Ajutor

11 01 2017

Mulți dintre noi ne dorim să îi ajutăm pe cei din jur. Măcar așa la modul declarativ, ne-am dori să fim mai „buni”, mai darnici, mai caritabili. Dar ce anume putem face pentru a ajuta cu adevarat pe cineva?

Exista situații simple. În care ajutorul necesar este evident si critic de oferit. Dacă cineva a picat într-o groapă, dacă moare de sete, genul ăsta de ajutor. Dar exista și alte tipuri de ajutor. Genul ăla de ajutor greu de stabilit. De exemplu Gigi Becali le mai face unora case și după 2 luni alea se năruie și oamenii se întorc la ce făceau ei. Asta e un ajutor dezinteresat ca să zic așa. Ajuți cu ce poți nu cu ce este nevoie. Nu este neapărat un lucru rău dar nici foarte util nu este.

Ca un ajutor dat unor sarmani cu o suma mică de bani când ei ar avea nevoie de educație și informație și o modalitate de a se ridica singuri. O cale de a își câștiga independența nu de a le întări dependența.

Orice gest considerat bun poate avea un efect rău, unii pot fi distruși de un câștig la loto sau de o tentație prea mare.Atunci ce ce este de făcut?

Ca o soluție la aceste probleme eu zic că cel mai important ajutor pe care îl putem da celor din jur este de a ne cunoaște pe noi. A ne cunoaște pe noi vine cu o serie de avantaje. O ințelegere față de cei din jur, o lipsă de frică, un calm și o benevolență în orice situație. Atunci vom putea cu adevărat să ajutăm prin simpla noastra prezență pe toți cei din jur. Prin puterea exemplului și prin simpla noastră „sfințire a locului”.

Citesc ce am scris și sunt foarte nemulțumit. Îmi lipsește coerența și fluența, simt că am explicat rudimentar și textul este plictisitor. Dacă m-aș fi cunoscut mai bine pe mine aș fi scris mai autentic, aș fi transmis mai viu informațiile și mai mulți cititorii ar fi rezonat. Este doar un exemplu despre cum lipsa noastră de rădăcini ne afectează orice pas. Putem să ne imaginăm influența noastră în lume ca o lumină. Cu cât avem mintea mai curată cu atât lumina noastră se intinde pe o suprafață mai mare. Cei atinși de lumina noastră au șansă să se trezească și ei din iluzie și asta ar fi un ajutor adevărat. Un ajutor sinergic ale cărui efecte sunt extrem de greu de cuantificat, dar instinctiv aș spune că sunt mult mai puternice decât al unei acțiuni directe, care nu schimba cu nimic mintea și deci nici situația reală a celui ajutat.

Anunțuri




Tact si intelepciune

12 09 2012

Tactul, ce este tactul pentru mine? Este capacitatea de a transmite o anumita informație interlocutorului, folosind înțelepciunea.
Eu nu am asa ceva, nu am pentru ca nu am fost educat să am. Am fost educat să fiu politicos, dar politețea nu e tact. Tactul implica politețe dar viceversa nu funcționeaza. Exista o întreagă pleiada de politicoși nesimțiți si agresivi. Drept pentru care politețea nu a reprezentat o prioritate pentru mine.
Problema vine dintr-un control slab al parții sentimentale. Sentimentele învolburează modul de exprimare și inevitabil ajungi să o faci contondent. Această contondență, care poate dă bine în file, sau în visele adolescenților patimași, nu dă bine în viața reală. Nu vorbim acum din punct de vedere estetic, ci pur și simplu blochează înțelegerea interlocutorului, chiar și pentru cele mai simple concepte.
Poate că o să vă gândiți că, dacă interlocutorul este lipsit de obiectivitate și nu reușește să discearnă, din simplul motiv că există două trei artificii în jur, atunci nu merită să ne mai facem probleme pentru el. Dar nu este așa, în general noi nu ne ducem viața înconjurați de bătrâni înțelepți, ce au un control asupra egoului și cumpănesc fiecare afirmație înainte de a stabilii cum vor acțion/răspune la aceasta.
Nu, noi trăim înconjurați de niște animale ușor civilizate, la fel ca și noi. Iar lipsa tactului face ca orice comunicare să se transforme în lipsă de comunicare. Iar eu n-am tact. Înțelegeți problema mea?
Cum anume îmi pot topi eu reflexele native, pe care nu le-a educat nimeni până acum, într-un mod coerent? Cum pot ajunge să beneficiez de întreaga valoare a logicii pe care o am.
Momentan încerc prin observarea lipsei mele de tact, să identific cu ce rău vine lipsa tactului. Cum se simte brutalitatea verbală(în interior, eu simt ca un nod în gât) și ce efecte are.
Tactul se învață cel mai simplu prin puterea exemplului, așa l-am identificat și au prima oară. Când cu uimire am observat modul altora de a transmite informația lor, chiar atunci când erau „agresați” verbal de interlocutor. Mi s-a parut ceva magic. Rezultatele sunt în general diametral opuse față de a transmite aceeași informație în altă formă.
Încerc activ de ceva vreme să învăț cum e cu tactul și observ că cea mai mare piedică este precipitarea și orgoliul. Sau poate că precipitarea este doar modul în care permit instinctelor primare să se manifeste, și orgoliului să acționeze… necugetat, cum îi stă în fire.
E un aspect interesant și atunci când începi să lucrezi cu el îți consumă destul de mult timp. Dar consuma din timpul inconștienței în favoarea prezenței în viața ta. Chiar este nevoie să stai alert, să urmărești ce spui și ce spun alții și să o faci în timp ce te gândești și la realitatea efectivă, cu care te confrunți. E ca și cum trebuie să gândești de două ori mai repede și să traiești de două ori mai mult.
Mi-ar place să am și eu tact, până atunci însă mai am de muncă și de luat audiența la pulă, ca orice birjar modern, numit și băiețaș de cartier.
Dar ajung eu acolo și atunci… pornesc turbina dezvoltării mele.  😀





