Momente optimiste, partea a 9-a

14 10 2010

Azi e o zi nimerită pentru gânduri optimiste. Nu se deosebește prin nimic de ziua de ieri sau de alatăieri. De fapt, ieri a fost mult mai însorit, deci vremea nu are nimic de a face cu asta. De fapt nu văd nici o diferență pozitivă azi față de o altă zi ternă a săptămânii, cu toate acestea azi este o zi deosebită. Azi e frumos rău.

Azi simt că nimic nu îmi poate sta în cale. Azi mă simt deștept, intuitiv, cu simț artistic. Plin de putere de concentrare. Plin de compasiune, de bunătate, de înțelepciune într-un cuvânt. Tot azi simt că toate semafoarele vor fi pe verde că toate ușile mi se vor deschide. Mă simt atât de bine azi indiferent ce aș face, pare că nimic nu m-ar putea demoraliza.

Azi e ziua în care pot, orice, oricum, oricât, oricând.

Soarele răsare pentru a mă încălzi pe mine și când e în nori e acolo pentru a nu mă face să strâng din ochi. Bă, în astfel de zile simt că viața e minunată fără să am cum să explic cuiva de ce si cum.

E bine să fii și dacă nu simți asta niciodată înseamnă că faci ceva foarte greșit. Nu mă refer că sunt momente când cineva sau ceva te face să te simți bine. Nu, astea sunt surogate! Pur și simplu să te simți euforic pentru că exiști.

Să nu simți că faci ce faci pentru că nu puteai să faci altfel ci pentru că așa ai ales tu.

Pentru că puteai să faci un milion de alte alegeri într-un milion de momente trecute dar tu ai ales exact cum ai ales să ajungi unde ești și cine ești azi. Tu ai construit experiența a ceea ce ești prin deciziile tale și indiferent, de sistemele de măsura ale celorlalți, pentru tine realitatea ta de acum este perfectă. Suferințele tale și bucuriile tale sunt culorile cu care tu îți vopsești capela sixtină în fiecare zi.

Pot să pun acum un zâmbet pe orice față “destinul” îmi pune în cale. Asta e o superputere pe care ,aparenta lipsă de beneficii, o duce la nivel de binecuvântare.

Pot fi fericit în orice situație cu orice resurse, pot zâmbi prin orice așa zise lipsuri pentru anumite convenții pe care voi le numiți vieții împlinite. Sentimentul de împlinire nu este condiționat de cauze exterioare și asta este puterea absolută. Asta e puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Asta e puterea creației și a libertății supreme, iar această putere prin ea însăși te duce pe culmi ale beatitudinii. Culmi neatinse cu aportul nici unei alte substanță “interzisă” în nici o cantitate. Între noi fie vorba mi-am testat limitele suficient ca să pot spune că știu ce vorbesc.

Sunt convins că așa cum inspirăm și expirăm, așa cum mușchiul întâi trebuie să obosească pentru a deveni puternic și a îți permite să faci orice si el să nu obosească, tot așa stările acestea vor fi urmate de stari depresive sau de stări cu moralul tremurând. De momente cu frici scoase la lumină și cu privit în ochi a neîncrederilor. Ceea ce în schimb știu și mai sigur este că din acele stări se rafinează acestea. Din iubirea fricilor până se transformă în putere și din privirea lor în ochi până le vezi cum sunt cu adevărat se ridică fericirea necondiționată. Dintre gânduri rele pe care le privești cum trec prin fața ta ca norii de furtună răsare soarele.

Din micenie se naște un om puternic.

Din mers înainte atunci când nu ai puteri și când totul pare potrivinic se construiește înțelepciunea de viață. Înțelepciunea vieții care spune că ești indestructibil și inalienabil și indivizibil.

Că nu există realitate destul de mare să nu poată fi cuprinsă în iubirea ta. În iubirea ta, izvorântă din pătrunderea mecanismelor interioare, a trecerii dincolo de rău și de bine dincolo de teama de moarte. Cel mai important lucru este pătrunderea sensului, iar cel mai important lucru este depășit paradoxal de un singur lucru, plăcerea de a căuta să patrunzi acest sens, chiar dacă probabil că nu îl vei pătrunde niciodată, cu alte dovezi decât propria credință.





