Calm si normalitate

19 05 2012

N-am mai scris de mult, mă consum pe alte planuri și nu am mai avut timp de introspecții. Nu în sensul rău, de fapt cred că am o perioadă foarte bună. Mă încântă ceea ce fac și timpul curge lin.

În schimb mă mai gândesc, dacă nu cumva astfel de perioade, în care ești mai mult centrat pe acțiune decât pe reflectat, nu te departează de tine însuți. Într-un mod care te va destabiliza și te va arunca la primul colț în tot felul de stări psihice derizorii.

Deznădejdea și futilitatea sunt cele mai puțin îndrăgite de câtre mine. Deznădejdea nu am mai simțit-o de mult. Cumva mi-am luat optimismul în brațe și am mers cu el înainte. Dar futilitatea… asta pândește mereu dupa orice efort susținut în lumea materială.

Oricum bănuiesc că nu rămâne decât să văd ce urmează. Cu vârsta am început să nu mă mai grăbesc spre final. Nu mai cred în finaluri. Am început să cred în prezent, vreau să învăț mai bine, să-l simt și să-l degust ,decât să fiu concentrat pe rezultate finale sau pe efecte. Aș vrea să mai petrec o vreme în zona cauzală a vieții. Unde creația se mișcă în voie, cu nesăbuința și încrederea caracteristică.

Ați văzut cum niciodată creația nu își pune probleme logistice? Ea le rezolvă când apar sau le ocolește și face din ele puncte forte. Îmi place când mă cuprinde câte un impuls d-ăsta creator, indiferent de ce natură este.

M-am și speriat azi, nu conteză motivul. Dar sperietura are niște efecte mișto. Adică atunci când realizezi că ești în siguranță. În primul rând te face să mai lași nasul în pământ. Asta este mereu de dorit, mai ales dacă ai o perioadă când toate se leagă.

Capeți așa o impresie de jmecher în mintea ta. Începi și te vezi descurcăreț, când de fapt doar ai nimerit pentru o scurtă perioadă pe o trasă favorabilă. De fapt dacă faci doi pași în spate vezi că ești tot unde erai și acum 3 zile. Singura diferență este că dintr-un motiv misterios privești tu cu mai mult optimism totul. În loc să iei partea futilității o iei pe a optimismului și al creativității pentru câteva clipe.

O găleată de apă rece te mai aduce cu picioarele la sol. Întodeuna când începi să crezi că totul merge de la sine urmează derapajul. Poate că puțină teamă îți mai taie din entuziasm dar îți deschide ochii și îți lungește antenele. Nu mă refer în sensul că devi mai atent la condițiile de mdiu și interceptezi atacurile sau curbele în ac de par mai cu talent. Nu, mă refer că îți lărgește puțin unghiul de vedere atunci când îi evaluezi pe cei din jur. Îți crește gradul de acceptare și toleranță față de lucrurile pe care nu le înțelegi sau nu le găsești ca fiind normale. Mie îmi place chestia asta, mai alesc când e fără urmări. Așa când vine ca un șut în cur, încâlțat cu o gheată de fier, șutul bă nu curul. Doar știți că eu port tanga, ce dracu.

Ați văzut vreodată ceva mai penibil decât chiloții tanga la bărbați?

Așa, când vine ca un șut în cur nu mai ai timp de filozofat. Trebuie cu o mână să te ții de cur cu alta să țipi și cu altă ocazie să fii mai atent. Bă dacă ceva îmi displace este să fiu mai atent. Cred că are legătură cu optimismul. E pachetul drumuri grele cum ar veni. Nu poți să o arzi și vesel și încrezător dar și să te uiți pe sub toate pietrele, să te asiguri că un miriapod delicios, vroiam sa zic veninos, nu te pândește la cotitură.

Adică, ori admir peisajul ori stau să mă feresc de neprevazut. Poate că femeile sunt multi tasking da’ eu nu. Eu sunt genul ăla de batrân care trebuie să își aranjeze masa de lucru 20 de min înainte să se apuce de treabă. Pentru care și aranjatul ăsta face parte din plăcerea creației, sau din plăcerea lucrului bine făcut. Nu spectaculos, nu, doar bine făcut, adică mediocru. Așa îmi place mie, să fac treaba suficient de bine. De fapt să o fac așa cum iese ea. Mai mult iubesc să am scule și să le aranjez, să am echipamente. Și pentru sport am multe chestii, pe care nu le folosesc decât foarte rar, dar faptul că le am mă umple de satisfacție. Când mă echipez pentru un antrenament, ceva, iubesc echipatul efectiv. Paloș dacă aș avea, să umblu cu el pe drum și arc să mai trag după câte o țintă așa din goana calului. Voi vă dați seama cât ar fi de mișto? Și șoste d-alea lungi de le tragi cât mai sus și centură.

Mă rog, deci viețui și pulsul e în cote normale, cam 54 de bătăi pe minut dimineața. E cam greu de luat totuși. Despre ce vorbeam?

E dragii moșului, deci o pulpă pe un umar o pulpă pe un umar, o apuci de buci și dă-i și dă-i.