Ne irosim

14 04 2012

Știi senzația ai, când auzi un citat sau vezi un documentar și zici în sinea ta. (Undeva era un semn al întrebării, mizerii literare, oricum n-avem.)

-Da bă, așa e. Asta e esența vieții.

E senzația aia care te poziționeza pe tine, în palmaresul propriilor evaluari, undeva sus. Este falsă, faptul că spui „Bă așa e!”, este egal cu zero.

Singurele chestii care contează, sunt alea pe care ți-le asumi și le lipești pe pilele.

Dacă spui, mama ce chestie deșteaptă, dar apoi continui să fii la fel de prost… cred că vei continua să fii la fel de prost.

Nu e un reproș, e așa o constatare apatică. Văd multă înțelepciune, o recunosc, o identific, o vreau în viața mea și apoi o uit. Mă iau cu rutina zilei și cu sistematica îndobitocire realizată de trăitul din acțiune. Nu acționatul e rău, știu asta. Ci acționatul ăla robotic. Ala care ne face să ne dorim să vina ziua de mâine, să treacă ora asta mai repede, să luam salariul, să ceva, ce nu facem atunci.

O risipă continuă de conștiență, îmi guvernează bucăți întregi din zi. M-am adaptat la ea, o consider normalitate. Asta înseamnă să fii om mare. Să mai faci și ce nu îți place. Cine a zis cacatul ăsta? De ce să faci ce nu îți place?

Lipsesc destul de des din viața mea. Până la urmă o să ajung să lipsesc cu desăvârșire. Există o generație întreagă de astfel de zombii. Cum sunt părinții noștri. Poate că nu toți, dar ai mei mi se pare că nu mai fac nimic pentru ei. Dacă le iei tot ce trebuie să facă și le lași doar ce vor să facă, o să sfârșească nefacând nimic. Adica mama o sa se uite la televizor la emisiuni inepte și tata o sa bea. Și eu obișnuiesc să beau, când nu am nici o acțiune planificată. Deci sunt pe drumul cel bun.

Îmi doresc să am mai mult timp liber, ca să pot să mi-l umplu cu alte acțiuni. Care inevitabil o să mă lase la fel de nesatisfăcut. Concediul este momentul în care se observă asta cel mai bine. Ajunge cea mai obositoare perioada a anului.

Bănuiesc ca se poate și altfel, dar e un curent. E un curent care te trage continu în aceste absurdități. Este generat de toți oamenii care te înconjoară. Toți pun presiune pe tine să faci diverse chestii. Toți au fraze logice ce motivează de ce ar trebui tu să faci una sau alta. Ajungi să crezi în aceste cuvinte, vin din prea multe direcții te copleșesc. Poate dacă ai medita la fiecare acțiune, dacă ai fi un samurai în fiecare clipă ar fi altceva.

Dar asta înseamnă să muncești cu tine. Munca cu tine e grea, necesită disciplină, necesită sacrificiu. Trebuie să îți înfrunți fricile când stau în cale principiilor tale. Așa… societatea are câte o soluționare simpla, la orice problemă. Un slogan, o reclama, la un produs minune.

