Ce proști

22 10 2016

Într-o lume animată doar de superficialitate există mulți oameni care reacționează frivol la puținele încercări timide de a privi lucrurile mai atent. Idioțenia prostului, e fără margini, când își manifesta vocal incapacitate de a înțelege orice i se pare lui că nu aduce beneficii.

Mai dati-vă în pula mea de libărci indestructibile. Nu prin invincibilitate individuală ci prin număr și anonimitate. Legiuni de creaturi amorfe lipsite de fond și de sens. Biomasă zgomotoasă ce brăzdează pământul într-o metaforică tărâre existențială.

Mă piș pe toți cretinii care afirma chestii privind în jur cu ranjetul ăla care așteaptă confirmare și aprobare.

Nu orice vulgaritate înseamnă umor. În fapt… vulgaritatea este cârja umorului. Un umor rafinat nu ar avea nevoie de vulgaritate. Asa că, atunci când vrei sa persiflezi ceva, daca nu o poți face fără de injurii deja este un semnal de alarmă. Este o ratare.

Nu mă contrazic, eu acum nu încerc să fac glume. Sunt plin de fiere si repulsie față de toată liota de respirători.

Știu că este un act de autodistrugere, pula mea, nu sunt perfect. Încă mă pierd in detaliile existentei, încă mă întristează dejecția umană.

Să vă fut în gură.

 





Drama unui campion

2 04 2012

Am văzut ceva ce m-a întristat profund. Dacă aș putea să plâng aș plânge… așa doar voi scrie.

Este vorba de filmul următor.

Este un meci pentru titlul de campion, versiunea feminină, la MMA. Două femei cu adevărat puternice fizic și psihic s-au confruntat. Campioana a întâlnit o atletă ce s-a ridicat senzațional, cu adevărat înzestrată genetic și bine pregătită pentru lupta la sol. S-a observat diferența tehnică la sol unde Rousey a putut controla meciul fără mari probleme. În schimb în picioare campioana ar fi avut o sansă mai bună, dacă ar fi putut să mențină lupta acolo.

A încercat tot ce a putut să facă dar a fost pur și simplu copleșită de calitățiile celeilalte sportive, forță și nivel tehnic la sol. Finalul a fost relativ previzibil, în măsura în care poți prevede finalul unui meci de MMA, unde o greșeală poate schimba cu rapiditate balanța.

Când a fost fixată în ultimul procedeu și rivala a început o tehnică articulară la nivelul cotului campioana s-a confruntat cu o situație pe care n-a putut-o accepta.

Comentatorul și-a dat seama de deznodământ, Rousey și-a dat seama ce are de făcut, și Miesha a știut ce urmează. Finalul nu a fost un accident. A fost asumarea accidentării din imposibilitatea de a accepta pierderea. Poate a fost un act de curaj sau de lașitate. Poate fi interpretat oricum, în final a fost drama unui om, ce nu a putut accepta realitate și s-a sacrificat. A fost un sacrificiu inutil sau autopedepsire. A fost un ultim atac sinucigaș al înfrânților ce nu pot accepta plecarea capului în fața cuceritorilor.

Nu faptul că s-a accidentat sau durerea prin care a trecut m-a impresionat. Știu ce înseamnă durerea pentru un luptător de MMA. E ca oboseala pentru un maratonist sau ca febra musculară pentru un culturist. Asta trebuie să facă, corpul trebuie să asculte de minte, pentru a face ce e de făcut. Disciplina continuă, pe care o exersează, schimbă modul în care durerea este percepută. Există durere nesenificativă, rezultată din contuzii fără urmări și există semnalul de alarmă al organismului și repulsia ancestral, întipărită în ADN, pentru integritate corporală. Sunt obstacole pe care psihicul învață să le controleze și să le depășească. Când a fost pusă în fața alegerii de a suferi o înfrângere sau a aștepta să fie dezabilitată a făcut singurul lucru pe care l-a putut face. M-a impresionat durerea și tristețea care se citea pe fața ei la final și totala lipsă a oricărui semn de durere fizică.

