Prea multa evaluare

15 05 2014

Mă lupt de mult timp cu spiritul meu critic. Îmi vine instinctiv să evaluez tot ce se întâmplă în jurul meu. NU neapărat într-un mod negativ. Dar, capcana este că și atunci când evaluezi pozitiv tot o evaluare este.

Odată sistemul de evaluări antrenat el va evalua tot ce întâlnește. Cu fiecare evaluare va deveni tot mai încrezător în valoarea evaluărilor sale. Pentru că, să fim serioși, aceste evaluări sunt subiective și foarte greu de verificat.

Așa că în sinea mea mereu ajung să fie considerate ca fiind corecte și să îmi creeze iluzia unei false reputații. NU vorbim acum despre o reputație de care sunt conștient, ci de un proces ce se derulează la nivel subconștient, de un fel de încredere față de evaluările mele. Încredere care se traduce în aroganță. Încep să cred că știu cum merge lumea asta, ca înțeleg. Astfel pășind în deja ultraaglomerata gală a proștilor plini de autosuficiență.

O chestie surprinzătoare este că evaluările astea dese și neimpuse de nimeni decât de un reflex stupid ajung să te deprime. Pentru că începi să vezi numai chestii urâte în jurul tău. Începi să crezi că suntem lipsiți de speranță și că involuăm ca specie și ca indivizi. Începi să crezi că totul este trist în lume.

Poate că este sau poate că așa trebuie să fie, ceea ce ar însemna că este bine de fapt. Că tristețea este și ea o necesitate a vieții. Dar înainte să pot spune cum este lumea ar trebui să mă cunosc pe mine, pe observatorul ei. Pentru că subiectivismul ne afectează în toate și mai ales în percepții. Astfel că lumea nu e mai tristă decât sunt eu în momentul în care constat asta. Care sunt motivele mele de tristețe nu pot sa spun. Iar asta este o dovadă crunta a cât de puțin mă cunosc. Când nu te cunoști pe tine însuți cum ai putea se crezi că înțelegi lumea, cum ai putea spune că înțelegi ceva cât de mic.

Isus a spus că dacă ai avea credință cât un grăunte de muștar ai putea muta un munte, eu cred că dacă ai avea înțelegere cât un grăunte de muștar ai putea să faci același lucru. Bâjbâim în aproximări și ne lipsește profunzimea lipsită de cuvinte a înțelegerii profunde a lumii și a noastră.

Atunci cum să nu fie greșit să evaluez, cum să nu fie evaluările mele decât pietre de moară pe care le târâi, cum să nu fie doar energie irosită. Iar o viața plină de energie irosită este invariabil o viață irosită. Pe linie de consecință directă o viață irosită duce la nefericire și la tristețe. Iar tristețea va afecta orice evaluare, colorând-o în culorile bolii și ale descompunerii. Uite-te la Bacovia cum pictează, cum face să-ți vibreze sufletul în acorduri terne. Are ele dreptate în vreo privință? Aduce el un plus valoare? Habar nu am, o sa spuneți că e artă și arta este menită să te miște. Poate că da dar poate că există și artă greșită. Sau poate ca nu toată arta își are sens. Sau poate că tristețea face parte din viață și deci și din artă. De ce să ne întoarcem ochii de la ce este.

Când tot ce facem este să evaluăm de fapt nu mai apucăm să mai înțelegem nimic. Înțelegerea vine din contemplație nu din prejudecăți.

 

Anunțuri




Anxietate

14 10 2011

E ușor tare s-o iei cu capul.

Mă uit din exterior la situația mea actuală. Nu am nimic de care să mă plâng. Da, o fi, că nu se învârte pământul după cum vreau eu, sau ceva, dar serios vorbind nu am nici o problemă.

Cu toate acestea mi-a ajuns nivelul stresului atât de ridicat încât se manifestă fizic. Prin senzație de sufocare, durere în partea stângă și nod dureros în gât. Ați auzit ceva mai femeiesc de atât?

Probabil că da, dar eu nu sunt așa. Eu sunt puternic și stabil emoțional. Așa cel puțin credeam eu despre mine când nimic nu scutura barca. Aparent sunt la fel de frunză în vânt ca orcine altcineva. Mda, poate am această obsesie de autoanaliză. Cred că mi se trage de la faptul că n-am avut insectar când eram mic.