Ai două cozi, șapte picioare și mama aia a ta e țigan… Ba tu!

17 08 2010

Cum e corect, bine, productiv, să răspunzi la o jignire?

E o întrebare la care de mult timp caut un răspuns care să mă satisfacă. Am trecut prin mai multe faze și nici una până acum nu mi-a adus o liniște sufletească post factum. După nici una din ele nu m-am simțit ca si cum asta e am făcut ce trebuia.

[Să stabilim ca vorbim aceiași limbă, o jignire înseamnă o acuzație jignitoare și falsa conform propriilor credințe. Adică dacă ești prost și își zice cineva că ești prost nu e o jignire e o constatare. Dacă în schimb unu îți taie calea când ai prioritate si strigă la tine că ești un sofer prost aia ar putea să fie o jignire.]

1. Am ignorat jignirea, m-am făcut că nu am auzit sau nu am avut nici o reacție. Asta cel puțin pe moment, apoi mi-a părut rău, am strâns dușmănie împotriva celui ce m-a jignit. Am așteptat să mă răzbun mi-am dorit răul respectivului. Nu cred că mai are sens să spun de ce e cea mai proastă variantă.

2. Am jignit și eu dacă se poate mai rău, m-am certat cu respectivul și poate am rupt relațiile. Iar o variantă foarte proastă pentru că deși el a început reacția prea brutală m-a făcut tot pe mine să pic ca fiind ăla răul. Plus că poate jignirea nu a fost suficientă cât să îmi doresc să rup relațiile. Nu mai spun că dacă s-a dovedit ulterior că jignirea era corectă (fapt ce se mai întâmplă) orgoliul nu te mai lasă să recunoști.

3. Am răspun cu aceiași monedă. Am jignit fix cu aceleași cuvinte fix cu aceleași argumente. Cum ar veni am pus persoana în cauză în fața propriilor acțiuni. Deși aparent e o metodă bună, de fapt nu funcționează. Cel care a jignit se va simți atacat și nu va aprecia ca fiind just modul în care i-ai răspuns. El va începe să te jignească mai rău și deși tu îi vei raspunde cu moderație se va îngrozi la auzul replicilor tale ignorând cu desăvârșire ceea ce a spus el până atunci. Efectul e același ca la cazul anterior rupere de relații și blocaj în a recunoaște ce și cum, ulterior.

4. Ar mai merita și asta menționată deși s-a ajuns mult prea rar la ea. La o jignire am răspuns cu o provocare puternică. O invitație la o confruntare fizică pentru a stabili astfel  cine are coaiele mai mari. Nu mai are sens să explic de ce nu e bine. O bătaie prezintă riscuri medicale sau penale plus alte urmari destul de neplăcute. Nu mai zic că nu poți să îi bați pe toți.

Am de gând să abandonez toate aceste metode (sper că fierberea sângelui îmi va permite). Logica ar fi următoarea. O jignire e o provocare, o tendință a cuiva de a te scoate din echilibru sau o acuză. Dacă e adevărată fie ea și jignitoare trebuie să mi-o asum. Până la urmă nu forma în care vine e important cât conținutul. Dacă e falsă atunci ar trebui să nu te scoată din echilibru. E pur și simplu o afirmație falsă și chiar dacă e făcută în văzul lumii nu există motive să te provoace cât timp tu ști mai bine cum stau lucrurile. Dintr-o poziție de calm și echilibru poți răspunde liniștit provocării fără să jignești. Dacă respectivul înțelege că a greșit ai avut de căștigat, dacă nu și dacă situația permite poți să ieși din confilict iar dacă nu se poate vei acționa în apărarea intereselor tale mult mai bine cu ajutorul unei liniști mentale.

Deși reacția în cazul din urmă este mult mai scăzută totuși nu îți va genera sentimentele de răzbunare. Pentru că tu fiind sigur pe tine în așa măsură în cât remarcile unei terțe persoane să nu te atingă practic nu ai fost rănit. Răspunzând echilibrat vei avea mai multe sanse să înțelegi de unde a pornit jignirea și să clarifici aspectul, de așa manieră, încât respectivul să priceapă unde a greșit.