Uneori ne confruntăm cu drame mai mari decât putem duce și suntem striviți de ele. Nimeni nu poate înțelege determinarea și munca și tortura prin care trece un campion pentru a ajunge unde este. Momentul căderii inevitabile este dramatic și tot odată imposibil de evitat. Pentru că un nou campion trebuie să se ridice. Un spirit însetat de viața trebuie să muște din plin din jugulara fostului campion pentru ca viața să triumfe la nivelul cel mai înalt. Poate că e minunat pentru viață și  pentru sansa noastră de supraviețuire, dar mă întristează de fiecare dată când sunt martor la așa ceva. Asta pentru mine este un motiv arhisuficient pentru a vrea ultimul loc.





Din una in alta

7 02 2012

Am descoperit ceva. Aveam impresia că mie nu imi plac copiii altora. De fapt nu imi plac alții vorbind despre copiii lor. Cred ca e atât de puternic mirosul de orgoliu și lipsa de talent când povestesc niște banalități cu iz de breaking news încât îmi dă un puternic sentiment de repulsie. Pe de alta parte copiii sunt oarecum amuzanți, cel puțin la numite vârste. Iar ăia care nu sunt, nu sunt pentru că se simte în ei același orgoliu parental. Acea mandrie care se reflectă prin acte de răsfăț exagerate și în comportament handicapat al odraslelor. Pe mulți îi bântuie impresia de fulg de zăpadă special.

Acum e și vremea specifică. E ger și vânt, dar chiar și atunci când mergi pe jos există o cale să te încălzești. Răceala vremi dacă e privită cu atenție e învăluită în frumusețe. Chestie pe care nu o pot spune despre răceala sufletească. De aia nu prea te poți ascunde și frumusețea e un epitet ce lipsește cu desăvârșire de pe lista de specificații. Pare că spre deosebire de vreme pe aia ai putea încerca să o ignori, dar de cele mai multe ori e imposibil. Așa cum este imposibil să treci pe lângă un copil ucis cu bestialitate și să spui vii cu vii, morții cu morții.

Răceala sufletească cred că e cea mai urâtă fază în care poți ajunge, deși încearcă unii să o îmbrace într-o haina romanțioasă a suferinței. La final e urâțenie în formă pură.

La fel cum vremea rece răcește treptat totul în jur așa și răceala sufletească este contagioasă. Se ia și te afectează, e ca orice boală pentru care vaccinul se poate face doar înainte. Nu știu unde se fac astfel de vaccine și nimănui nu-i pasă decât atunci când e prea târziu. Poate nici atunci, unui suflet rece îi mai pasă de prea puține lucruri. Iar de alea de care îi mai pasă, îi pasă într-un mod diform, cel mai adesea.

Pitbull-ul e feroce atunci  când atacă dar când se joacă este la fel ca orice cățeluș. Sufletul rece și atunci când zâmbește, zâmbește rece, și atunci când se bucură se bucură trist. E iarna afară și ger și vânt dar urât e doar în interior.





Fericirea plictisește

22 09 2010

Când m-am apucat să scriu pe blog eram într-o stare de dezechilibru.Simțeam că ceva îmi lipsește, că vreau mai mult că pot mai mult. Am început să caut și să încerc să înțeleg ce e dincolo de cuvintele celorlalți. Am început să caut ce e dincolo de cuvintele și trăirile mele.

Cu timpul am reușit să înlătur multe din obiceiurile proaste, asta a dus la o deschidere spre alte descoperiri. Am devenit mai sensibil la ceea ce  mă înconjoară. Odată cu deschiderea ușilor și a geamurilor culoarea a putut să năvălească în viața mea.

Procesul e continu, și nu văd un sfârșit în viitorul apropiat. Cu toate acestea, o dată cu eliberarea de râurilor de răutate și de frică, odată cu curățarea (chiar și parțială), de tot acest balast, am devenit mai echilibrat, mai puternic.

Mă simt mai fericit, mult mai puține lucruri mă deranjează, mult mai puține lucruri pot să mă afecteze. Am înregistrat constant pe blog gândurile și stările prin care am trecut. În timp am observat o evoluție a atenției oamenilor privind ceea ce scriu.

Pe foarte puțini oameni îi interesează ce spui când ești fericit, când ești liniștit. Atunci nu provoci conflicte, “vibrația” ta nu mai atrage și activează negativismul din oameni. Cititorul este atras de drame, de revoltă, de critică.