Odată intrat în derapaj, în schimb, e cam greu să mai faci priză cu realitatea. Cam cum e să recapeți controlul mașinii, cu anvelope de vară, iarna. E, ce ziceți, abordez și eu subiecte de actualitate?

Așa că tot ce îmi pusesem deoparte pentru zile negre a fost testat acum.

Respirația, funcționează foarte bine pentru a disipa stările respective dar doar pentru scurtă durată. Dacă nu reușești să elimini cauza vor reveni cu punctualitate la fiecare readucere aminte. Deci  chiar e bună ca să nu ajungi să respiri în pungă sau ca să nu leșin ca o curcă beată pe birou. Te concentrezi pe o respriație profundă și îți golește mintea.

Rugăciunea, funcționează foarte bine atunci când poți să o faci. Sunt momente în care există un zumzet mental atât de mare și o agresivitate generată de această situație încât oricât ți-ai impune nu te poți ruga.

Da cred că am omis ceva, agresivitatea, ura și răutatea care mă încearcă în toată această perioadă. Am draci pe mine. La 10 secund câte o fantezie cu măceluri îmi inundă cinema-ul minții.

Disecția logică a problemei am încercat-o sincer să fiu nu prea merge. E ca și cum mă uit la un film care nu mă interesează. Pur și simplu sunt de acord cu toate concluziile, totul pare logic și total neimportant deopotrivă. Nu ajută la nimic.

A discuta cu cineva. Nici nu pot să încep o discuție. Pur și simplu mi se pare inutil și mă irită numai gândul la asta. Ca și cum simt că aș ajunge să descopăr ceva ce m-ar irita și cu care ar trebui apoi să mă descurt într-o manieră care nu îmi convine.

Ce a mai rămas? Să scrii despre asta. Asta fac acum vedem dacă ajută la ceva. Nu pare că ajută prea mult. În sensul că îmi ocupă mintea acum, anumite senzații le retrăiesc, altele nu, dar nu simt nici o senzatie de ușurare sau de revelație sau de piatră ridicată de pe piept.

Diseară o să mai folosesc o altă supapă de eliminat presiunea excedentă. O să mă duc la sală acolo mereu se ard ceva tensiuni negative.

Apoi o să beau o sticlă de vin. O altă cale de a elibera din zumzet.  Poate că după asta o să mi se limpezească mintea cât să pot să ies din starea asta de blocaj și să acționez cumva in direcția eliminării cauzei.

Oricum starea e epuizantă, te consumă pe picioare. O senzație neplacută de lipsă de gust în orice, de lipsă de impuls vital. Nu vreau să mă gândesc ce ravagii poate produce în interior o astfel de stare menținută pe o perioadă îndelungată.

Cred că undeva în adolescența mea am simțit asta ani de-a rândul. Oricum memoria mea fermecată le face să dispară mai ceva ca un magician în zilele de glorie. Așa că acum am scris despre asta.

O să uit și că am scris și că s-a intâmplat cel mai probabil cu prima ocazie cu care o să reușesc să pun asta în spate.

Mai respir o dată profund, o să fie bine, știu că o să fie bine și că o să o scot la capăt. Nu e ca și cum îmi fac griji, mai mult sunt surprins de forța pe care o manifestă un astfel de blocaj asupra percepției realității. Cum totul devine gri. Cel puțin înțelegând asta știu că nu voi lua nici o decizie în această stare despre nimic și încerc la maxim să nu las izbucnirile de nervi să se reverse pe cei din jur. În rest autoanaliză și observație a fenomenului până îi dau de cap, sunt convins ca ceva bun trebuie să rezulte de aici. O superputere ceva ;).





Autocontrol

3 04 2011

Problemele de autocontrol pot avea cele mai ciudate forme. Așa cum pentru unele persoane este o dificultate să se abțină de la dulciuri sau de la alcool sau fumat, eu găsesc extrem de greu să mă abțin de la a face un antrenament pe care mi l-am programat în prealabil.

Până la urma cea mai grea bătălie este ce care ți se pare ție grea nu altuia. De asemenea acolo e locul real unde îți testezi capacitățiile și unde poți să te dezvolți cu adevărat. Nu consider că pentru un vegetarian convins este mare dificultate să se mai abțină de la carne. Nu e ca și cum duce o luptă zilnică cu pofta. În schimb pentru un carnivor convins este infinit mai complicat să mănânce chiar și o singură masă fără carne. Asta nu înseamnă că pentru a deveni cel mai puternic dintre tine și tine trebuie să nu depășești nici o slăbiciune pentru a fi mereu în luptă cu ele. La ce avocați suntem cineva cu siguranță s-a gândit și la asta.