Eventualele persoane ce asistă (factor care de multe ori ne forțează la replici dure) vor trece brusc de partea ta când vor vedea stăpânire de sine și calm. Un avocat mult mai bun decât o jignire. O contrajignire pare mai mult o apărare, iar un om ce consideră că nu corespunde caracterizării (defectuase) făcute de altcineva nu are motive să se apere.

A se observa că nu exclud la final o reacție de orice natură pentru a îți proteja interesele sau integritatea. Ceea ce vreau să subliniez este că în interiorul tău trebuie să nu fi afectat de cuvinte jignitoare. O jignire e o sansa de a îți cerceta caracterul și de a îți dovedi ție și implicit celor din jur cine ești. Adevărata putere vine din  a găsi cel mai benefic mod de a rezolva o problemă.





De ce eu?

11 05 2010

Eu mai mereu când scriu pun o problemă pe tapet. O problemă și o soluție pe care am găsit-o până atunci la aceea problemă. În aceeași măsură aștept și alte sugestii și păreri, că nu dețin eu cheiile înțelepciunii. Uneori la soluția mea nu spune nimeni că nu e bună sau ca există alta mai eficientă ci se răspunde cu o întrebare. De ce eu? De ce să fac eu pasul?

În general nu trebuie să faci TU pasul. Pasul înainte îl face omul care simte că nu e bine unde stă și care își asuma locul lui în propria viață.

Omul care își asumă responsabilitatea pentru viața lui nu pune pe cântar dacă e datoria lui sau a altuia să mearga el înainte. Pur și simplu merge și evoluează. Așa că dacă vezi o soluție la o problemă ce te roade și te întrebi de ce să faci tu primul pas atunci de fapt nu ești pregătit să ieși încă din acea situație. Așa că plânge-te în continuare că e greu și că ești neînțeles că oricum tu nu ai nevoie decât de a fi compătimit și de atenție.

Până nu te plictisești de rolul ăsta de milog în viața ta, de copil alintat ce e lăudat de toți dar pus să se culce forțat și îmbracat în haine de paradă ce nu îi mai permit să se joace… continuă așa.

Nici un om care caută soluții nu își mai pune întrebarea dacă soluția la problema lui nu ar trebui aplicată de altul, pentru că mai e cineva afectat de aceeași situație. Maturitatea e o calitate care se câștigă, nu vine cu vârsta sau cu experiența. Maturitatea vine cu dorința de a fi tu și de a creea viața ta după capul și sentimentele tale. Dacă ești puternic nu te mai întrebi de ce nu e altul mai puternic ca tine, acționezi.

Când șovăi în fața acțiunii din frică sau cum îți place să te minți “pentru că nu e responsabilitatea ta” nu e ceva rău. Asta e nivelul tău actual. Ești un copil și vrei să fii tratat ca un copil.

Ne place să vorbim de noi ca entități dar 90% dintre noi suntem un melanj de cuvinte auzite de la alții.  Cuvinte ce ne suna eroic în minte așa că le repetăm și noi sperând că asta va schimba forma noastră în ceva măreț. Nu merge chiar așa trebuie să crezi în cuvintele pe care le spui ca să funcționeze sistemul.

Iar a crede în ceea ce spui tu este magia care face ca lucrurile să se întâmple. Atunci când crezi nu mai întrebi: de ce eu?

Nu e ca și cum să fii tu ăla care decide, ăla care acționează e o corvoadă. Să fii tu ăla care face și ăla care hotărăște conform cu inima lui e viața ta. Ala e momentul în care lași amprenta ta, A TA prin lumea asta.

Așa că întrebarea nu e de ce eu? Întrebarea este de ce altul? Tu ai primit informația, tu ai luat alegerea, tu ai făcut lucrurile să se întâmple și tu îți asumi responsabilitatea pentru ele.

Nu există prea greu, pentru că orice greu e de mii de ori mai ușor decăt greul de a nu face ceea ce simți, ceea ce te reprezintă.

Nu se plânge nimeni că e greu să respire zilnic, chiar și în somn ce naiba nu e greu? Respirația e alegerea ta conștientă să traiești. Dar o faci atât de des încât devine o a doua natură și uiți de ea. Dar îți aduci repede aminte atunci când primești o veste care îți ia respirația că trebuie să alegi să respiri.