Orice punct de vedere pozitiv naște plictiseală lipsă de interes și zâmbete neîncrezătoare în colțul gurii, e rapid catalogat ca filozofie de doi bani, și escrocheri motivaționale. Numărul de cititori sau locul ocupat în clasamente nu îmi ajută efectiv la nimic. Nu cred că materialele publicate sunt mai greu de digerat sau ca publicul s-a cernut într-o direcție sau alta. Nu cred că valoarea articolelor a scazut sau a crescut, din punct de vedere literar. Pur și simplu nu mai cad în aria de interes a majorității.

Atenția ne e atrasă de senzațional. Un senzațional banal de multe ori. Un post în care m-aș certa cu cineva sau aș înjura pe cineva ar genera de 10 ori mai mult trafic decât un post în care aș dezvălui secretul împlinirii personale, nu că ar fi ceva ce poți explica sau transmite.

Aparent mi-am pierdut umorul în posturi, cel puțin mie așa mi se pare. M-am întrebat de ce. Nu a scăzut concentrația de faze din viața mea, ba din contră. Dar acum sunt multe și mărunte, așa că nu îmi mai aduc aminte de ele, să le povestesc.

Dacă înțelegi că tot ce trăiești e responsabilitatea ta, nu mai „pățești mereu câte ceva”. Nu se mai întâmplă nimic din ce nu vrei, așa ca viața curge fluent. Dramele dărâmării castelelor de nisip construite pe plaja îmi par penibile acum așa că nu mai pot să scriu despre ele. De altfel de multe ori nu mai găsesc nimic de scris.

Dacă fiecare informație pe care o recepționezi îți „murdărește” puțin eul înseamnă că ar fi un lucru util să fim atenți nu doar la ce mâncăm ci și la ce absorbim pe alte căi.

Din punctul ăsta de vedere e mai puțin important conținutul de valoarea cât conținutul nociv. Oamenii care scriu și publică înformație pentru a câștiga bani din asta au făcut calculul eficienței de mult. Toți știm la nivel intuitiv ce se vinde mai bine dar ei o știu profesionist. Astfel că atracția către negativitate pe care o manifestați naște ofertă de negativitate. Toată negativitatea asta pe care o înspirați la fel ca poluarea vă înnegrește sufletul, vă întristează și vă descurajează.

Supravegheați-vă informația receptată pe parcursul unei zile și vedeți mai ales cum vă afectează cea negativă. Începeți să filtrați din ea și urmăriți efectul imediat asupra modului cum vă simțiți. Opriți auto-otravirea asta cu suferință. E un proces simplu, dar necesită atenție.

Vrei să zâmbești azi? Atunci elimină cât mai mult posibil din stiirile de la ora 5, din bolgurile pesimiste, din ziarele de scandal, din discuțiile frustrate de la locul de muncă, din înjuratul politicienilor pe scara blocului.

Nu uitați, o cană de lapte nu te scapă de o o cana de cianură. Așa că un zâmbet cald și un cuvânt de încurajare nu va spăla toată groaza și indispoziția provocată de abundența de drame cu care se grăbesc toți să ne servească. Dar cel mai important lucru este că noi o cerem. Noi vrem și căutăm ca niște drogați acest noroi nociv.

Să aveți o zi bună și curată.





Greu la deal cu egoul târâș.

29 03 2010

Am impresia că uneori creez iluzia în interlocutori că o ard așa filozofic. Despre ce ar trebui și cum ar fi dacă am discuta discuții.

Dacă așa pare înseamnă că nu știu eu să mă exprim. Eu când emit o ipoteză “filozofică” înseamnă că deja a făcut măcar primul pas în sistemul meu de valori. Cel puțin e în camera de gardă, aștept numai situația să fie pusă în aplicare.

Venise vorba de iertare aseară într-o discuție de principi și mi-a zis cineva treaba asta. La teorie ești bun dar când vine vorba de practică crezi că mai merge?

Dacă aș vorbi încrezător că dărâm munții fără să clipesc aș fi penibil. Eu pot să spun ce voi încerca să fac, în ce măsură îmi iese rămâne de văzut. Dar aseară ie-te că nu a mai rămas de văzut.

