In ultima vreme

7 05 2015

În ultima vreme trăiesc din furat. Din furat de clipe.

Clipe în care se târăște lângă mine noapte în pat.

Clipe în care își culcă căpșorul pe mâna mea.

Clipe în care râde la mine.

Clipe în care mă apucă cu amândouă mânuțele de o ureche.

Clipe în care își înfige pumnișorul în barba mea.

Clipe în care se lipește de mine când îl țin în brațe.

Clipe în care îmi adoarme la piept, și îi simt trupușorul moale cum se relaxează.

Clipe în care mă urmărește curios.

Clipe în care se bucură „fără motiv”.

Clipe în care se agață de un deget al meu.

Clipe în care încearcă să-mi mănânce nasul sau obrazul sau sprânceana.

Clipe în care râde în hohote pentru că îl pup.

Clipe în care mă minunez cum poate să existe ceva așa de frumos.

Clipe în care mulțumesc Lui Dumnezeu pentru această minune.

Clipe în care viața are sens.





Whiplash

23 04 2015

Am văzut filmul ăsta:

whipelash

Mi se pare unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Nu pot să descriu de ce anume, poate că de la senzația de a te fii apropiat de măreție chiar și pentru câteva clipe. Poate pentru că ești cuprins de o stare de prosternare în fața auto-sacrificiului pentru a atinge desăvârșirea. Poate pentru că îți dai seama că până la urmă în unii dintre noi chiar există un diamant neșlefuit și că șlefuirea este dureroasă. Poate că e vorba de faptul că îmi place mie jazz-ul și muzica în general.

Dar încercarea asta de a-mi explica ceva a venit acum în fața „foii” goale. Până acum simțeam doar o satisfacție oarbă fără nici o parte intelectualizată. Uneori cuvintele și încarcerarea în idei a sentimentelor nu fac decât să răpească din plenitudinea unei experiențe. Alteori reușesc să o fixeze mai bine și să o transmită și altora într-o oarecare măsură.

Nu știu care variantă este mai de dorit. De fapt tot mai des simt că știu mai puține lucruri și cred că asta este bine. Nu este așa de important să știi ceva. Mult mai de dorit este să fii.

Vă doresc să fiți așa cum vreți voi și durerea să vă facă doar să zâmbiți.





Realitatea este simpla si neplacuta

17 04 2015

încerc acum să fac un serviciu public, cel mai probabil este inutil, dar eu ca un samurai autentic nu ma sperii de lipsa de șansă a actelor de sacrificiu suprem.

În relațiile de cuplu femeile o ard adesea victime. Gen cu sentimente neînțelese, cum ele suferă și animalele de bărbați nu… ceva.

Fetili, să vă fac eu o destăinuire nepopulară, 99% dintre problemele de cuplu vin din faptul ca sunteți handicapate și nu înțelegeți niște chestii simple. Bărbatul are o foarte mare rezistență la intemperii. El îndură o grămadă de căcaturi în viața asta și o face în tăcere. Spre deosebire de pizdăraie, pentru care orice trăire trebuie externalizată. Dar ca orice căcat din existența asta orice monedă are și un revers. Bărbatul în simplitatea lui este și el un amestec de bun și rău. După multă muie luată din 10 direcții uneori vrea să refuleze. Femeile deștepte, care știu cum să facă un bărbat să le iubească nu folosesc scăpările bărbatului împotriva lui. Și bărbatul atunci încearcă să se corecteze și să se auto regleze.

Pizdele proaste, pe de altă parte, o ard victimizat. Ignorând că perfecțiunea nu există și că bun înseamnă chiar bun. Ele iau de bun tot efortul bărbatului și se cramponează când el își dorește să își încarce bateriile în rău. Atunci ele suferă, vezi doamne profund.

Rezultatul este că accentuează frustrarea bărbatului care vine din viața lui de câine. Dar e ok, o sa aflați și voi, ca niște proaste ce sunteți, cum e viața asta. Pentru că feminismul v-a băgat din plin în curentul producător, în materia prima umană a planetei. În sfârșit acum puteți fi și voi niște rotițe productive cu drepturi depline, pentru elitele planetei.