În concluzie atunci când spui de ce eu? Înseamnă că respunsul este nu, nu tu. Tu mai ai de crescut. Stai comod în paie acolo cât mai vine cineva să îți dea mâncare în cioc.

Asta nu e un reproș și nu e un post în care să spun că așa nu e bine și așa e bine. Nu, e doar un post în care spun un truism. Pe care cei care nu au nevoie de el îl înțeleg și cei care nu au ajuns la nivelul de a fi adevărul lor nu o să îl înțeleagă. Singurii cărora le poate folosi sunt cei care sunt la limită. Cei care caută singuri, cum să se ajute. Iar pe aceia îi poate ajuta sub forma de a le scurta căutarea că de gasit oricum vor gasi și singuri mai devreme sau mai târziu acest adevăr simplu.





Când doi e mai mult ca unu.

2 04 2010

Am văzut o sclipire din ceva. Să vă povestesc.

Eu de felul meu sunt o specie ciudată de animal. Mă învârtesc în cercul meu și oamenii gravitează în jur. Adică au orbite mai strânse sau mai largi dar tot excentrici îmi sunt. De la femeia de lângă mine până la părinți și la prieteni. Cred că am existat până acum ca un corp dens ce a fost afectat în diverse moduri de alte corpuri dense. Nu cred că am închis vreodată ochii și am dat mâna cuiva să mă conducă. Nu mă refer atunci când ai nevoie de ajutor și ști precis ce ai nevoi. Asta am mai făcut.

Mă refer când nu ști de ce ai nevoi și poate că nu ști nici că ai nevoie.

Vorbesc adiacent cu subiectul, încerc să îl prind în chingile rațiunii. Nu pot să îl formalizez așa că vă povestesc incidentul.

Eram la dansuri și exersam un pas, eram cu fata mea și nu prea îmi ieșea. Instructorul mă tot corecta și frustrările împotriva incapacitățiilor mele începeau să se acumuleze. Ca de obicei în astfel de situații mă interiorizez profund pentru a mă concentra și practic tot ce e în exterior se estompează. Eu sunt un elev model, nu comentez ascult și repet, merg pe principiul că dacă te lași pe mâna unui profesor să te învețe execută și lasă părerile în seama lui că e mai avizat. La a 10 repetiție cred, răbdarea mea s-a erodat și am simțit în interior senzația aia de imposibilitate. Ca atunci când sari de mai multe ori să atingi ceva și observi că de la un moment dat începi să sari mai puțin ca la început.

În general când repet prea mult ajung să mă stresez, comportamentul meu devine enervant și de cele mai multe ori ajung să mă cert cu femeia (și ea e colțoasă). Acum exact în momentul ăla de neputință maximă s-a întâmplat ceva deosebit, m-a pupat pe obraz.

De două zile mă obsedează treaba asta. Pentru prima oară am simțit că nu sunt un corp dens ci că sunt un fel de abur și alt abur a trecut prin mine. Am simțit că am fost ajutat pentru prima oară (oi mai fi fost de milioane de ori dar acum am și simțit) într-un mod ce a depășit capacitatea mea de înțelegere.

Nu știam că am nevoie de acel ajutor, nu știam că un așa ajutor ar putea să conteze, nu am mai simțit până acum magia unui gest plin de iubire. E total de neînțeles și nici nu caut să îl înțeleg cum funcționează. Vreau doar să aprofundez că există ceva dincolo de mintea mea și intuiția mea. Există și alți oameni.

Cum să explic inexplicabilul? E doar surpriza înțelegerii că din afară poate veni ajutor, că din afară poate veni ceva ce eu nu sunt în stare să concluzionez singur. Poate pare absurd să cred că nu există nimic ce nu pot eu să descopăr singur. Dar deși sunt de acord cu voi și aș adminte verbal asta oricând a fost pentru prima oară când am și conștienșizat când am vazut o frântură dintr-un nou univers. Când am simțit aceea atingere de iubire cum m-a umplut exact unde era nevoie. Deși eu nu credeam că de aia am nevoie.