Așa sa revenim la oile noastre. Mai precis eu la a mea. Înțeleg destul de bine nevoia de odihnă și de hrană a organismului. Înțeleg foarte bine că efortul în momente de insuficiente resurse nu ajută. Înțeleg că e nevoie doar de un impuls care să genereze creșterea și apoi odihna și alimentația realizează progresul. Darrrrrr, mereu e un dar, înnebunesc când îmi planific să urmez un anume program și din motive dincolo de capacitatea mea de control nu mai pot să duc planul la bun sfârșit.

Îmi dau seama și că practic în această situație am ajuns din cultivarea disciplinei și ignorarea din fașă a oricărei tânguieli și eschive din lene, iar asta ar trebui să fie ceva bun. Totuși cum nici o regulă aplicată orbește nu a ajutat niciodată pe un om nici disciplina în excess nu face excepție.

Până la umră nu există domeniu sau mod de acțiune pe care să o clasificăm stabilită și să putem închide ochii urmând-o orbește cu mintea odihnită.

De trei zile duc lupte continue cu mine în mintea mea. Negocieri nesfârșite și amânări ale acceptării realității. Că nu ma simt bine și nu pot să mă antrenez. Chiar dacă asta îmi dă toate planurile peste cap.

Înțeleg că ar fi bine să mă relaxez și să renunț la această rezistență în fața acceptării realității. Probabil că însăși această rezistență e cauza spirituală a problemei de sănătate cu care mă confrunt. Darrrrr sunt încăpățânat dincolo de rațiune. Nu în general, mă obsedațiilor, în general doar am dreptate.

Zici că se rupe ceva din mine, mă sfârșesc adlitera. E agresivitate în fața realității și în fața limitărilor mele. Asta mocnește acolo în străfunduri și acum rebufnește în momente de revoltă interioară.

Ce zic acum zic cu fruntea încruntată. Mă enervează și mă umple de draci starea de fapt a lucrurilor. Până la urmă sunt atât de slab. Totul e să știi pe ce pedală să apeși pentru a înțelege cât de infelxibili și adormiți suntem în ceeea ce facem.

Mai am de lucrat cu a învăța să dau drumul. Atât când vine vorba de posesiuni materiale cât și când vine vorba de imaginea pe care mi-am format-o despre mine. Aparent, deși mereu, mă văd lipsit de ambiții undeva acolo jos în negura subconștientului, dincolo de granițele rațiunii, fierbe un atașament copilăresc față de o imagine eroică. E o dorință de special, de cel mai bun, ascunsă sub toată liniștea mea mentală și politica mea neconcurențială.

Nu e îndreptată spre cineva exterior ci e focalizată către mine. Revine obsesiv același gând:

“Futu-te-n gură de mămăligă pune adidașii în picioare și ieși ACUM și aleargă până îți zic eu stop! Mă piși pe tusea ta și starea ta de pensionar. Marși la muncă sau crapă!”

Mi-a luat 3 zile să conștientizez asta sau să reconștientizez asta că memoria mea nu e chiar vârful tehnicii.

 





Agresivitatea subconstienta

28 01 2011

Cred că am mai abordat subiectul agresivității până acum.

Există agresivitatea conștientă, intenționată ca urmare a unei decizii punctuale sau ca urmare a unor reflexe dobândite în mediu. Nu mă interesează acest tip de agresivitate pentru că este subiectivă. Poate fi motivată sau nu, cel puțin e pornită dintr-o intenție clară și în general este asumată, atât ca rezultate cât și ca inevitabile consecințe.

Agresivitatea subconștientă în schimb este ceva ce merita să pui lupa pe ea. Agresivitatea subconștientă este de multe ori nesesizată, sau greu sesizabilă de cel care este afectat de ea. Agresivitatea subconștientă este de multe ori o piatră de moară pe care o târâm după noi zilnic și cu toate acestea nu observam decât efectele ei indirecte. Pe care de tot atâtea ori le interpretăm eronat.

Semne ale unei agresivități subconștiente ridicate sunt următoarele.

–          Lipsa de răbdare.

–          Obiceiul de a întrerupe pe cineva când vorbește.

–          Graba în a emite judecâți de valoare fără a analiza în profunzime situațiile.

