Prea multa evaluare

Mă lupt de mult timp cu spiritul meu critic. Îmi vine instinctiv să evaluez tot ce se întâmplă în jurul meu. NU neapărat într-un mod negativ. Dar, capcana este că și atunci când evaluezi pozitiv tot o evaluare este.

Odată sistemul de evaluări antrenat el va evalua tot ce întâlnește. Cu fiecare evaluare va deveni tot mai încrezător în valoarea evaluărilor sale. Pentru că, să fim serioși, aceste evaluări sunt subiective și foarte greu de verificat.

Așa că în sinea mea mereu ajung să fie considerate ca fiind corecte și să îmi creeze iluzia unei false reputații. NU vorbim acum despre o reputație de care sunt conștient, ci de un proces ce se derulează la nivel subconștient, de un fel de încredere față de evaluările mele. Încredere care se traduce în aroganță. Încep să cred că știu cum merge lumea asta, ca înțeleg. Astfel pășind în deja ultraaglomerata gală a proștilor plini de autosuficiență.

O chestie surprinzătoare este că evaluările astea dese și neimpuse de nimeni decât de un reflex stupid ajung să te deprime. Pentru că începi să vezi numai chestii urâte în jurul tău. Începi să crezi că suntem lipsiți de speranță și că involuăm ca specie și ca indivizi. Începi să crezi că totul este trist în lume.

Poate că este sau poate că așa trebuie să fie, ceea ce ar însemna că este bine de fapt. Că tristețea este și ea o necesitate a vieții. Dar înainte să pot spune cum este lumea ar trebui să mă cunosc pe mine, pe observatorul ei. Pentru că subiectivismul ne afectează în toate și mai ales în percepții. Astfel că lumea nu e mai tristă decât sunt eu în momentul în care constat asta. Care sunt motivele mele de tristețe nu pot sa spun. Iar asta este o dovadă crunta a cât de puțin mă cunosc. Când nu te cunoști pe tine însuți cum ai putea se crezi că înțelegi lumea, cum ai putea spune că înțelegi ceva cât de mic.

Isus a spus că dacă ai avea credință cât un grăunte de muștar ai putea muta un munte, eu cred că dacă ai avea înțelegere cât un grăunte de muștar ai putea să faci același lucru. Bâjbâim în aproximări și ne lipsește profunzimea lipsită de cuvinte a înțelegerii profunde a lumii și a noastră.

Atunci cum să nu fie greșit să evaluez, cum să nu fie evaluările mele decât pietre de moară pe care le târâi, cum să nu fie doar energie irosită. Iar o viața plină de energie irosită este invariabil o viață irosită. Pe linie de consecință directă o viață irosită duce la nefericire și la tristețe. Iar tristețea va afecta orice evaluare, colorând-o în culorile bolii și ale descompunerii. Uite-te la Bacovia cum pictează, cum face să-ți vibreze sufletul în acorduri terne. Are ele dreptate în vreo privință? Aduce el un plus valoare? Habar nu am, o sa spuneți că e artă și arta este menită să te miște. Poate că da dar poate că există și artă greșită. Sau poate ca nu toată arta își are sens. Sau poate că tristețea face parte din viață și deci și din artă. De ce să ne întoarcem ochii de la ce este.

Când tot ce facem este să evaluăm de fapt nu mai apucăm să mai înțelegem nimic. Înțelegerea vine din contemplație nu din prejudecăți.

 

Anxietate

E ușor tare s-o iei cu capul.

Mă uit din exterior la situația mea actuală. Nu am nimic de care să mă plâng. Da, o fi, că nu se învârte pământul după cum vreau eu, sau ceva, dar serios vorbind nu am nici o problemă.

Cu toate acestea mi-a ajuns nivelul stresului atât de ridicat încât se manifestă fizic. Prin senzație de sufocare, durere în partea stângă și nod dureros în gât. Ați auzit ceva mai femeiesc de atât?

Probabil că da, dar eu nu sunt așa. Eu sunt puternic și stabil emoțional. Așa cel puțin credeam eu despre mine când nimic nu scutura barca. Aparent sunt la fel de frunză în vânt ca orcine altcineva. Mda, poate am această obsesie de autoanaliză. Cred că mi se trage de la faptul că n-am avut insectar când eram mic.