Știu că o sa mi-o luați în nume de rău, în loc să mi-o luați în gură. Că așa sunteți voi nerecunoscătoare. Dar eu v-am zis cu toate riscurile, așa că acum nu mai aveți circumstanțe atenuante. Vă zic, Un bărbat dacă ar citi un text de genul ăsta și i s-ar adresa lui s-ar trezi. Chiar dacă l-ar durea tot l-ar procesa tot s-ar dezmetici. O femeie o să mă clasifice ca troglodit și o să marșeze. Plm, îmi pare rău că acest lux v-a fost retras odată cu emanciparea. Acum trebuie să vă asumați obiectivitatea realității. Chestie care uneori este de căcat, mai ales când te strivește între roțile dințate ale indiferenței.

Până la urmă răul și bunul se echilibrează, cândva și feminitate cu masculinitatea făceau la fel… acum asta s-a demodat. Acum feminitatea se concurează cu masculinitatea. Eu nu mă plâng, am trăit în războiul asta o viață întreagă. Eu știu să sufăr, în general în tăcere. Am făcut o excepție acum, expunându-mi vintrele. Așa pentru că mă piș pe ea de durere și pe mine când mă doare ceva.

Cine are urechi să audă.

 





Daca nu mi-ar fi atat de somn

11 04 2015

Aveam chef să desenez, dar deja am băut două beri și odată cu cheful a venit și o lene.

Se făcea că penița era muiată-n tuș negru. Are asta o eleganță, mai ales pe o hârtie de calitate, ceva de speriat. Penița aleargă în forme fluide, uneori merge pe lat pentru dungi subțiri alteori lasă dungi late alunecând natural. Dungi asemeni cârceilor de viță, ornează albul paginii. Din ele se nasc frunze delicate. Delicatețea e cel mai important lucru la un desen. Fie el și un cap de mort. Trebuie să aibă dungi fine, delicate, detaliile trebuie să atragă ochiul și să uimească spiritul. Unele mlădițe lasă umbre, umbrele permit înțelegerea conturilor de dedesubt. Colțurile trebuiesc accentuate cu umbrele proprii. Contrastul linilor curbe și al unghiurilor drepte… Cele două fațete ale colțurilor, un perete cu hașură puternică, umbritul, altul cu hașură fină, luminatul. Ca sufletul omului, uneori ridicat de gânduri bune alteori coborât de frici. Mereu la nici un milimetru distanță, la doar un liber arbitru distanță de fapt.

Orice zid cuprins de viță are nevoie de o fereastră, o fereastră înaltă, cu bolta arcuită. Desenul e locul unde clișeele nu dor. Acolo putem repeta realitatea sau plăsmuirea fără jenă. Desenul înseamnă oglindire, omul se bucură la reproducerea realității.

În spatele ferestrei o siluetă, dacă o faci în umbră nu e nevoie să aibă decât contur. Conturul sugerează tristețea. Sugerează distanța față de geam, specifică retragerii din lume. Ființa discretă ce nu își dorește, nu își mai dorește nimic. Perdantul vieții în perioada acceptării. Parul lung curgând cuminte pe lângă umeri sugerează frumusețe și feminitatea. Cu toții ne lăsăm impresionați de frumusețe și întristați de suferința ei. Acum zidul e rece și desenul nu mai arate doar o imagine. Deja transmite un sentiment.

Privitorul fără să își dea seama se lasă purtat de gândul pătură. Gândul care și-ar dori să cuprindă și să protejeze. Gândul cavalerismului, un gând mort o dată cu ultimul samurai, dacă mă întrebați pe mine. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni.

În spatele umbrei o altă umbră. O umbră neagră fără formă. Ca orice demon, obișnuit să se hrănească cu viață și inocență. Forța mută a răutății face acum zidurile umede. Reci și umede, așa cum orice temniță trebuie să fie. Fundalul negru, lipsit de speranță.  Speranța trebuie abandonată. Singura salvare poate veni de la privitor, ultima sursă de optimism a scenei.

Tușul se termină înainte de ai putea reproduce prezenta.





Unele cacaturi devin chiar greu de ignorat

8 04 2015

Pe posturile tv românești este o manie acum cu emisiuni cu „vedete”. Se aduc niște persoane cvasi cunoscute, în general pentru că niște tabloide au scris despre ele, și se pun vedetele să facă nimic. Să gătească, să meargă în junglă, să se se mărite, să formeze fotomodele, să ceva la o fermă. Ei numesc mizeriile astea show-uri. Eu pe de altă parte numesc aceste emisiuni vomă.