–          Impresia că toți sunt împotriva ta.

–          Tendința de a împărți lumea în ai tăi și restul.

–          Irascibilitate crescută în situații stânjenitoare dar care nu îți pun siguranța în pericol.

–          Obiceiul de a vorbi tare, nu ca rezultat al unei voci puternice ci ca rezultat al efortului de a vorbi tare (se simte în scurt timp și cum te obosește acest fel de a vorbi) .

Sunt cu siguranță încă multe alte semne ale acestei agresivități.

Declanșatorul aceste agresivități este de regula frica. Frica cu diverse nuanțe, frica pentru siguranța orgoliului, frica de a nu fi luat în seamă, frica de rușine, frica de singurătate.

Efectele neplăcute ale acestei agresivități sunt cu manifestare rapidă sau de durată. Cele  imediate, cum ar fi dificultăți în a te integra în grupuri, dificultăți în a menține relații de lungă durată. Probleme în interacțiunea cu oamenii, certuri spontane în situații diverse pe strada, la coadă, în trafic etc.

Efectele de lungă durată sunt probleme de sănătate, senzația că nu îți găsești locul nicăieri, plictiseală și lipsă de hobiuri. Senzația că viața nu are scop și sens.

Agresivitatea subconștientă este prezentă în fiecare din noi în anumite nivele. Să descoperi dacă în tine este prea multă și dacă ajunge să îți afecteze brutal existența este destul de ușor. Ajunge să te observi pe parcursul unei întregi zile și să te privești fără să joci rolul avocatului. Fără să cauți motivații ale actelor și reacțiilor tale în fața disconfortului real sau imaginat. Agresivitatea subconștientă este ca o umbră care ne învăluie, ne obturează vederea și deformează modul în care ne văd ceilalți.

Ea se formează din multe reacții agresive conștiente care lasă reziduri în subconștientul nostru. Subconștientul înregistrează tot, el nu aplică nici un filtru. Modul cum asociază informațiile cu senzațiile este încă misterios și probabil greu de prins în definiții. Personal cred ca face un melanj de noțiuni raționale convertite în sentimente și stocate în memorie.

Tot ce am scris e părerea mea personală despre acest aspect și rezultatul propriilor observații așa cum și modul de a o scădea e o căutare care mă preocupă de ceva timp.

Pentru a scădea agresivitatea subconștientă recomand următoarele posibilități:

1.Cel mai important lucru este să devi conștient de ea. Când se manifestă și cum, ce gust are, ce culoare.

2.Nu te răzvrati împotriva ei dar încearcă să oprești momentele când o elogiezi. O elogiezi prin manifestări de agresivitate față de aspecte alea vieții care nu te afectează cu adevărat sau care nu te afectează atunci.

3.Caută să vezi și partea bună a ceea ce clasifici ca fiind rău. Nu trebuie să te forțezi să iubești nimic doar cercetează mai amănunțit și din mai multe puncte de vedere orice situație.

4.Începe să privești obiectiv situațiile în care sunt implicați membrii familiei, cei dragi și nu în ultimul timp tu.

5.Apropie-te de ideea că tu nu deți adevarul complet despre nici un fenomen. Că orice idee crezi tu că ai este posibil să îți lipsească informații.

6.Nu te invinovăți când îți dai seama că greșești, învață să te ierți si pe tine si pe cei ce îți greșesc.

7.Petrece timp singur în natură fără a căuta ceva anume. Doar privește în jur și liniștește vocea interioară care o ia razna de la fluxul enorm de informații la care suntem secundă de secundă supuși.

Daca mai aveți idei bagați.





Radiografia vântului ce umple podul-partea 6

5 10 2010

partea 5

Cum spuneam m-aș …. Bă, mă miră, cică bărbații se gândesc o dată la x secunde la sex. Nu înțeleg cum au făcut ei constatarea asta. Dacă îți spun, notează de câte ori te gândești la sex, ce zici o sa te gândești la asta?

E vrăjeală, eu sunt ăla care pune la îndoială veridicitatea studiilor savanților britanici. Să mă bea la ouă, nu știu unde se strecoară eroarea dar sigur multe informații ajung denaturate la noi. Sunt un optimist, le voi numi greșeli ca să nu fie nevoie să arăt cu degetul.