Sunt neclar, nu pot să mă exprim. Oricum e de bine cum ar veni. E un fel de încredere confirmată în ceva ce am știut mereu că e acolo. Un câțig la loto ce te face să înțelegi că de fapt banii nu contau și te eliberează de obsesie.

Ca femeie sunt convins că te uiți și nu înțelegi ce aberează ăsta aici. Dar ca bărbat, mereu ai un dârlog în mână, un volan și o frică în fața blocajului de a nu mai ști unde și cum să cârmești. E acum mi-a luat și mie cineva plasa din mână fără să mi-o ia, mi-a deschis ușa fără să mi-o deschidă a fost primul hai că poți spus în pantă care face mai mult decât 1000 de mâini întinse ce te-ar lăsa cu panta neurcată de tine.

Ăsta e rolul femeii lângă bărbat să îi redea puterea să facă ceea ce poate să facă atunci când el nu mai poate.





Paradoxul încrederii

30 03 2010

Ca să oferi încredere vrei să fie castigata. Cu alte cuvinte vrei să ți se dovedească contrariul credinței tale inițiale (că persoana x nu e demnă de încredere). Asta înseamnă cu tu aștepți de la omul pe care îl consideri nevrednic să întindă mâna către tine și să fie el mai mare ca tine. Tu să îi spui esti un nimic fără cuvinte iar el să fie totul.

Ca sa fii de încredere pentru cineva. Vrei să el să ți-o acorde. Dacă simți că ai ceva de dovedit înseamnă că nu pleci după poziție de egalitate.Tu simți că ești nimic și un nimeni (că cine altcineva te poate numi un nimic) cere de la tine să fii totul. Astfel că în momentul în care vei fi pus în situația să “înșeli încrederea” de fapt nu ai nimic de apărat, vei face doar ce se astepata de la tine.

Cine spune că a avea încredere în oameni e o greșeala înseamna ca nu întelege ce înseamnă încrederea.

A avea încredere în oameni este o dovada de măreție sufletească și maturitate, e o mană întinsă spre altcineva o ocazie ca acela să se ridice pe un nivel mai înalt. Încrederea nu se târguiește la piață și nu se împarte cu cântarul se ofera din deplinatatea sinelui, dar de unde nu e nici nu se poate cere.

Așa că noi toți când nu avem încredere în altcineva, să fim măcar sinceri cu noi. Nu e pentru ca acel altcineva nu merita, ci e pentru ca ăsta ne este nivelul.

Mai trebuie să evoluăm, pâna atunci ne limităm unul pe altul în loc să ne ajutăm să creștem împreună.





Greu la deal cu egoul târâș.

29 03 2010

Am impresia că uneori creez iluzia în interlocutori că o ard așa filozofic. Despre ce ar trebui și cum ar fi dacă am discuta discuții.

Dacă așa pare înseamnă că nu știu eu să mă exprim. Eu când emit o ipoteză “filozofică” înseamnă că deja a făcut măcar primul pas în sistemul meu de valori. Cel puțin e în camera de gardă, aștept numai situația să fie pusă în aplicare.

Venise vorba de iertare aseară într-o discuție de principi și mi-a zis cineva treaba asta. La teorie ești bun dar când vine vorba de practică crezi că mai merge?

Dacă aș vorbi încrezător că dărâm munții fără să clipesc aș fi penibil. Eu pot să spun ce voi încerca să fac, în ce măsură îmi iese rămâne de văzut. Dar aseară ie-te că nu a mai rămas de văzut.

Am fost pus sub tir de foc automat. Tocmai văzusem filmul The Passion of the Christ așa că probabil inspirit de moment am stat cu pieptul gol. Bă când a rămas fără gloanțe a luat o rangă și dă-i și luptă.

Stăteam așa oarecum amuzat și mă gândeam cum de nu mă afectează cuvintele grele care mi se aruncau. Ca și cum aș fi fost văduvit de ego, ca și cum nici nu eram eu. Priveam un documentar cu lei romani și căprioare creștine.