Odată intrat în derapaj, în schimb, e cam greu să mai faci priză cu realitatea. Cam cum e să recapeți controlul mașinii, cu anvelope de vară, iarna. E, ce ziceți, abordez și eu subiecte de actualitate?

Așa că tot ce îmi pusesem deoparte pentru zile negre a fost testat acum.

Respirația, funcționează foarte bine pentru a disipa stările respective dar doar pentru scurtă durată. Dacă nu reușești să elimini cauza vor reveni cu punctualitate la fiecare readucere aminte. Deci  chiar e bună ca să nu ajungi să respiri în pungă sau ca să nu leșin ca o curcă beată pe birou. Te concentrezi pe o respriație profundă și îți golește mintea.

Rugăciunea, funcționează foarte bine atunci când poți să o faci. Sunt momente în care există un zumzet mental atât de mare și o agresivitate generată de această situație încât oricât ți-ai impune nu te poți ruga.

Da cred că am omis ceva, agresivitatea, ura și răutatea care mă încearcă în toată această perioadă. Am draci pe mine. La 10 secund câte o fantezie cu măceluri îmi inundă cinema-ul minții.

Disecția logică a problemei am încercat-o sincer să fiu nu prea merge. E ca și cum mă uit la un film care nu mă interesează. Pur și simplu sunt de acord cu toate concluziile, totul pare logic și total neimportant deopotrivă. Nu ajută la nimic.

A discuta cu cineva. Nici nu pot să încep o discuție. Pur și simplu mi se pare inutil și mă irită numai gândul la asta. Ca și cum simt că aș ajunge să descopăr ceva ce m-ar irita și cu care ar trebui apoi să mă descurt într-o manieră care nu îmi convine.

Ce a mai rămas? Să scrii despre asta. Asta fac acum vedem dacă ajută la ceva. Nu pare că ajută prea mult. În sensul că îmi ocupă mintea acum, anumite senzații le retrăiesc, altele nu, dar nu simt nici o senzatie de ușurare sau de revelație sau de piatră ridicată de pe piept.

Diseară o să mai folosesc o altă supapă de eliminat presiunea excedentă. O să mă duc la sală acolo mereu se ard ceva tensiuni negative.

Apoi o să beau o sticlă de vin. O altă cale de a elibera din zumzet.  Poate că după asta o să mi se limpezească mintea cât să pot să ies din starea asta de blocaj și să acționez cumva in direcția eliminării cauzei.

Oricum starea e epuizantă, te consumă pe picioare. O senzație neplacută de lipsă de gust în orice, de lipsă de impuls vital. Nu vreau să mă gândesc ce ravagii poate produce în interior o astfel de stare menținută pe o perioadă îndelungată.

Cred că undeva în adolescența mea am simțit asta ani de-a rândul. Oricum memoria mea fermecată le face să dispară mai ceva ca un magician în zilele de glorie. Așa că acum am scris despre asta.

O să uit și că am scris și că s-a intâmplat cel mai probabil cu prima ocazie cu care o să reușesc să pun asta în spate.

Mai respir o dată profund, o să fie bine, știu că o să fie bine și că o să o scot la capăt. Nu e ca și cum îmi fac griji, mai mult sunt surprins de forța pe care o manifestă un astfel de blocaj asupra percepției realității. Cum totul devine gri. Cel puțin înțelegând asta știu că nu voi lua nici o decizie în această stare despre nimic și încerc la maxim să nu las izbucnirile de nervi să se reverse pe cei din jur. În rest autoanaliză și observație a fenomenului până îi dau de cap, sunt convins ca ceva bun trebuie să rezulte de aici. O superputere ceva ;).

Autocontrol

Problemele de autocontrol pot avea cele mai ciudate forme. Așa cum pentru unele persoane este o dificultate să se abțină de la dulciuri sau de la alcool sau fumat, eu găsesc extrem de greu să mă abțin de la a face un antrenament pe care mi l-am programat în prealabil.