Nu contează, cum spuneam m-aș așeza la cald și umed. Măcar o parte din mine. Uneori linia gândului devine total ilizibilă. Cuvinte se amestecă haotic, idei se lipesc una de alta, materializarea lor e aproape imposibilă. Prin materializare mă refer la acceptara lor ca fiind ale tale. Mulți și-ar dori să zboare, eu am rău de înalțime așa că îmi e bine aici, jos.

Dacă ascult muzică, mai citesc ceva în același timp și mai fac două calcule greșite nu mai exist ca și gând. Nu e ca și cum aș medita, e ca și cum se consumă resursele de procesare pentru a monitoriza funcționarea sistemului. Dacă nu e nimeni la cârmă atunci eu ce sunt în acel moment? De fapt se simte ca și cum nu aș mai fi.

Până acum mă gândeam că sclavia însemnă înrobirea fizică, dar încep să mă îndoiesc de asta. Încep să cred că cea mai desăvârșită formă de sclavia este munca intelectuală. Munca intelecutală înrobește cu adevărat. Dacă un pușcariaș poate gândi, un director nu mai își permite luxul acesta. E prea ocupat, are alte lucruri de calculat.

Când vine vo… gândul de sex nu e ca și cum fanteziez sau văd imagini explicite. Nu e ca și cum îmi doresc pe cineva anume. E ca și cum spun, îmi e sete. Doar o nevoie la care aștept să nu mă mai gândesc. Mai precis ar fi corpul meu s-ar fute. Eu personal nu am chef de așa ceva. Sexul și stresul nu se împacă prea bine.

Când sunt bruscat emoțional nu prea mai e loc de gânduri calde și iubire. Dacă nu e loc de iubire atunci la ce bun să bei apă? Da, se mai întâmplă să fiu bruscat și să mă simt prost. E o stare de fapt, face parte din realitate. Nu cred că o face cineva în conștiență totală. Cineva o face din frică. Atunci întrebarea e. Cum rupi cercul vicios? Cercul sunt rănit, rănesc.

Cel mai simplu e să rănești apoi remușcările te trezesc la realitate. Asta însemna să nu îți depășești condiția. Dar cum faci când simți că nu e bine să rănești dar nu poți mai mult. Când ai gheara aia în gât, când îți vine să lovești fizic sau verbal când îți vine să îți faci ție rău pentru a arăta celuilalt cât de mult greșește? Simt, înțeleg și nu pot să merg mai departe, mă zbat în noroi, pot să mimez dar nu pot să simt. Nu pot să ies din starea de atacat prin forțe proprii. Atunci cum pot să pretind altcuiva așa ceva. Când eu văd cât e de greu și nu pot să lupt cu orgoliul meu. Până la urmă suntem ființe nelimitate ca și capabilități dar suntem limitați ca și stare. Asta e o realitate pe care trebuie să o accept și cu care trebuie să merg mai departe. Cu asta și cu faptul că atunci când sunt în starea asta de dezechilibru mă simt foarte rău. Până la urmă afară ploua mai rău când ploua înăuntru.

Îmi doresc acum, să simt căldură interioară, să simt iubire, să simt că sunt în siguranță. Dar tot ce simt e că sunt în colțul ringului strângând proteza între dinți și mănușile în pumn așteptând atacul unui adversar mai puternic ca mine și hotărât să îmi vând scump pielea. Îmi doresc să cad și îmi doresc să dau. Cred că e timpul să respir.

Poate va mai urma.





Fericirea plictisește

22 09 2010

Când m-am apucat să scriu pe blog eram într-o stare de dezechilibru.Simțeam că ceva îmi lipsește, că vreau mai mult că pot mai mult. Am început să caut și să încerc să înțeleg ce e dincolo de cuvintele celorlalți. Am început să caut ce e dincolo de cuvintele și trăirile mele.

Cu timpul am reușit să înlătur multe din obiceiurile proaste, asta a dus la o deschidere spre alte descoperiri. Am devenit mai sensibil la ceea ce  mă înconjoară. Odată cu deschiderea ușilor și a geamurilor culoarea a putut să năvălească în viața mea.

Procesul e continu, și nu văd un sfârșit în viitorul apropiat. Cu toate acestea, o dată cu eliberarea de râurilor de răutate și de frică, odată cu curățarea (chiar și parțială), de tot acest balast, am devenit mai echilibrat, mai puternic.

Mă simt mai fericit, mult mai puține lucruri mă deranjează, mult mai puține lucruri pot să mă afecteze. Am înregistrat constant pe blog gândurile și stările prin care am trecut. În timp am observat o evoluție a atenției oamenilor privind ceea ce scriu.

