Cand vine singuratatea peste tine

25 10 2013

Cum îți dai seama că ești singur.

Atunci când ești bolnav… nu poți să ieși, nu poți să faci nimic, zaci și atunci observi.

Atunci când încerci să vorbești cu cei de lângă tine, și vorbele rămân fără ecou, în tăcerea care se lasă observi.

Atunci când ești singur și nu ți-ai dori să fie nimeni lângă tine. Brusc îți dai seama ca nu vrei pentru că nu  are cine să fie.

Atunci când sesizezi cum în jurul tău sunt multe uși închise. Mereu ai crezut că nu ești interesat să deschizi nici o ușă iar acum realizezi că n-ai ce deschide.

Atunci când mănânci deși nu îți este foame.

Atunci când bei deși nu îți este sete, poate doar de ceața care te face să nu-ți mai pese.

Când singuratate se întâlnește cu claritatea minții fac o echipă foarte neplăcută. Probabil că din acest motiv fugim de claritatea minții ca de dracu. Pentru că singurătatea este deja acolo. Este ca umbra noastră. Cu singura diferență că ne urmează și în întuneric. De fapt o face mai ales în întuneric. Ca un boschtar cu sticliri animalice în priviri.

Întâlnirea cu ea ne ridică pulsul și ne dilată pupilele. Ai vrea să fugi dar te simți ca un iepure prins în culcuș. Dacă fugi îți desconspiri poziția și vei declanșa urmărirea. Așa că într-o speranță deșartă, închizi ochii și speri că va trece mai departe. Nu trece, pentru că atunci când închizi ochii se face întuneric. Iar singurătății îi place la nebunie întunericul.

Se lipește de tine ca un șarpe. Îți intra pe sub haine, stai mut, dar urlii pe interior. Stai nemișcat, dar te zvărcolești ca un ars în spațiul ala mic din tine. Îi simți solzii și privirea inertă, inexpresivă, strânsoarea liniștită a prădătorului care știe că nu ai unde să scapi. Atacă liniștit, fără să facă risipă de energie. Începe și te înghită de la picioare.

Să dureze!

Aerul nu-ți mai ajunge, sentimentul claustrofobic se intensifică. De ce nu ai fugit mai devreme????

Acum e prea tărziu! Măcare de s-ar termina mai repede.

Apoi iar nu vrei să accepți. Vrei să scapi, încerci să te zbați dar zbaterea nu face decât să te obosească. Oxigenul se duce și mai repede. Viața începe să alunece pe lângă tine ca o banchiză de gheață. Încet, fără grabă, dar sigur.

Ai mâinile legate, jumătate de corp înghițit, îți vrei viața înapoi. Cum ai ajuns aici??? Tu nu ai fost niciodată în pericolul asta. Tu erai un om sociabil, aveai prieteni, aveai iubită, aveai tinerețea ta, care ținea loc și de foame și de sete. Unde s-au dus toate? Cum ai ajuns tu singur?

Tu care râdeai de cei singuri și îi numeai neadaptați. Îi credeai slabi, când le vedeai frica și revolta viscerală pe care o afișau teatral. Ce naiba s-a întâmplat?

Aproape te-a înghițit de tot… dacă ai putea măcar să muști sau să strigi. Poate te ajută cineva.

Cine să te ajute, ești singur nu înțelegi? SINGUR

Deschizi ochii dar deja intuenricul nu mai poate fi înlăturat, nu mai este un atribut al ploapelor tale. Îți este impus.

Apoi, poate o sa respiri, o să ți umplii plămânii cu întuneric, o să te ridici din el, o să îl accepți și o sa fii cuprins de o mare milă și compasiune față de toti cei singuri asemeni ție. O să devi un tip de treabă dar cam trist.

Poate nu o să accepți și o să devi un zombi fără viață, vei bântui, animat doar de porniri animalice, fără nici o țintă prin lumea asta. Deschizând răni cu orice ocazia și murind în cele din urmă ca un efect de recul al acelor răni.

Poate o să faci asemeni unui Phoenix, o să reînvi purificat. Eliberat de nevoia de apropiere, asumându-ți singuratatea ca pe o mare descoperire. O vei căuta cum caută un masochist durerea.