Am fost pus sub tir de foc automat. Tocmai văzusem filmul The Passion of the Christ așa că probabil inspirit de moment am stat cu pieptul gol. Bă când a rămas fără gloanțe a luat o rangă și dă-i și luptă.

Stăteam așa oarecum amuzat și mă gândeam cum de nu mă afectează cuvintele grele care mi se aruncau. Ca și cum aș fi fost văduvit de ego, ca și cum nici nu eram eu. Priveam un documentar cu lei romani și căprioare creștine.

Dar încercarea mea, nemulțumită de lipsa efectelor, a schimbat arma. A luat un fier ruginit și l-a înmuiat în venin de scorpion. L-a împlântat adânc în inimă și m-a despicat pe jumătate, apoi m-a golit de organele interne. Fizic mă simțeam bine așa eviscerate dar treptat a început să își facă efectul veninul. Era un venin special, de otrăvit sufletul.

Din starea de echilibru relative și calm am picat subit într-o amestecătură de ură, orgoliu, frică, neputință, revoltă și frică și frică nu știu de ce dar era multă frică atunci adusă la suprafața. Mintea care ar fi trebuit să fie sprijinul meu în acele moment de încarcătură emoțională a predate armele. Am rămas fără resurse în mai puțin de câteva secunde, totul să întors la 180 de grade. Nu îmi venea să cred că mi se poate mie întâmpla așa ceva.

Am început să folosesc pe rând toate frazele motivaționale care se potriveau situației. Îmi spuneam că am abordat încercarea incorect că trebuie să văd adevărul din spatele vorbelor. Că frici din mine au declanșat situația, că am nevoie de asta ca să învăț ceva.

Asta merge când ai minte, dar când ești complet blocat la nivel rațional și ți se proiectează la 2 secunde în fața ochiilor scene cum oprești totul cu un pumn sau cum îți bagi pula în tot iremediabil și ireparabil de o manieră mitică… atunci e mai greu. De altfel nici nu mă așteptam să fie ușor. În momentul în care am realizat asta am început să simt teren stabil sub tălpi și frica s-a diminuat.

Nu am cum să evoluez fără să înțeleg prin suferință că nu există suferință, că în relațiile interumane mereu vor fi suișuri și coborâșuri. A îți construi așteptări și iluzii în jurul unui om nu reprezintă decât să pui premizele căderii lui în fața ta.

Asta m-a echilibrat puțin, căt să nu mai văd sânge țâșnind. Dar furia oarbă a lăsat loc unui dezgust profund și unui gust amar. Pe care nu am avut cu ce să îl combat. Atunci am recurs la ultima resursă. Am început să mă rog furibund. Concret vorbind m-am rugat să pot să văd frica din care a pornit atacul, să văd omul din spatele vorbelor, să văd unde e nevoie de compasiune și iubire ca să găsesc așa ceva în mine în acel moment.

Să renunț la orgoliul meu care țipa din gură de șarpe și la condiția mea umană ce zăcea strivită cu urme de anvelope pe globul ocular drept. Să cuprind mâna obosită de atâta lovit și să îi ofer sprijin pentru a se ridica din groapa unde o aruncase ura acumulată.

E greu să faci pe cineva conștient de decăderea și mocirla în care se tăvălește în acele momente fără să îl jignești și fără să îi declanșezi și mai puternit mecanismele de apărare. Mai ales când tu ești pe o parte sub asediu lui și pe de alta sub asediul egoului tău. Moment în care judecata ta nu e tocmai limpede.

De altfel atunci cred că cel mai bine e să te agăți de Dumnezeu și de dorința de a nu răspunde agresivității cu agresivitate. De a căuta în tine puterea de a iubi în orice situație de și de a vedea strigătul de ajutor din spatele agresiunii.

Oricum e greu, recunosc a fost surprinzător de greu dar până la urmă am gestionat situația suficient de bine. Adica foarte prost și șovăitor dar fără să fiu înfrânt până în final de dorința de a răspunde cu aceiași monedă.

Sper să mă fi întărit și nu să mă fi înrăit, că efectele astea nu le cunoști până la următorul incident de aceeași factură. Acum cred că nu voi mai fi așa surprins de curcubeul senzațiilor și mă voi menține în echilibru.

Vom vedea.