Pe foarte puțini oameni îi interesează ce spui când ești fericit, când ești liniștit. Atunci nu provoci conflicte, “vibrația” ta nu mai atrage și activează negativismul din oameni. Cititorul este atras de drame, de revoltă, de critică.

Orice punct de vedere pozitiv naște plictiseală lipsă de interes și zâmbete neîncrezătoare în colțul gurii, e rapid catalogat ca filozofie de doi bani, și escrocheri motivaționale. Numărul de cititori sau locul ocupat în clasamente nu îmi ajută efectiv la nimic. Nu cred că materialele publicate sunt mai greu de digerat sau ca publicul s-a cernut într-o direcție sau alta. Nu cred că valoarea articolelor a scazut sau a crescut, din punct de vedere literar. Pur și simplu nu mai cad în aria de interes a majorității.

Atenția ne e atrasă de senzațional. Un senzațional banal de multe ori. Un post în care m-aș certa cu cineva sau aș înjura pe cineva ar genera de 10 ori mai mult trafic decât un post în care aș dezvălui secretul împlinirii personale, nu că ar fi ceva ce poți explica sau transmite.

Aparent mi-am pierdut umorul în posturi, cel puțin mie așa mi se pare. M-am întrebat de ce. Nu a scăzut concentrația de faze din viața mea, ba din contră. Dar acum sunt multe și mărunte, așa că nu îmi mai aduc aminte de ele, să le povestesc.

Dacă înțelegi că tot ce trăiești e responsabilitatea ta, nu mai „pățești mereu câte ceva”. Nu se mai întâmplă nimic din ce nu vrei, așa ca viața curge fluent. Dramele dărâmării castelelor de nisip construite pe plaja îmi par penibile acum așa că nu mai pot să scriu despre ele. De altfel de multe ori nu mai găsesc nimic de scris.

Dacă fiecare informație pe care o recepționezi îți „murdărește” puțin eul înseamnă că ar fi un lucru util să fim atenți nu doar la ce mâncăm ci și la ce absorbim pe alte căi.

Din punctul ăsta de vedere e mai puțin important conținutul de valoarea cât conținutul nociv. Oamenii care scriu și publică înformație pentru a câștiga bani din asta au făcut calculul eficienței de mult. Toți știm la nivel intuitiv ce se vinde mai bine dar ei o știu profesionist. Astfel că atracția către negativitate pe care o manifestați naște ofertă de negativitate. Toată negativitatea asta pe care o înspirați la fel ca poluarea vă înnegrește sufletul, vă întristează și vă descurajează.

Supravegheați-vă informația receptată pe parcursul unei zile și vedeți mai ales cum vă afectează cea negativă. Începeți să filtrați din ea și urmăriți efectul imediat asupra modului cum vă simțiți. Opriți auto-otravirea asta cu suferință. E un proces simplu, dar necesită atenție.

Vrei să zâmbești azi? Atunci elimină cât mai mult posibil din stiirile de la ora 5, din bolgurile pesimiste, din ziarele de scandal, din discuțiile frustrate de la locul de muncă, din înjuratul politicienilor pe scara blocului.

Nu uitați, o cană de lapte nu te scapă de o o cana de cianură. Așa că un zâmbet cald și un cuvânt de încurajare nu va spăla toată groaza și indispoziția provocată de abundența de drame cu care se grăbesc toți să ne servească. Dar cel mai important lucru este că noi o cerem. Noi vrem și căutăm ca niște drogați acest noroi nociv.

Să aveți o zi bună și curată.





Cum să îți atingi visul?

7 09 2010

Cum remarcasem în ultimul post am cam mers cu frâna trasă din prima clipă de conștiență și până astăzi. Un astăzi aproximativ, ce se diluează în ieri și în mâine.

Dacă aș crede cu tărie în propriile forțe, indiferent ce acțiune aș întreprinde, mă gândesc că aș fi cu mult mai eficient.

Dar… există și un dar, un succes vine cu o serie de provocări. Astfel, un prim pas înainte, nu înseamnă obligatoriu că vei ești mai aproape de autorealizarea ta ca ființă. De multe ori un prim succes te poate distruge.