Concluzia mea este că în românia nu exista nici o vedetă d-asta de trei lei, și toate sunt de trei lei, care să fie vag interesantă. Indiferent în ce ipostază pui un astfel de om aparent nu poate să fie decât anost.  Nu înțeleg care este problema lor. Toți au un discurs retardat, toți reușesc să scorojească pereții când vorbesc. Sunt buni pentru manechinele alea de carton din poligonul de tragere.

O lipsă totală de ridicol și de simțul măsurii. Nu mă refer că fac chestii controversate. Asta ar fi bine, ar fi exact ce te aștepți de la o vedetă care apare într-o emisiune de genul. Nuuu, ei nu au simțul măsurii atunci când vorbesc banalități despre ei. Dacă eu v-aș povesti cum îmi tai unghiile de la picioare vă jur că ar fi o poveste mai interesantă decât dacă o vedetă d-asta de carton ar povesti o noapte sălbatică de sex urmată de o incursiune în Afganistan să aresteze un terorist.

Sunt mai plictisitori ca melodia de la instalația de pom.

Dacă mergi 2 ore cu o echipă de salahori pe schelă aia fac un stand-up mai bun decât toate serialele de comedie romanești. Și o fac fără să se chinuie, doar pentru că sunt oameni vi și au simțul umorului și sunt capabili să gândească cu capul lor și să observe ce se întâmplă în jurul lor. Vedetele pulii nu pot decât să se vadă pe ei și să vorbească despre ei direct sau indirect. Iar singurele lor tentative de glume sunt glume de adolescenți care repetă ceva auzite dar o fac cu un ton greșit, pentru că nu au înțeles poanta ci doar că lumea a râs odată la vorba aia.

Oamenii estetici sunt cel mai de căcat. Nu mă refer la oamenii frumoși, că frumusețea o altceva. Mă refer la oamenii ăia preocupați de aspect și ale căror realizări se opresc la aspect.

În altă ordine de idei nu mai suport discuțiile despre homosexualitate. Că drepturi, că pro, că contra, frate mai duceți-vă în pula mea cu toții și cu non-subiectul vostru. Nu arde nimeni homosexuali pe stradă, nu cred că se pune această întrebare la angajare și nu cred că cineva este dat afară dacă se află așa ceva.

Pentru ce pula mea drepturi luptă ăștia? Pentru dreptul de a îi iubi părinții lor? Pai să-i strige lu mă-sa nu mie. Pentru dreptul de a ii iubi lumea așa în general? Păi ce eu trag lumea de mână să mă placă. Frate poți să fii ce vrei tu dacă ești om, numai victimă să nu fii că mă umpli de greață. A rămas lumea fără drame în secolul asta egalitarist și fabrică acum povești lacrimogene din orice cacat. Plecați în pula mea și cântați la altă masă cu dramele astea fabricate pentru publicitate. Ca orice schimbare ia timp, dar nu mai este răbdare și ia cuprins pe toți acum vitejia. Acum 40 de ani, când era cu pușcărie, nu se căca unu pe el să o ardă martir.

A ba da se căcau câțiva, ăia erau legionarii și creștinii și intelectualii și militarii. Ăia au avut curajul să-și strige drepturile și când era cu oase rupte, nu doar când era o modă cool. Le dau jet rataților ăștia militanți la spartul târgului, cu feminismul și lgbt-ul lor… militați și pentru drepturile sclavilor. Da’ nu ăia de azi, că încă lumea geme sub domnia AK-urilor în țările blestemate. Nuuu, Pentru drepturile sclavilor de pe culturile de bumbac!

Ignorăm toți traficul de carne vie, cu destine distruse și cerșetorii de la colțuri mutilați de rețele organizate. Ne preocupăm de posesorii de iphone și eșarfă vara, că nu le halește publicul larg preferințele sexuale. Geme lumea de căcați care suferă de ei. Da’ nu într-un colț pe gresie rece, că ar fi fără sens. Suferă de ei cât mai public.

Dacă cineva să gândește să mă facă homo fob sau misogin sau să mă bage într-o categorie, oricare ar fi ea, îl bag în pizda mă-si și-l trimit la școală, să învețe a citi un text. Că vitele placide au tendința de a nu înțelege ideea și de a se bloca în vreo propoziție care le alimentează clișeele.





Ironia sortii

31 03 2015

Avem cultura ironiei. O folosim excesiv și inevitabil o folosim prost. Suntem sufocați de clișee ironice, ca să zic așa.