-Veniți și pierdeți-vă timpul aici, așa, acum!

La final nu e vina nimănui dar simți că cineva este de vină. Probabil că tu ești, dar nu îți convine răspunsul ăsta. Cine vrea să ajungă la concluzia că e de vină, pentru nefericirea în care trăiește? Cred că doar cei care s-au săturat de ea.

Nebunii, excentricii, oamenii atipici, ăia încearcă să iasă din acest cerc vicios. Deși eu cred că unii dintre ei doar mimiează. Încearcă să se mintă singuri, că au gasit rețeta, inevitabil îi vor minți și pe alții. Și aia alții se vor minți pe ei că doar nu vor accepta ca lor nu le iese ceea ce altora le iese. Cum să te eliberezi de lipsa de conștiență din viața ta urmând o rețetă. Cum să îți descoperi dorințele și alegerile și esența sinelui antrenândute să reacționezi ca alții.

Am citit o chestie simpatică undeva, dacă vrei să alergi mai repede, alergă repede. Există o oarecare eficiență ce vine din antrenament, dar pentru a reuși să faci ceva mai bine trebuie să practici acel lucru. Pare logic nu?

Atunci de ce nu practicăm acea fărâmă de înțelepciune atunci când o întâlnim? De ce preferăm să memorăm un citat, sau să îi dăm share pe facebook, decât să încercăm să-l aplicăm în viața noastră?

Cât timp pe zi acordați descoperirii propriei identități și armoni?





Neprețuit(ă)

11 11 2010

Să îți pui memento pe telefon să îmi zici la mulți ani mâine dimineață. Să nu uiți 😉 că nu vreau să fiu tragică mâine ;).

 

 

Ps: am pus, la 6 am

 

 





Uneori ne luăm prea mult în serios

26 05 2010

Se întâmplă uneori să devenim agresivi și neînțelegători. Uităm că cei de lângă noi nu ne sunt dușmani și reacțiile de protejare a “spațiului vital” se produc cu puterea reflexelor de supraviețuire. Avem atitudini dezechilibrat de viguroase la stimuli mai degrabă anemici.

Atunci singura pavăză ce ne protejează să nu facem ceva regretabil este  o privire obiectivă, de sus, a întregii scene. Dar cine mai are capacitatea și tăria de caracter ca atunci când se simte nedreptățit și egoul strigă asurzindu-l să se dedubleze și să privească obiectiv.

Nimeni nu ne pregătește pentru astfel de momente, nu se fac cursuri la școală în care să fim învățați cum să acționăm în astfel de situații. Situații când pentru minute sau mai mult chiar nu putem apela la rațiune. Rațiunea e plecată cu caprele și noi suntem în volbura simțirilor și a fricilor.

Nimeni nu se preocupă să ne învețe cum să ne descurcăm în aceste momente și ajungem să deprindem fel de fel de metode proprii. Inevitabil de multe ori aceste metode nu sunt optime. Nu fiecare poate atinge perfecțiunea în fiecare domeniu iar la autoînțelegere și introspecție suntem mulți repetenți.

Cel mai mare pericol pe care îl văd eu într-un astfel de moment este să te iei prea mult în serios. Să te crezi că ești motivat să reacționezi fără minte, să te crezi că ești motivat să contracarezi un atac care de multe ori nu există.

Cum să fac ca atunci când derapez să îmi recâștig echilibrul. Cum pot să fac din asta o situație în care să mă perfecționez și să nu mai fiu prins pe nepregătite? Cum pot să o fac metodic și nu empiric?

Este cineva care a dobândit această înțelepciune? Trebuie să acționezi preventiv sau se poate dezvolta și un mod de a gestiona aceste situații critice pentru a nu face lucruri regretabile?

Eu singurul mod de a mă calma este să mă privesc ca și cum nu ar fi vorba de mine ca și cum aș privi pe altcineva cum s-a enervat. Dar, ca să zic așa, nu îmi aduc aminte mereu la timp să fac asta. Uneori sunt prea preocupat să reacționez și să atac. Uneori sunt prea mic pentru a acționa cu măreție și pentru a mă respecta în primul rând pe mine.

Voi cum faceți când nu mai știți ce faceți?





Cum să îți folosești mintea la capacitate maximă.

29 04 2010

Cred că vine un moment când simțim o nevoie să ne folosim mintea mai mult.