Dar încercarea mea, nemulțumită de lipsa efectelor, a schimbat arma. A luat un fier ruginit și l-a înmuiat în venin de scorpion. L-a împlântat adânc în inimă și m-a despicat pe jumătate, apoi m-a golit de organele interne. Fizic mă simțeam bine așa eviscerate dar treptat a început să își facă efectul veninul. Era un venin special, de otrăvit sufletul.

Din starea de echilibru relative și calm am picat subit într-o amestecătură de ură, orgoliu, frică, neputință, revoltă și frică și frică nu știu de ce dar era multă frică atunci adusă la suprafața. Mintea care ar fi trebuit să fie sprijinul meu în acele moment de încarcătură emoțională a predate armele. Am rămas fără resurse în mai puțin de câteva secunde, totul să întors la 180 de grade. Nu îmi venea să cred că mi se poate mie întâmpla așa ceva.

Am început să folosesc pe rând toate frazele motivaționale care se potriveau situației. Îmi spuneam că am abordat încercarea incorect că trebuie să văd adevărul din spatele vorbelor. Că frici din mine au declanșat situația, că am nevoie de asta ca să învăț ceva.

Asta merge când ai minte, dar când ești complet blocat la nivel rațional și ți se proiectează la 2 secunde în fața ochiilor scene cum oprești totul cu un pumn sau cum îți bagi pula în tot iremediabil și ireparabil de o manieră mitică… atunci e mai greu. De altfel nici nu mă așteptam să fie ușor. În momentul în care am realizat asta am început să simt teren stabil sub tălpi și frica s-a diminuat.

Nu am cum să evoluez fără să înțeleg prin suferință că nu există suferință, că în relațiile interumane mereu vor fi suișuri și coborâșuri. A îți construi așteptări și iluzii în jurul unui om nu reprezintă decât să pui premizele căderii lui în fața ta.

Asta m-a echilibrat puțin, căt să nu mai văd sânge țâșnind. Dar furia oarbă a lăsat loc unui dezgust profund și unui gust amar. Pe care nu am avut cu ce să îl combat. Atunci am recurs la ultima resursă. Am început să mă rog furibund. Concret vorbind m-am rugat să pot să văd frica din care a pornit atacul, să văd omul din spatele vorbelor, să văd unde e nevoie de compasiune și iubire ca să găsesc așa ceva în mine în acel moment.

Să renunț la orgoliul meu care țipa din gură de șarpe și la condiția mea umană ce zăcea strivită cu urme de anvelope pe globul ocular drept. Să cuprind mâna obosită de atâta lovit și să îi ofer sprijin pentru a se ridica din groapa unde o aruncase ura acumulată.

E greu să faci pe cineva conștient de decăderea și mocirla în care se tăvălește în acele momente fără să îl jignești și fără să îi declanșezi și mai puternit mecanismele de apărare. Mai ales când tu ești pe o parte sub asediu lui și pe de alta sub asediul egoului tău. Moment în care judecata ta nu e tocmai limpede.

De altfel atunci cred că cel mai bine e să te agăți de Dumnezeu și de dorința de a nu răspunde agresivității cu agresivitate. De a căuta în tine puterea de a iubi în orice situație de și de a vedea strigătul de ajutor din spatele agresiunii.

Oricum e greu, recunosc a fost surprinzător de greu dar până la urmă am gestionat situația suficient de bine. Adica foarte prost și șovăitor dar fără să fiu înfrânt până în final de dorința de a răspunde cu aceiași monedă.

Sper să mă fi întărit și nu să mă fi înrăit, că efectele astea nu le cunoști până la următorul incident de aceeași factură. Acum cred că nu voi mai fi așa surprins de curcubeul senzațiilor și mă voi menține în echilibru.

Vom vedea.





E păcat maică zău așa.

3 02 2010

Avertisment: Articol cu caracter misogin, persoanele slabe de inima sunt sfătuite să nu citească. Ăsta e de râs, nu de filozofat așa că pentru reclamații serioase vă rog apelați cu încredere la monoloage sub clar de lună. Dacă se poate cu mimă afectată și mâna întinsă spre cer în semn de revoltă.

Mă lamentam eu cu un gras(a se citi unu’ dă valoare), despre cum ne asupresc pe noi jumătățiile. Asupreală în sensul că ele încearcă, na nu poți să acuzi omul că încearcă.

