Intrebari existentiale

7 12 2016

Avem un motor perfect funcțional, îl pornim, ne delectăm cu sunetul său rotund. Îl oprim și îl desfacem cu meticulozitate, șurub cu șurub, piesă cu piesă. Apoi piesele le reintegrăm în alte motoare. Primul motor mai există sau nu?

Avem un motor și înlocui o piesă din el în fiecare zi până când după un timp este complet schimbat. Primul motor mai există sau nu?

Avem două motoare, le desfacem la jumatate și înlocuim o jumătate cu altă jumătate. Care este primul si care este al doilea motor? Ele mai există sau nu?

Ne aflăm constant în unul dintre aceste scenarii. Partea materială a vieții implică o continuă înlocuire și înnoire. Unde începe și se termină existența?

Acolo unde se încheie constiința?

Dar ce suntem noi daca nu suntem nici o parte anume din noi? Suntem mintea noastră?

Ce este mintea? Este o colecția de gânduri? Simțiți că vă controlați gândurile în totalitate? Dar cele surprinzătoare de unde vin?

Unde se duc gândurile când se duc?

De unde vin gândurile cand vin?

Daca gândurile vin și se duc atunci când lipsesc ce? Existăm sau nu?

Daca existăm înseamnă că nu suntem nici gândurile noastre. Atunci ce suntem? Unde începe si se termină existența noastră?

Dacă exprimarea noastră în lume ca și identități distincte se face prin acțiuni și gânduri dar existența noastră este mai presus de acțiuni și gânduri atunci putem presupune că există ceva dincolo de această manifestare observabilă. Dacă este ceva dincolo de această manifestare observabilă cu ce este diferit acest ceva de ceva-ul celui de lângă noi?

Atunci unde începe și unde se termină existența noastră și unde începe și unde se termină existența celui de lângă noi?

 





Genul meu de distractie

6 12 2016

Te întinzi pe spate în pat și observi. După câteva momente o să începi să îți simți inima cum bate.

Ești doar la o NEbătie de inima distanță de a ieși din concret.

Lasă gând ăsta să îți umple ființa.





Ce este realitatea?

25 11 2016

Trăim de pe o zi pe alta în iluzia înțelegerii. Ca și cum noi știm lucruri, ca și cum exista este ceva clare, obiectiv și noi îi vedem esența.

Cum ajungem să percepem lumea înconjurătoare?

Prin simțuri

Organele noastre de simț sunt niște senzori care recepționeză diferite ‘aspecte’ din mediul înconjurător (lumina, molecule, presiune, temperatură, vibrații). Acești senzori transmit mai departe semnale electrice la creier care realizeză o imagine frumoasă în mintea noastră. Deci lumea asta colorată, sonoră și caldă din jurul nostru de fapt nici nu există. Este o creație a minții noastre. Întâmplător destul de sincronizată cu cea din mințile altora. Dar nu complet suprapusă.

Dacă ne gândim la văz spre exemplu. Obișnuim să spunem că ne place o culoare și alta nu. Ce anume ne place? faptul ca un material reflecta lumina de o anumită lungime de undă și o absoarbe pe alta? Faptul ca o lungime de unda electromagnetică generează impulsuri nervoase de o anumită intensitate față de alta? Faptul că în mintea noastră apare o iluzie catalogată complet arbitrar ca și frumoasă? Dar cum de alegem să ne placă o formație mentală în defavoarea alteia? Doar toate sunt construite de noi. Deci când o culoare ți se pare urâtă de fapt modul cum o percepi îți este neplăcut. Pe linie directă tu ești cel pe care îl respingi ca și creator al senzației neplăcute.

Astfel „Vai ce culoare urâtă” devine

„Vai ce urât îmi reprezint eu în minte lungimea de undă a radiației luminoasă reflectată de acest material”

Analiza asta poate fi ușor extinsă la aproape orice. Deci modul cum vedem noi lumea este filtrat si interpretat în minte. Ne-am obișnuit să împărțim lumea în ce plăcem și ce displăcem, când de fapt nimic nu este interpretat în mod absolut. Ceva îți displace pentru că l-ai asociat cu o experiență negativă pe care o reevocă. Dacă ar fi să lăsăm jos toate aceste experiențe, care oricum sunt subiective și externe nouă, ce mai rămâne?