Nu în sensul să o ținem ocupata ci în sensul să o folosim noi pe ea, asa cum ai spus (multe de înțeles).

Orice schimbare se face treptat si abordând problema pe multe planuri, că așa suntem noi complecși și nu merge nimic unidirecțional.

Un exercitiu pentru a-ți folosi mintea mai mult este sa nu faci nimic concret cu ea. Să visezi să o lași liberă dar să stai langa ea în timpul asta.

Mintea e ca o floare, daca o iubești și o îngrijești ea crește, dar niciodata nu știi exact cum și cât. Un adevarat gradinar nu va pune bețe florii lui iubite pentru a crește cum vrea el și un adevarat grădinar nu uda niciodata o floare din obligație. Un adevărat grădinar simte ca a uda floarea face parte din iubirea pentru ea și o face conștient și cu plăcere.

Bucuria nu constă în a te lăuda cu floarea ta în fața altora. Aia doar transformă iubirea în grijă obositoare. Aia doar mută atenția de la relația între tine și floare la relația dintre floare și alții. În lumea lui eficient e nevoie să înveți să fii artist pentru a aprecia eficiența cu adevărat.

Cine nu e un artist când își crește mintea nu va avea șanse reale de succes. Cine caută rețete precise nu va face nimic cu ea. Va avea cel mult o maimuță de circ. O maimuță care după ce face multe giumbușlucuri se duce tristă în cușcă cu lanțul cel stralucitor pus la gât și cu costumul ei colorat ce o strânge din toate părțile.

Mintea este atât de puternică cât îi dai voie să devină. Mintea poate să facă calcule dar dacă a face calcule nu te face fericit nu cred că mintea ta e menită să facă calcule. Când te vei preocupa de a îți crește mintea având grijă de cea mai importantă calitatea a ei și anume imprevizibilul ea va găsi modul cum să o crești.

Joacă-te cu ea și vezi ce îi place și unde aleargă mai repede. Apoi dă-i voie să facă asta cât de des își dorește, nu o forța, nu îi interzice prea mult timp. Poate cel mai important lucru este: nu îi pune limite, fii ca un grădinar. Ce-a mai frumoasă gradină nu e cea cu gardul tăiat pătrat, e cea cu iz de sălbăticie.

Așa cred eu ca se crește mintea. Dacă din ce am spus până acum nu ai reușit să ai o idee concretă despre ce să faci probabil că mintea ta a fost prea mult timp ținută în chingi. Voi da o serie de exemple despre cum vreau eu să mă joc cu mintea mea. Nu sunt aplicabile neapărat altora dar pot exemplifica mai bine la ce mă refer.

1.O voi lua cu mine la maraton sâmbătă. Un aspect ușor ignorat de cei ce nu au făcut efort de anduranță și pe perioade de timp lungă este influența minții în tot procesul.

Ce caut să dezvol? Caut creșterea încrederii, caut disciplină în fața plictiselii, caut libertatea de a mă bucura de frumos în timp ce organismul asediază mintea cu semnale de oboseala sau durere. Caut să nu o fac robotic ci conștient, de așa manieră să nu mă accidentez.

2. Vreau să învăț să desenez, voi face o pagina speciala cu desene pe blog. Ca să inregistrez progresul sau lipsa lui. Caut prin asta să îi stimulez imaginația și vizualizarea.

3.Vreau să țin în viitor o zi de post. Să stau pe întuneric 24 de ore fără mâncare doar cu apă fără să vorbesc fără să ascult nimic. Prin asta caut să o cunosc, să văd ce face când nu are nimic de făcut și ce face când timpul dispare din ecuație.

Luați-o ca pe o leapșă. Dacă cineva are alte idei despre cum să ne creștem mintea ar fi frumos să le combinăm. Nu cred că ceva rau poate să iasa din a îți dezvolta mintea.





Greu la deal cu egoul târâș.

29 03 2010

Am impresia că uneori creez iluzia în interlocutori că o ard așa filozofic. Despre ce ar trebui și cum ar fi dacă am discuta discuții.

Dacă așa pare înseamnă că nu știu eu să mă exprim. Eu când emit o ipoteză “filozofică” înseamnă că deja a făcut măcar primul pas în sistemul meu de valori. Cel puțin e în camera de gardă, aștept numai situația să fie pusă în aplicare.

Venise vorba de iertare aseară într-o discuție de principi și mi-a zis cineva treaba asta. La teorie ești bun dar când vine vorba de practică crezi că mai merge?

