Ironia sortii

31 03 2015

Avem cultura ironiei. O folosim excesiv și inevitabil o folosim prost. Suntem sufocați de clișee ironice, ca să zic așa.

Avem răspunsuri automate la orice situație întâlnită. Zâmbim din colțul gurii și facem grimase disprețuitoare pentru toată prostia din jurul nostru. Fără să ne încurce aspectul că statistic vorbind facem parte din ea. Autosuficiența asta folosită ca și paravan pentru suferință a ajuns să ne orbească. Simplitatea și sinceritatea ni se pare semn de prostie. Le lipsește sofisticarea obișnuită, în spatele căreia nu exista niciodată nimic. Dar cum curentul este puternic prea puțini dintre noi își mai pun acțiunile la îndoială. Îndoiala aia critică ce face știința să progreseze necontenit. Majoritatea covârșitoare a oamenilor afirmă cu o siguranță frivolă verdicte a căror greutate l-ar face pe Sisif să geamă.

Idiotul zilelor noastre are ca ciocan ironia și orice formă de spiritualitate se transformă în cuie. În mintea lui el se vede pragmatic. Dar pragmatismul este un cuvânt prea greu pentru omul prost. Omul prost urmează drumul umblat. Nu harta îl ghidează pe el, ci zgomotul de copite emis de turma compactă. Găozul celui din față este luceafărul în navigația lui prin viață.

Inevitabil formele de viață primitive au existat și vor exista mereu, e dreptul lor prin naștere să stăpânească pământul și niciodată nu aș încerca să le răpesc acest drept. Ceea ce mă îngrijorează este posibilitatea, mică recunosc, ca zgomotul de râs fals să asurzească urechile ce încă mai pot auzi.

În rest… pula mea fiecare se comportă în concordanță cu nivelul său. Eu de exemplu sunt undeva intre euglena verde și parameci. Băieți buni ei așa de felul lor dar foarte devreme pe scara evolutivă. Plus că am și eu lista mea de suflete mutilate cu ironii și sadism, specifice omului mic.

 





Extinderea perceptiei

21 03 2015

Mereu am fost curios despre modul în care mă va schimba un copil. Eu am fost toată viața mea imun la copii. Pur și simplu nu îi văd, majoritatea mi se par urâți și aia frumoși mi se păreau total neinteresanți. În ce privește nivelul de empatie pentru ei era spre zero, undeva între râmă și melc. Nu le-aș fi făcut vreun rău dar nici nu mă străbăteau vreodată gânduri despre ce o fi în mintea sau sufletul lor. Spre apărarea mea nici nu am fost expus la ei. Iar modul în care interacționezi în mod întâmplător cu un copil este că în general un copil de o vârstă incertă reușește să te irite.

Pentru a înțelege un copil trebuie fii responsabil pentru el, să îl crești să-l îngrijești. Atunci când este al tău miracolul se petrece. Începi să observi miracolul devenirii unei vieți umane. Cum ființa aia mică caracterizată în principal prin nevolnicie se luptă din răsputeri pentru a viețui. Doar atunci când îl ai în brațe și-l privești de la 10 cm observi genele frumos întoarse, ochișorii animați de o curiozitate enormă, gurița desenată prin care se manifestă bucuria deplină sau suferința în fața neputinței. Observi cu uimire cum gesturile cele mai banale, pe care le iei ca un dat, au fost de fapt cuceriri în primele săptămâni de viață. Să îți miști mâinile controlat, să îți atingi nasul sau ochii, fără să te lovești, sunt minuni ale versatilității corpului uman smulse naturii prin forță brută. Prin încercări repetate și suferința ce însoțește întotdeauna învățătura.

Apoi începi să vezi în jurul tău și alți copii. Începi să le înțelegi reacțiile, grimasele, frustrările și neputințele, luptele pe care le dau pentru fiecare nimic cu natura cu viața și nu în ultimul rând cu părintii și societatea. Observi cu uimire că suntem o societate care ne tratăm copii cu barbarie și observi că ai făcut parte din asta măcar la nivel ideologic. Prin lipsa ta de înțelegere față de cele mai nevinovați și neajutorați membrii ai speciei tale.

Nu mi-o spun ca pe un reproș, omul face cât poate, mi-o spun ca pe o atenționare față de obtuzitatea noastră. Cum bucăți întregi de realitate ne pot scăpa printre degete zeci de ani de-a rândul și cum  putem trece pe lângă frumusețile vieții ca vaca prin peisajul rural.





Despre ora de religie

8 03 2015

Am așteptat să se încheie povestea asta pentru a îmi spune și eu punctul de vedere. Pentru că încă nu am un copil de școală și pentru ca problema nu mă privește încă direct.