Dar poate o să găseși mereu paharul la timp, o să devi în ochii tuturor un ratat, care va încerca să bânguie o filozofie neinteligibilă emanând un miros de borhot. Mai singur ca niciodată dar fără a fii conștient de asta. Fericit în majoritatea timpului că ai eludat capcana singurătății.

Sau poate mă înșel și este totul altfel, poate mâine o sa fie soare și când este soare este bine și uneori chiar apreciem un moment de singurătate.





Partea 7

8 10 2010

partea 6

Gânduri depresive. Colecție de o incomensurabilă valoare. Nu știu exact ce poți face cu ele dar cum abundă în jur trebuie să fac ceva cu ele. Gândurile depresive sunt măcar cinstite. Ele spun clar, nu induc în eroare.

Nu sunt iubit. Sunt nevrednic. Sunt insignifiant. Nu reprezint ceva de valoare. Toti oamenii sunt răi. Sunt neînteles.

Sunt incapabil. Nu am nici o putere. E prea greu. Nu se poate. Nu încă. Nu e pentru mine. Sunt prea urât, prea prost, prea sărac, prea netalnetat, prea leneș. Nu înțeleg, nu pot să învăț, nu pot obține performanță în acest domeniu.

Nu pot. Nu am. Nu stiu. Nu eu. Nu acum. Niciodată. Nefericire.Neînplinire. Viața e lipsită de sens. Pot muri și moartea e sfârșitul.

Sunt multe variații și nuanțe ale acestor gânduri.

Ele sunt de multe culori dar toate în tonuri terne, închise, umbrite, cernite. Sunt și de multe gusturi dar toate în gama amar.

De fapt culori închise nu există așa cum noțiunea de amar nu există. Sunt doar reprezentări ale minții noastre pentru a abstractiza pericolul. Nu putem opri din acest moment gândurile depresive să ne mai survoleze spațiul aerian. Eu unu recunosc, nu pot. Mi-ar plăcea să am o metodă, infailibilă, de a le bloca atunci când devin conștient de ele. Dar nu am, le ignor vreau să plece, îmi e teamă de ele. Acum vreau să le văd să mă joc cu ele. Există o teamă ancestrală și neînțeleasă de a fantezia în această zonă.

Îmi pot pierde oricând situația precară materială și pot ajunge pe drumuri. Pot plonja din mirajul stabilității, al confortului călduț, în jungla străzii. Sunt o infinitate de situații ce pot să îmi steargă zâmbetul satisfăcut de pe față și să mi-l înlocuiască cu grimasa suferinței. Pot oricând muri. Pot oricând pierde ce am mai scump pe lume. Oameni, situații și idei.

Simt frica instalându-se, ochii vor să se strângă, corpul se contractă fără să se încordeze. Simt că devin mic și neajutorat. Ideile încep să dispară în eter puff…pufff. Totul devine fals lipsit de sens totul e deprimant. Din orice direcție poate veni o nouă amenințare. Vreau să mă târăsc într-un colț să mă întind pe jos, să abandonez lupta. Simt o dorință organică de a dispare, de a nu mai exista, de a mă odihni din această hăituială fără de sfârșit.

Simt cum a respira devine un efort conștient și mă obosește. Inimă bate când eu o încordez și asta de asemenea mă obosește. Dacă nu mai pot să respir, dacă epuizez forțele de a respira? O să mă sufoc fără să pot măcar să mă zbat, să mă zvârcolesc. Orice zbatere, mă gândesc,  poate să îți distragă măcar parțial atenția de la momentul dispariției tale ca entitate. În acel moment de concentrare cred că rezidă chiar eternitatea iadului. Groaza unui țipăt mut, lipsit de durere și de orice altceva ce i-ar da un aspect familiar. Frica față de necunoscut sau mai precis frica față de nimic. Neputința ridicată la nivel de artă. Neputința sub un milion de forme și idei, groaza în fața neputinței, groaza de a nu putea pierde controlul în cele mai mici detalii.

Paralizia completă, într-un corp condamnat să traiască veșnic cu fața în jos, într-un sanctuar intangibil de orice altă formă de viața. Contorsionat într-o poziție atât de incomodă încât formele durerii se schimbă suficient de des să îți întrerupă firul fiecărui gând, absolul al fiecărui gând. Da se poate, nu fugi și presupune că nu ție. Asta înseamnă să iei totul în calcul.

Va urma.