Dacă aș vorbi încrezător că dărâm munții fără să clipesc aș fi penibil. Eu pot să spun ce voi încerca să fac, în ce măsură îmi iese rămâne de văzut. Dar aseară ie-te că nu a mai rămas de văzut.

Am fost pus sub tir de foc automat. Tocmai văzusem filmul The Passion of the Christ așa că probabil inspirit de moment am stat cu pieptul gol. Bă când a rămas fără gloanțe a luat o rangă și dă-i și luptă.

Stăteam așa oarecum amuzat și mă gândeam cum de nu mă afectează cuvintele grele care mi se aruncau. Ca și cum aș fi fost văduvit de ego, ca și cum nici nu eram eu. Priveam un documentar cu lei romani și căprioare creștine.

Dar încercarea mea, nemulțumită de lipsa efectelor, a schimbat arma. A luat un fier ruginit și l-a înmuiat în venin de scorpion. L-a împlântat adânc în inimă și m-a despicat pe jumătate, apoi m-a golit de organele interne. Fizic mă simțeam bine așa eviscerate dar treptat a început să își facă efectul veninul. Era un venin special, de otrăvit sufletul.

Din starea de echilibru relative și calm am picat subit într-o amestecătură de ură, orgoliu, frică, neputință, revoltă și frică și frică nu știu de ce dar era multă frică atunci adusă la suprafața. Mintea care ar fi trebuit să fie sprijinul meu în acele moment de încarcătură emoțională a predate armele. Am rămas fără resurse în mai puțin de câteva secunde, totul să întors la 180 de grade. Nu îmi venea să cred că mi se poate mie întâmpla așa ceva.

Am început să folosesc pe rând toate frazele motivaționale care se potriveau situației. Îmi spuneam că am abordat încercarea incorect că trebuie să văd adevărul din spatele vorbelor. Că frici din mine au declanșat situația, că am nevoie de asta ca să învăț ceva.

Asta merge când ai minte, dar când ești complet blocat la nivel rațional și ți se proiectează la 2 secunde în fața ochiilor scene cum oprești totul cu un pumn sau cum îți bagi pula în tot iremediabil și ireparabil de o manieră mitică… atunci e mai greu. De altfel nici nu mă așteptam să fie ușor. În momentul în care am realizat asta am început să simt teren stabil sub tălpi și frica s-a diminuat.

Nu am cum să evoluez fără să înțeleg prin suferință că nu există suferință, că în relațiile interumane mereu vor fi suișuri și coborâșuri. A îți construi așteptări și iluzii în jurul unui om nu reprezintă decât să pui premizele căderii lui în fața ta.

Asta m-a echilibrat puțin, căt să nu mai văd sânge țâșnind. Dar furia oarbă a lăsat loc unui dezgust profund și unui gust amar. Pe care nu am avut cu ce să îl combat. Atunci am recurs la ultima resursă. Am început să mă rog furibund. Concret vorbind m-am rugat să pot să văd frica din care a pornit atacul, să văd omul din spatele vorbelor, să văd unde e nevoie de compasiune și iubire ca să găsesc așa ceva în mine în acel moment.

Să renunț la orgoliul meu care țipa din gură de șarpe și la condiția mea umană ce zăcea strivită cu urme de anvelope pe globul ocular drept. Să cuprind mâna obosită de atâta lovit și să îi ofer sprijin pentru a se ridica din groapa unde o aruncase ura acumulată.

E greu să faci pe cineva conștient de decăderea și mocirla în care se tăvălește în acele momente fără să îl jignești și fără să îi declanșezi și mai puternit mecanismele de apărare. Mai ales când tu ești pe o parte sub asediu lui și pe de alta sub asediul egoului tău. Moment în care judecata ta nu e tocmai limpede.

De altfel atunci cred că cel mai bine e să te agăți de Dumnezeu și de dorința de a nu răspunde agresivității cu agresivitate. De a căuta în tine puterea de a iubi în orice situație de și de a vedea strigătul de ajutor din spatele agresiunii.

Oricum e greu, recunosc a fost surprinzător de greu dar până la urmă am gestionat situația suficient de bine. Adica foarte prost și șovăitor dar fără să fiu înfrânt până în final de dorința de a răspunde cu aceiași monedă.

Sper să mă fi întărit și nu să mă fi înrăit, că efectele astea nu le cunoști până la următorul incident de aceeași factură. Acum cred că nu voi mai fi așa surprins de curcubeul senzațiilor și mă voi menține în echilibru.

Vom vedea.