Se pare că amândoi am avut aceeași problemă în același timp. Care sunt sansele????

Vă spun eu care, sunt maxime. Pentru că e vorba de o problemă care se repetă în toate cuplurile(așa vorbesc eu la general când sunt misogin) la anumite intervale de timp(să zicem des).

Eliminând contextul, care e nesemnificativ, situațiia ar fi următoarea. Stai de vorbă cu a ta. Ea te întreab ceva (iubi nu vrei tu să…?). Sau și mai bine, deja are ceva ce o roade.

Paranteză

Știți cum e cu rosul ăsta la femei?  Ai avut vreodată un soarece în ușă? Se aude acolo ceva cranț-cranț dacă umbli la ușa tace, când să pleci începe iar. Chiar am vrut să afum și să bag apa în ușă o dată, dar acum nu extrapolez situațiia.

Revin, deci ai fost întrebat ceva, cu noanță de să faci ceva. Tu, pe treaba ta (în starea de să nu faci), uneori mai răspunzi și nu (știu, o ardem cu personalitate uneori) .

Nu că ești un nenorocit, nu nu e asta. Poate că ai altă treabă poate că nu vrei (adică om fiind ai și tu dreptul la chefuri și stări, poate ești la ciclu…dacă tot e egalitate). E, când tu refuzi, pentru că practic e dreptul tău să refuzi. Ce strategie abordeaza intuiția feminină?

Vai dar de ce mă repezi, sau de ce țipi la mine? Nu mă suporți ai ceva cu mine. Mă rog ce se lamenteză fiecare când o apucă victimizările și nevoia de atenție. Ceea ce e mai distractiv e că după multe astfel de futaiuri nu mai merge treaba ca la început. Când pentru a nu o supăra pe pisi o dădeai în fapte împăciuitoare.

Nu frățiorul meu, acum te-ai prins de combinație și nu mai faci pasul în spate nici de-al dracu. Expui tu acolo punctul de vedere, că nu ai vorbit urât, că nu ai repezit-o, că una, că alta. Dar cum toată lumea știe, cu femeia nervoasă nu poți dezbate în contradictoriu pentru că tu încerci cu argumente și ea are draci pe ea. Bine naibi ca sunt pricăjite, că altfel o ardeam mai mult prin spitale.

Apoi îți vine boala aia mare. Când îți vine boala aia mare, îți bagi să îmi scuzați limbajul pula, la figurat de data asta, că la propriu nu îți mai arde. Te fuți pe ele de argumente și logică și schimbi macazul pe demonstrație de forță. Nu vorbim acum de violență, nu, nici gând.Doar că îți expui poziția și într-un mod mai mult sau mai puțin politicos(așa vrea pula mea e un argumentul des întâlnit) îi transmiți că discuția e încheiată pentru tine(de aici vine și expresia ești un porc) . Normal ea va face un gest teatral, femeile fiind mari amatoare de dramaturgie aplicata, pleca, plange, etc… (Acum dacă ar avea o putere o beleai ai afla cum arați pe dinăuntru)

În funcție de cât de bătrân în jocurile seducției ești nici măcar nu te enervezi. E un fel de așa trebuie să faci. Nu ai chef dar faci că se termina treaba mai repede.

Apoi ea pleacă, se supără, mă rog tu câine rece ce ești faci pe al dracu apoi ea vine și zice că “am fost proastă” (nu mereu cu vorbe dar acolo în sinea ei recunoaște, care nu recunoașe…).

Întrebare.

De ce vă place să ajungeți la supărat și apoi la venit înapoi? Adică nu suntem de cacat rău (cel puțin eu)  ar fi destule momente în care se poate rezolva amiabil neînțelegerea. Amiabil înseamnă recunoașterea evidentului. Nu a fost vorba de ton, de una, de alta ci a fost vorba de refuz. De ce din orgoliu, ajungeți să vă călcați mai rău pe orgoliu? Încercați tăria mâinii care ține hamul sau care e treaba?

Eu nu întreb că mă deranjează actul artistic în sine, puțin exercițiu de șantaj emoțional te ține în formă. Dar na, văd că voi chiar vă consumați, e păcat de tinerețea voastră maică.