Îmi place când mă pronunț asupra unui subiect să am măcar o mână de argumente obiective. Pentru a aduna argumente obiective trebuie să asculți ambele tabere să elimini tot balastul. Abia apoi să tragi concluziile plecând doar de la informațiile cu oarecare valoare.

Asta înseamnă că trebuie excluse toate poveștile despre preoți/profesori de religie care au făcut nu știu ce nenorociri. Pentru că sunt marginale și pentru că la orice materie există așa ceva și nu desființează nimeni matematică doar pentru că ai tras tu paiul scurt și ai avut un profesor prost.

De-asemenea trebuie excluse toate argumentele de genul religia te face om. Pentru ca nu te face, nimic punctual nu este capabil să te facă om. Este un proces de durata la care colaborează multe cauze și religia din școală ar putea să fie una dintre ele la fel de bine cum ar putea să nu fie.

Deci eliminând tot ce înseamnă vorbărie rămân faptele. La final 90% dintre părinți și-au înscris copii. Presupunând că din cei 10% o parte au fost pur și simplu neinteresați sau nu au putut face cererea din diverse motive. Erau beți, analfabeți sau puțin interesați de proprii copii. Concluziile sunt că majoritatea covârșitoare a părinților care au sau își înscriu acum copii la școală au optat pentru religie. Asta înseamnă că toată tevatura asta nu a fost produsă de părinții care nu mai suportau nedreptatea față de alte minorități religioase sau de puzderia de atei. Toată tevatura asta a fost produsă de niște oameni fără prea mare legătură cu problema. Totuși acești oameni au reușit să mobilizeze un impresionant mecanism de propagandă în acest scop. La un moment dat eu chiar am avut impresia că vor fi foarte mulți care nu mai optează pentru ora de religie. Facebook-ul vuia de tot felul de păreri cum ar fi mai bine și ce ar fi cu adevărat util pentru copiii altora. Tot felul de agarici se trezeau mari iubitori de istoria religiilor sau stabileau ei din burtă cât ar fi nimerit să ocupe religia în programa școlară cu ce să fie înlocuită și alte păreri românesc avizate.

Acum dacă părintii copiilor nu au fost factorul declanșator înseamnă, trăgând linie, că cineva avea o agendă personală cu excluderea acestei ore de religie.

Privind în perspectivă unul dintre vectorii principali a fost vestitul remus cernea și cu moise. Deci doi băieți de la ei de acasă, s-au trezit ca nu e nevoie de ora de religie ba că e chiar de porc. Așa că acum 90% dintre părinți fac niște cereri și pierd niște timp și sistemul suportă niște costuri în plus. Dar ce interes ar avea acest apărător ar minorităților ÎMPOTRIVA majorităților? Suntem cu toții de acord că minoritățile au drepturi dar totuși sistemul ar trebui să ușureze calea majorității. Ca până acum când făcea cerere cine dorea să nu facă religia. Deci un număr infim mai mic de cereri.

Revin deci cine sunt acești omeni de bine care se preocupă ca ai noștri copii să nu fie corupți cu religie? Păi remus cernea este băiatul ăla care voia cu parade gay, și cu căsători și dacă tot suntem căsătoriți să fie și cu adopții că așa e european și modern și cool. Aparent religia e căcatul ăla care educă copii nasol iar paradele gay și adopția e chestia aia modernă care îi face deștepți. Gen diversitatea aia bună la care trebuie expus copilul cât mai devreme și cât mai des. Cum se poartă acum în numărul tot mai mare de seriale și emisiuni tv.

O să ziceți că sunt paranoic, poate dar eu nu mă apuc să îmi dau cu părerea despre cum ar trebui să facă asociația blănarilor să zicem. Totuși remus cernea își dă cu părerea despre cum ar trebui să își crească alți copiii.

Să mergem mai departe cu analiza. Este o oră de religie pe săptămâna prea mult? Dacă o compari cu alte materii poate că pare mult. Dar dacă te gândești că un copil se ocupa 30 de ore pe săptămâna (sau cate se fac acum) cu științe, alte zeci de ore cu tv toate acestea sunt aspecte axate pe materialitate. În contextul ăsta o oră de religie în care să se gândească și la dimensiunea spirituală nu mi se mai pare mult.

Poate că totuși religia nu este subiect de școală. Sunt de acord, poate că nu e. Dar sigur sunt mulți care nu au de unde să afle nimic despre o dimensiune spirituală a omului decât de la școală. Pentru că acasă află de bătăi și de alcool. Ei aceștia au fost ca de obicei cei care au pierdut și această ultimă șansă. Pentru că în cei 10% sunt convins că ei ocupă un procent important.