Avem răspunsuri automate la orice situație întâlnită. Zâmbim din colțul gurii și facem grimase disprețuitoare pentru toată prostia din jurul nostru. Fără să ne încurce aspectul că statistic vorbind facem parte din ea. Autosuficiența asta folosită ca și paravan pentru suferință a ajuns să ne orbească. Simplitatea și sinceritatea ni se pare semn de prostie. Le lipsește sofisticarea obișnuită, în spatele căreia nu exista niciodată nimic. Dar cum curentul este puternic prea puțini dintre noi își mai pun acțiunile la îndoială. Îndoiala aia critică ce face știința să progreseze necontenit. Majoritatea covârșitoare a oamenilor afirmă cu o siguranță frivolă verdicte a căror greutate l-ar face pe Sisif să geamă.

Idiotul zilelor noastre are ca ciocan ironia și orice formă de spiritualitate se transformă în cuie. În mintea lui el se vede pragmatic. Dar pragmatismul este un cuvânt prea greu pentru omul prost. Omul prost urmează drumul umblat. Nu harta îl ghidează pe el, ci zgomotul de copite emis de turma compactă. Găozul celui din față este luceafărul în navigația lui prin viață.

Inevitabil formele de viață primitive au existat și vor exista mereu, e dreptul lor prin naștere să stăpânească pământul și niciodată nu aș încerca să le răpesc acest drept. Ceea ce mă îngrijorează este posibilitatea, mică recunosc, ca zgomotul de râs fals să asurzească urechile ce încă mai pot auzi.

În rest… pula mea fiecare se comportă în concordanță cu nivelul său. Eu de exemplu sunt undeva intre euglena verde și parameci. Băieți buni ei așa de felul lor dar foarte devreme pe scara evolutivă. Plus că am și eu lista mea de suflete mutilate cu ironii și sadism, specifice omului mic.

 





Extinderea perceptiei

21 03 2015

Mereu am fost curios despre modul în care mă va schimba un copil. Eu am fost toată viața mea imun la copii. Pur și simplu nu îi văd, majoritatea mi se par urâți și aia frumoși mi se păreau total neinteresanți. În ce privește nivelul de empatie pentru ei era spre zero, undeva între râmă și melc. Nu le-aș fi făcut vreun rău dar nici nu mă străbăteau vreodată gânduri despre ce o fi în mintea sau sufletul lor. Spre apărarea mea nici nu am fost expus la ei. Iar modul în care interacționezi în mod întâmplător cu un copil este că în general un copil de o vârstă incertă reușește să te irite.

Pentru a înțelege un copil trebuie fii responsabil pentru el, să îl crești să-l îngrijești. Atunci când este al tău miracolul se petrece. Începi să observi miracolul devenirii unei vieți umane. Cum ființa aia mică caracterizată în principal prin nevolnicie se luptă din răsputeri pentru a viețui. Doar atunci când îl ai în brațe și-l privești de la 10 cm observi genele frumos întoarse, ochișorii animați de o curiozitate enormă, gurița desenată prin care se manifestă bucuria deplină sau suferința în fața neputinței. Observi cu uimire cum gesturile cele mai banale, pe care le iei ca un dat, au fost de fapt cuceriri în primele săptămâni de viață. Să îți miști mâinile controlat, să îți atingi nasul sau ochii, fără să te lovești, sunt minuni ale versatilității corpului uman smulse naturii prin forță brută. Prin încercări repetate și suferința ce însoțește întotdeauna învățătura.

Apoi începi să vezi în jurul tău și alți copii. Începi să le înțelegi reacțiile, grimasele, frustrările și neputințele, luptele pe care le dau pentru fiecare nimic cu natura cu viața și nu în ultimul rând cu părintii și societatea. Observi cu uimire că suntem o societate care ne tratăm copii cu barbarie și observi că ai făcut parte din asta măcar la nivel ideologic. Prin lipsa ta de înțelegere față de cele mai nevinovați și neajutorați membrii ai speciei tale.

Nu mi-o spun ca pe un reproș, omul face cât poate, mi-o spun ca pe o atenționare față de obtuzitatea noastră. Cum bucăți întregi de realitate ne pot scăpa printre degete zeci de ani de-a rândul și cum  putem trece pe lângă frumusețile vieții ca vaca prin peisajul rural.








Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 215 other followers