțin filtrată toate problemele financiare cu care ne confruntam. Dacă adaug la asta faptul că mama are darul de a exagera și romanța situațiile mai bine ca un dramaturg grec imaginea de ansamblu începe să capete contur. Adică atunci când rămâneam cu întreținerea în urmă 4, 5 luni modul de expunere era cam așa.

Uite cât avem la întreținere de plată or să vină aștia și o să ne dea în judecată și ne vor lua apartamentul, o să ajungem în stradă și taicătu stă și bea și nu îi pasă. Spunând astfel de lucruri unui copil de 8-9 ani îi asiguri câteva nopți de nesomn. Făcând asta ani și ani probabil că urmările vor fi semnificative. Adăug faptul că eram extrem de rușinos (încă mai am reminescențe de timiditate pe care le înec în excese uneori) și că remarci de genul râd toți de noi mă cam afectau.

Nu mai zic de coșmarul generat de fondul școlii, de culegerile aduse la școală să le cumpărăm, de hainele de la second hand, de excursile la care nu participam, de orice obligație de natură financiară care era o adevărată tortură psihică pentru mine. Acum când scriu resimt intensitatea acelor trăiri. Nu pare mare lucru să nu ai bani, de altfel nici nu e. Groaznic e să nu ai bani și să îți fie rușine de asta, să fie ca o piatră ce o duci după tine. Să încerci să salvezi aparențele, să înveți să refuzi orice nu ești sigur dacă te va pune în situația penibilă de a te trezii că nu îți permiți.Să îți asumi responsabilități ce nu sunt alea tale și asupra cărora tu nu ai nici o capacitate de a interveni.

Privind cu mintea de acum astea sunt prostioare frivole dar atunci era revoltă în stare pură, o vreme am plâns când mă loveam de astfel de incidente. Apoi cu timpul datorită faptului că această responsabilitate (ce era peste puterile mele) îmi era transferată fără filtre și explicații optimiste, chiar exagerată adesea am început să mi-o asum. Ultima oară când îmi aduc aminte să fii plâns a fost în clasa a 5-a. Apoi am început să îmi interiorizez durerea. O înghițeam ca pe dropsuri, râdeam tare făceam glume mă rupeam în mine și mă lipeam la loc.

Nu a fost nimeni să mă învețe cum să mă lupt cu așa ceva, fizic nu am suferit prea mult dar psihic a fost destul de brutal procesul. Ceea ce a fost mai nasol nu a fost intensitatea, că nu le poți încadra ca traume de mare intensitate. Cel mai nasol a fost durata, a durat foarte mult ani și ani și ani de suferință domoală, necurmată, fără concedii. Tata care în general este un tip deștept era mai tot timpul plecat sau beat, mama care să zicem că nu e o femeie proastă nu și-a găsit niciodată echilibrul între iubire, grijă și fatalism. Nu îi acuz pentru ce s-a întâmplat, asta au putut fiecare să facă. Au fost multe lucruri bune și altele au fost așa cum au fost, eu cred că tot răul e spre bine și pentru că ceva mă doare nu înseamnă că îmi face și rău. Acum realizez că ceva din mine s-a erodat atunci s-a erodat blândețea, compasiunea, autoaprecierea, încrederea în forțele proprii, calmul. Nu cred că au dispărut cu totul doar că s-au dus mai la fund pentru a putea să trec peste zi fără să înnebunesc. În schimb a apărut umilința, întelegerea, aprecierea valorilor nemateriale, spiritul calculat.

Așa, după ce m-am rugat eu pentru următorul pas în evoluție iată că el a venit, frica de insecuritate materială a ieșit la suprafață, o uitasem de vreo doi ani. Cred că un sistem de apărare al psihicului a fost uitarea, uit cu desăvârșire și extrem de repede.

La început timidă sub forma unei conștientizări a faptului că practic nu am nimic. Că depind de salariu și că nu am nici o plasă de siguranță, nici o șansă de a avea un time out de 1 lună să zic să îmi caut ceva de muncă dacă actualul loc de muncă ar înceta să existe. Am alungat aceste gânduri la început fără să le  bag în seamă. Le-am ignorat pur și simplu iar ele ignorate au continuat să înflorească și să lucreze. Treptat am început să mă îngrijorez din ce în ce mai mult. Până când a început să îmi scadă concentrarea la muncă. Punctul culminant a fost acum câteva zile când m-am lovit de o problemă de rezolvat și mi s-a blocat creierul. Citeam liniile de cod priveam tabelele din bază și nu reușeam să înteleg cum funcționează. Ore și ore de lipsă totală de concentrare. Nu puteam să citesc o frază legată de muncă de la cap la coadă. Apogeul a fost când nu am mai putut ignora ceea ce se întâmplă. Am căzut înfrânt am recunoscut în fața mea că sunt fără soluție, că nu știu să fac ceva ce ar fi de competența mea să fac. Ceva ce știu să fac de altfel.

În tot acest timp au fost n semne menite să mă avertizeze. Pofta mea de dulce a escaladat. Din frică și stres am ajuns să caut un refugiu în mâncare, când mintea nu mai putea să suporte situația fără rezolvare. Am citit diverse chestii legate de acest subiect am avut discuții adiacente și totuși nu vedeam ce se întâmplă. Ca efect advers a fost o creștere necontrolată de agresivitate și agitație. Până la urmă am început să înțeleg.

Primul pas a fost să recunosc că îmi e frică de asta, moment în care s-a manifestat cu întreaga forță toată frica asta îngropată până acum.Am simțit-o instantaneu cum mă sufocă. Am recunoscut în fața mea că îmi e frică și că nu pot să o gestionez. Apoi m-am rugat, am cerut ajutor lui Dumnezeu. În aceea dimineață în care m-am rugat deși nu am depășit încă totul lucrurile au început să pășească pe alt drum. Mi-am recăpătat luciditatea, am putut să înțeleg ce citeam, lucrurile au devenit mai puțin negre. Nu am rezolvat încă problema care îmi dă bătaie de cap dar am depășit parțial problema acum măcar știu cu ce mă lupt.

Mulțumesc fricii că mi-a arătat slăbiciunea și atașamentul față de o situație anume. Nu contează dacă viața mea va lua o altă turnură azi sau mâine, am suficientă forță să mă redresez din orice. Pot să fac față și unei schimbări profesionale și de nivel de trai și de orice factură. Poate că inerțial mă voi mai lovi de această teamă dar sunt convins că forța loviturii va fi diminuate. Va fi diminuate prin faptul că o voi recunoaște deja i-am învățat gustul. Odată recunoscută o voi îmbrațișa și mi-o voi asuma, eliberându-mă în același timp de ea. Frica odată depășită poți trece la acțini constructive, nu mai ești sclavul ei.