Ce părere am eu despre utilitatea orei de religie? Eu zic ca în noianul de materialitate aduce un contrast bun. Nu m-aș lăsa doar în baza ei pentru a îmi educa copilul dar este între ultimele mele frici că ar putea să-l nenorocească. Mai rapid m-aș teme pentru religie că va fi denaturată în școală decât că ar putea ea să fie ceva nociv.





Uneori

26 02 2015

Un bărbat are nevoie să își pună capul în poala unei femei, să o cuprindă cu brațele de talie și să își îngroape fața în ea.

Tot ce are de făcut femeie este să îi cuprindă capul în mâini și să îl mângâie prin par în tăcere.

Pe funda ar putea să cânte melodia asta…

 





Lupta ca o arta

18 02 2015

Lupta este o arta ca oricare alta, faptul ca unii nu reusesc sa o inteleaga nu o face mai putin legitima. Sa crezi ca lupta inseamna violenta este ca si cum ai spune ca pictura inseamna murdarie. Violenta in cadrul luptei este doar un efect secundar nedorit in procesul de creatie.

Adevaratele dimensiuni ale artei luptei sunt strategia si aptitudinile tehnice. Lupta este o arta greu de inteles mai ales pentru ca este rezultatul unei abundeta de elemente si evenimente tranzitorii. Dimensiunile unei lupte nu poate fi pastrata si analizate in intregime. Pentru profani o inregistrare video ar parea o reproducere suficienta a unei lupte. Dar realitatea unei lupte contine mult, mult, mai multe elemente ce nu pot fi prinse in imagini. Lupta ca si un aisberg rezida in mare dincolo de ce vede ochiul, in dedesupturile fiintei celor doi combatanti.

In gestionarea eficienta a energiei, in alegerea tehnici utilizate si a modului de a anula atacurile adversarului, in curajul de a intinde o capcana si de a iti asuma riscuri cu adevarat fatale.

Nu isi construieste un luptator o arma la fel cum isi construieste un pictor o tehnica? Prin repetitii menite sa perfectioneze si experiente exploratorii menite sa o integreze in arsenal.

In schimb spre deosebire de multe alte arte lupta se succede cu repeziciune si unul din elementle cele mai inaltatoare ale unei lupte este faptul ca nu este o arta solitara. Este un act artistic rezultat din maiestria a doi artisti. Astfel ca doar prin prezenta unui alt artist cantecul de lebada poate sa fi eliberat.

In randul luptatorilor adevarati trebuie sa existe o iubire sfanta. Cei doi luptatori sunt singurii spectatori si creatori adevarati al acelui unic moment artistic. Ce simbol poate fi mai relevant pentru viata decat o lupta.

Asta e motivul pentru care din randul celor mai desavarsiti luptatori s-a ridicat una dintre cele mai frumoase spirite. Astfel pradoxul luptatorului iubitor de viata si nedoritor de violenta se dezvaluie. Totusi luptatorul nu isi contesta natura, el va ucide daca situatia o cere. Dar oare cine este mai sfant? Cel ce nu poate ucide si nu o face dar si-ar dori sau cel care o poate face si alege sa nu o faca.

Poate exista sfintenie in randul celor ce nu sunt confruntati cu pacatul? Poate exista curatenie in randul celor neispititi? Apreciez curatenia nepatata dar o pretuiesc pe cea venita din inoirea sufletului, renasterea din propriul foc este singurul mod veridic de a te inalta.





Pregatiti-va

13 02 2015

Iar urmează momentul ăla din an în care ne dăm seama că dragostea este o chestie mișto când ți se întâmplă ție dar extrem de grețoasă când ți-o povestesc alții. Momentul ăla când toți căcații oamenii zgândăriți de lipsa unui sens în viață vor face o paradă exacerbată despre falsele lor sentimentele într-un fel cât mai public cu putință sperând la o muie.

Încolonate simetric, de campaniile de marketing de orgoliul și conformism, cete întregi de perechi iubitoare vor lua cu asalt orașul într-o seară de cheltuit obligatoriu. Terminată uneori într-un mod fericit cu o muie sau, într-un mod nefericit cu un zâmbet tâmp și fals urmat de o înjurătură când distanța va permite.

O avalanșă de check-in uri se anunță pe facebook, că dragostea nu e dragoste dacă nu e împroșcată pe toate gardurile toți pereții. Pregătiți-vă de “feeling in love with sloboz la tavă aurel.

Eu mi-am luat lămâie și ghimbir, remediile naturale care taie greața.





Melodie

11 02 2015

Mayra Andrade – Dimokransa








Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 214 other followers