Din observații asupra propriei mele persoane și asupra altora am ajuns la următoarele concluzii. E imperios necesar să crezi în tine, pentru a pune lucrurile în mișcare. Dar odată puse lucrurile în mișcare, atitudinea și gândirea ta le menține pe cursul firesc.

Atitudinea cea mai importantă nu e cum ar părea la prima vedere consecvența, seriozitatea sau determinarea în muncă. Astea sunt de fapt atitudini secundare ce rezultă din ceva mai subtil.

Orice proces de creare a ceva material (o carieră, un nume, o operă) generează și produși secundari. Acești produși sunt sub formă de orgoliu și de atașament. La fel ca marea majoritate a produșiilor secundari din industrie și aceștia sunt adesea dăunători, mai ales când depășesc o concentrație anume.

Orgoliul este de multe ori chiar motorul ce îi mână înainte pe mulți oameni. Uneori e numit ambiție de cei care au de beneficiat de pe urma lor, aproape că sună pozitiv. Pericolul apare în momentul când orgoliul va depăși un anumit nivel și se transformă în dispreț. Disprețul se transformă în dușmănie și omul va începe să dea piept cu soarta necruțătoare. Sub formă de ghinioane și în cele din urmă sub formă de boli, dacă nu își corectează gândirea deficitară în cele din urmă poate să își găsească chiar moartea.

Atașamentul la început pare nevinovat, el e rezultatul natural al unei creații reușite. Atașamentul are și el un nivel ce o dată depășit ne aruncă în agresivitate. Agresivitatea la rândul ei cu timpul devine dușmănie și ne va roade pe interior. Soarta ne va deveni și în acest caz pe “neașteptate” potrivnică.

Invariabil acest patern l-am regasit în multitudinea de cazuri pe care am avut până acum șansa să le cunosc. În același timp oameni a căror rețetă de succes, a fost pentru mine un semn de întrebare am descoperit că aveau un nivel foarte scăzut al orgoliului sau al atașamentului față de succesul lor.

Dacă omul e un sistem complex ce beneficiaza de autoreglare si la nivel fizic și la nivel psihic atunci poate că un orgoliu ce stă să explodeze sau un atașament aproape de limită poate să fie tot ce trebuie pentru a nu te putea manifesta la adevăratul tău potențial. Potențial care în condițiile date ar fi, nu constructiv ci autodistructiv. Așa că paradoxal dorința noastră poate să ne și aducă și să ne și depărteze visul.

Din acest punct de vedere înainte a te angaja într-o acțiune merită să meditezi ceva timp și să studiezi ce anume trezește în tine gândul unei reușite de cel mai înalt nivel. Iar dacă simți că multe din aceste sentimente sunt peste puterile tale de gestionare poate că e mai bine să mai aștepți până devi mai înțelept.

Toate aceste idei sunt reflecții personale și nu pot aduce argumente cu adevărat stiințifice. Dar eu unul sunt destul de convins de veridicitatea lor.

Există multe rețete de succes pe net sau în cărți și există multe filme sau documentare educative care militează că poți avea orice îți dorești fără limite. Există oameni care au aplicat rețetele respective și pentru care acele rețete au funcționat dar cu toate acestea există un numar extraordinar de oameni pentru care nu funcționează. Mă îndoiesc că determinarea este ceea ce le lipsește celor ce nu reușesc.

Mult mai mult aș înclina spre alte motive.

Blocaje autogenerate de subconștientul lor pentru a îi proteja.

Sau pur și simplu după primul pas se lovesc de zidul propriei slabiciuni în fața succesului.

Puțini sunt capabili să își remodeleze paternul gândirii și să reia drumul ales, marea majoritate abandonează. Abandon care e doar un drum mai lung spre autodistrugere. Abandonul vine cu vinovație, vinovăția se transformă în acuzarea altora și în răutate. Rautatea va deveni dușmanie împotriva vieții, a altora și a propriei persoane și se va finaliza cu boală și moarte.

Nu există o altă cale „corectă” decât mersul înainte. Un mers înainte însoțit de o minte limpede și de înțelepciune de viața. Aceeași înțelepciune care rezidă din toate religiile și filozofiile lumii, iubirea. Iubirea uniformă, împrăștiată asupra întregii lumi în intregul spectru care îl avem la dispoziție. Căci iubirea asemeni luminii descompuse într-un curcubeu permite multe forme de exprimare. Inevitabil există una potrivită pentru fiecare situație. Trebuie doar să o identifică și să ne antrenăm în a le descoperi sau a le redescoperi.