Până la urma cea mai grea bătălie este ce care ți se pare ție grea nu altuia. De asemenea acolo e locul real unde îți testezi capacitățiile și unde poți să te dezvolți cu adevărat. Nu consider că pentru un vegetarian convins este mare dificultate să se mai abțină de la carne. Nu e ca și cum duce o luptă zilnică cu pofta. În schimb pentru un carnivor convins este infinit mai complicat să mănânce chiar și o singură masă fără carne. Asta nu înseamnă că pentru a deveni cel mai puternic dintre tine și tine trebuie să nu depășești nici o slăbiciune pentru a fi mereu în luptă cu ele. La ce avocați suntem cineva cu siguranță s-a gândit și la asta.

Așa sa revenim la oile noastre. Mai precis eu la a mea. Înțeleg destul de bine nevoia de odihnă și de hrană a organismului. Înțeleg foarte bine că efortul în momente de insuficiente resurse nu ajută. Înțeleg că e nevoie doar de un impuls care să genereze creșterea și apoi odihna și alimentația realizează progresul. Darrrrrr, mereu e un dar, înnebunesc când îmi planific să urmez un anume program și din motive dincolo de capacitatea mea de control nu mai pot să duc planul la bun sfârșit.

Îmi dau seama și că practic în această situație am ajuns din cultivarea disciplinei și ignorarea din fașă a oricărei tânguieli și eschive din lene, iar asta ar trebui să fie ceva bun. Totuși cum nici o regulă aplicată orbește nu a ajutat niciodată pe un om nici disciplina în excess nu face excepție.

Până la umră nu există domeniu sau mod de acțiune pe care să o clasificăm stabilită și să putem închide ochii urmând-o orbește cu mintea odihnită.

De trei zile duc lupte continue cu mine în mintea mea. Negocieri nesfârșite și amânări ale acceptării realității. Că nu ma simt bine și nu pot să mă antrenez. Chiar dacă asta îmi dă toate planurile peste cap.

Înțeleg că ar fi bine să mă relaxez și să renunț la această rezistență în fața acceptării realității. Probabil că însăși această rezistență e cauza spirituală a problemei de sănătate cu care mă confrunt. Darrrrr sunt încăpățânat dincolo de rațiune. Nu în general, mă obsedațiilor, în general doar am dreptate.

Zici că se rupe ceva din mine, mă sfârșesc adlitera. E agresivitate în fața realității și în fața limitărilor mele. Asta mocnește acolo în străfunduri și acum rebufnește în momente de revoltă interioară.

Ce zic acum zic cu fruntea încruntată. Mă enervează și mă umple de draci starea de fapt a lucrurilor. Până la urmă sunt atât de slab. Totul e să știi pe ce pedală să apeși pentru a înțelege cât de infelxibili și adormiți suntem în ceeea ce facem.

Mai am de lucrat cu a învăța să dau drumul. Atât când vine vorba de posesiuni materiale cât și când vine vorba de imaginea pe care mi-am format-o despre mine. Aparent, deși mereu, mă văd lipsit de ambiții undeva acolo jos în negura subconștientului, dincolo de granițele rațiunii, fierbe un atașament copilăresc față de o imagine eroică. E o dorință de special, de cel mai bun, ascunsă sub toată liniștea mea mentală și politica mea neconcurențială.

Nu e îndreptată spre cineva exterior ci e focalizată către mine. Revine obsesiv același gând:

“Futu-te-n gură de mămăligă pune adidașii în picioare și ieși ACUM și aleargă până îți zic eu stop! Mă piși pe tusea ta și starea ta de pensionar. Marși la muncă sau crapă!”

Mi-a luat 3 zile să conștientizez asta sau să reconștientizez asta că memoria mea nu e chiar vârful tehnicii.

 

Agresivitatea subconstienta

Cred că am mai abordat subiectul agresivității până acum.

Există agresivitatea conștientă, intenționată ca urmare a unei decizii punctuale sau ca urmare a unor reflexe dobândite în mediu. Nu mă interesează acest tip de agresivitate pentru că este subiectivă. Poate fi motivată sau nu, cel puțin e pornită dintr-o intenție clară și în general este asumată, atât ca rezultate cât și ca inevitabile consecințe.