Cum este realitatea? realitatea doar este, ea nu necesită etichete lipite pe ea.





Avem nevoie de mai multa matematica

22 11 2016

Majoritatea oamenilor suferă de ignoranță. Avem în fibra noastră idee că dacă am fi mai slabi, mai bogați, sau mai deștepți, am fi mai buni decât suntem acum. Dar ce suntem acum?

Acum suntem rezultatul unor multitudini de cauze. Dacă extragem toate cauzele atunci ce rămâne? Dar dacă extragi doar o cauză atunci despre ce EU vorbim?

Este ca și cum am contesta rezultatul unei adunari. 2+2=4 e cam puțin, aș fi preferat 6.

Doar pentru că nu înțelegem și nu avem vizibilitate asupra întregii cauzalități care a generat prezentul nu înseamnă că ea nu există sau că schimbare unei cauze ar genera un prezent predictibil.

Așa că în loc să ne întoarcem impotriva unor bucăți din ecuație am fi mai fericiți dacă am îmbrățișa întreaga ecuație cu complexitatea ei uimitoare. Doar atunci am putea începe să înțelegem mai mult din ea și implicit din noi.

2+2=4 este perfect





Haiku

19 11 2016

Dacă mai am cititori din vremurile apuse sau dacă cineva mi-a citit articole mai vechi, probabil a observat o scurtare semnificativă a textelor.

Motivul este simplu, cândva credeam ca multe cuvinte conturează mai bine ideea, acum cred că puține cuvinte îi permit să respire. Nu există concept poate fi exprimat doar în cuvinte. Cuvintele sunt doar arome ce trebuie să trezescă imaginii vii în mintea receptorilor.

În acord cu acest nou mod de a privi lucrurile am găsit stilul potetic japonez, haiku.

Sunt convins că prin traducerea în engleza o parte din esență poate fi denaturată așa că nu voi încerca încă o traducere în română.

Câteva din poemele mele preferate:

1.From time to time
The clouds give rest
To the moon-beholders.

2.Don’t weep, insects –
Lovers, stars themselves,
Must part.

3.An old silent pond…
A frog jumps into the pond,
splash! Silence again.

4.I kill an ant
and realize my three children
have been watching.

5.First autumn morning
the mirror I stare into
shows my father’s face.

6.The lamp once out
Cool stars enter
The window frame.

Dacă vă pasionează subiectul mi-ar place să imi trimiteți printr-un comentariu creații favorite.

 

 





A fi sau a nu fi

14 11 2016

Suferim cu toții de o boală grea, boala autoetichetării. În care discursul nostru mental și adesea verbal pronunță cu emfază. Eu sunt ….. și aici completați voi pe linia punctată: profesor, Vasile, mamă, patron, șef, iubitul…

Așa ajungem să fim o mulțime de lucruri fără să ne cunoaștem deloc. Și fiecare „eu sunt” se pune ca o foaie de ceapă peste adevărul care se ascunde în noi. Până când în cele din urmă ajungem să credem că noi chiar suntem acele etichete. Și simpla idee de a ne detașa de acea imagine a noastra ne produce frică și furie. Doar am muncit din greu pentru acel „eu sunt”.

Pot să spun cu mâna pe inimă că orice „eu sunt” ascunde în spatele lui un adevărat eu nu sunt. Și atunci, adevărata întrebare, apare la fel de vie ca întotdeauna.

Cine sunt?

 





O sa fie bine

4 11 2016

Eu cred că ne pregătim pentru un salt evolutiv de amploare. Altfel ce rol ar avea toată această acumulare de balast uman? O să ne debarasăm de el și o să sărim dincolo de lună.

Cum știu că e mult balast uman? Păi doar o masă de oameni suficient de numeroasă este targetată de reclame. Deci ei sunt mulți, legiuni.

Mesajul ăsta trona pe un benner publicitar.

„It’s ok to feel like a star all in the name of fashion”