Agresivitatea subconștientă în schimb este ceva ce merita să pui lupa pe ea. Agresivitatea subconștientă este de multe ori nesesizată, sau greu sesizabilă de cel care este afectat de ea. Agresivitatea subconștientă este de multe ori o piatră de moară pe care o târâm după noi zilnic și cu toate acestea nu observam decât efectele ei indirecte. Pe care de tot atâtea ori le interpretăm eronat.

Semne ale unei agresivități subconștiente ridicate sunt următoarele.

–          Lipsa de răbdare.

–          Obiceiul de a întrerupe pe cineva când vorbește.

–          Graba în a emite judecâți de valoare fără a analiza în profunzime situațiile.

–          Impresia că toți sunt împotriva ta.

–          Tendința de a împărți lumea în ai tăi și restul.

–          Irascibilitate crescută în situații stânjenitoare dar care nu îți pun siguranța în pericol.

–          Obiceiul de a vorbi tare, nu ca rezultat al unei voci puternice ci ca rezultat al efortului de a vorbi tare (se simte în scurt timp și cum te obosește acest fel de a vorbi) .

Sunt cu siguranță încă multe alte semne ale acestei agresivități.

Declanșatorul aceste agresivități este de regula frica. Frica cu diverse nuanțe, frica pentru siguranța orgoliului, frica de a nu fi luat în seamă, frica de rușine, frica de singurătate.

Efectele neplăcute ale acestei agresivități sunt cu manifestare rapidă sau de durată. Cele  imediate, cum ar fi dificultăți în a te integra în grupuri, dificultăți în a menține relații de lungă durată. Probleme în interacțiunea cu oamenii, certuri spontane în situații diverse pe strada, la coadă, în trafic etc.

Efectele de lungă durată sunt probleme de sănătate, senzația că nu îți găsești locul nicăieri, plictiseală și lipsă de hobiuri. Senzația că viața nu are scop și sens.

Agresivitatea subconștientă este prezentă în fiecare din noi în anumite nivele. Să descoperi dacă în tine este prea multă și dacă ajunge să îți afecteze brutal existența este destul de ușor. Ajunge să te observi pe parcursul unei întregi zile și să te privești fără să joci rolul avocatului. Fără să cauți motivații ale actelor și reacțiilor tale în fața disconfortului real sau imaginat. Agresivitatea subconștientă este ca o umbră care ne învăluie, ne obturează vederea și deformează modul în care ne văd ceilalți.

Ea se formează din multe reacții agresive conștiente care lasă reziduri în subconștientul nostru. Subconștientul înregistrează tot, el nu aplică nici un filtru. Modul cum asociază informațiile cu senzațiile este încă misterios și probabil greu de prins în definiții. Personal cred ca face un melanj de noțiuni raționale convertite în sentimente și stocate în memorie.

Tot ce am scris e părerea mea personală despre acest aspect și rezultatul propriilor observații așa cum și modul de a o scădea e o căutare care mă preocupă de ceva timp.

Pentru a scădea agresivitatea subconștientă recomand următoarele posibilități:

1.Cel mai important lucru este să devi conștient de ea. Când se manifestă și cum, ce gust are, ce culoare.

2.Nu te răzvrati împotriva ei dar încearcă să oprești momentele când o elogiezi. O elogiezi prin manifestări de agresivitate față de aspecte alea vieții care nu te afectează cu adevărat sau care nu te afectează atunci.

3.Caută să vezi și partea bună a ceea ce clasifici ca fiind rău. Nu trebuie să te forțezi să iubești nimic doar cercetează mai amănunțit și din mai multe puncte de vedere orice situație.

4.Începe să privești obiectiv situațiile în care sunt implicați membrii familiei, cei dragi și nu în ultimul timp tu.

5.Apropie-te de ideea că tu nu deți adevarul complet despre nici un fenomen. Că orice idee crezi tu că ai este posibil să îți lipsească informații.

6.Nu te invinovăți când îți dai seama că greșești, învață să te ierți si pe tine si pe cei ce îți greșesc.

7.Petrece timp singur în natură fără a căuta ceva anume. Doar privește în jur și liniștește vocea interioară care o ia razna de la fluxul enorm de informații la care suntem secundă de secundă supuși.

Daca mai aveți idei bagați.

Radiografia vântului ce umple podul-partea 6

partea 5

Cum spuneam m-aș …. Bă, mă miră, cică bărbații se gândesc o dată la x secunde la sex. Nu înțeleg cum au făcut ei constatarea asta. Dacă îți spun, notează de câte ori te gândești la sex, ce zici o sa te gândești la asta?

E vrăjeală, eu sunt ăla care pune la îndoială veridicitatea studiilor savanților britanici. Să mă bea la ouă, nu știu unde se strecoară eroarea dar sigur multe informații ajung denaturate la noi. Sunt un optimist, le voi numi greșeli ca să nu fie nevoie să arăt cu degetul.

Nu contează, cum spuneam m-aș așeza la cald și umed. Măcar o parte din mine. Uneori linia gândului devine total ilizibilă. Cuvinte se amestecă haotic, idei se lipesc una de alta, materializarea lor e aproape imposibilă. Prin materializare mă refer la acceptara lor ca fiind ale tale. Mulți și-ar dori să zboare, eu am rău de înalțime așa că îmi e bine aici, jos.

Dacă ascult muzică, mai citesc ceva în același timp și mai fac două calcule greșite nu mai exist ca și gând. Nu e ca și cum aș medita, e ca și cum se consumă resursele de procesare pentru a monitoriza funcționarea sistemului. Dacă nu e nimeni la cârmă atunci eu ce sunt în acel moment? De fapt se simte ca și cum nu aș mai fi.

Până acum mă gândeam că sclavia însemnă înrobirea fizică, dar încep să mă îndoiesc de asta. Încep să cred că cea mai desăvârșită formă de sclavia este munca intelectuală. Munca intelecutală înrobește cu adevărat. Dacă un pușcariaș poate gândi, un director nu mai își permite luxul acesta. E prea ocupat, are alte lucruri de calculat.

Când vine vo… gândul de sex nu e ca și cum fanteziez sau văd imagini explicite. Nu e ca și cum îmi doresc pe cineva anume. E ca și cum spun, îmi e sete. Doar o nevoie la care aștept să nu mă mai gândesc. Mai precis ar fi corpul meu s-ar fute. Eu personal nu am chef de așa ceva. Sexul și stresul nu se împacă prea bine.

Când sunt bruscat emoțional nu prea mai e loc de gânduri calde și iubire. Dacă nu e loc de iubire atunci la ce bun să bei apă? Da, se mai întâmplă să fiu bruscat și să mă simt prost. E o stare de fapt, face parte din realitate. Nu cred că o face cineva în conștiență totală. Cineva o face din frică. Atunci întrebarea e. Cum rupi cercul vicios? Cercul sunt rănit, rănesc.

Cel mai simplu e să rănești apoi remușcările te trezesc la realitate. Asta însemna să nu îți depășești condiția. Dar cum faci când simți că nu e bine să rănești dar nu poți mai mult. Când ai gheara aia în gât, când îți vine să lovești fizic sau verbal când îți vine să îți faci ție rău pentru a arăta celuilalt cât de mult greșește? Simt, înțeleg și nu pot să merg mai departe, mă zbat în noroi, pot să mimez dar nu pot să simt. Nu pot să ies din starea de atacat prin forțe proprii. Atunci cum pot să pretind altcuiva așa ceva. Când eu văd cât e de greu și nu pot să lupt cu orgoliul meu. Până la urmă suntem ființe nelimitate ca și capabilități dar suntem limitați ca și stare. Asta e o realitate pe care trebuie să o accept și cu care trebuie să merg mai departe. Cu asta și cu faptul că atunci când sunt în starea asta de dezechilibru mă simt foarte rău. Până la urmă afară ploua mai rău când ploua înăuntru.

Îmi doresc acum, să simt căldură interioară, să simt iubire, să simt că sunt în siguranță. Dar tot ce simt e că sunt în colțul ringului strângând proteza între dinți și mănușile în pumn așteptând atacul unui adversar mai puternic ca mine și hotărât să îmi vând scump pielea. Îmi doresc să cad și îmi doresc să dau. Cred că e timpul să respir.

Poate va mai urma.