Când vrem mai mult

30 12 2010

În încercarea, mai mult sau mai puțin coerentă, de autoperfecționare a fiecăruia există un punct de inflexiune (punct în care curba își schimbă sensul concavității). Nu vă gândiți la asta ca la un moment unic în timp. Poate că există mii de astfel de momente sau poate unul marcant.

Ceea ce încerc să spun este că atunci când vrei să evoluezi spiritual te vei lovi de conflicte interne. Modul cum le vei gestiona te va eleva sau din contră te va face să aluneci, cel puțin temporar,  pe o pantă nedorită.

Prin evoluție spirituală înțeleg orice ține de o etică personală, de o religiozitate anume, de o autocunoaștere. Orice proces prin care un om încearcă să șlefuiască ceea ce este în ceea ce consideră că ar trebui să fie. În cadrul acestui proces de transformare e axiomatică existența unui conflict. Conflictul dintre azi și mâine, dintre ego și suflet, dintre conștient și subconștient. Încă nu sunt hotărât cine cu cine e în conflict, diferite teori susțin diferite concepte. Toate au logica lor și dacă le citești și studiezi disparat te fac să spui evrika. Toate te ajută, toate te fac mai puternic și cred eu că te duc în același loc dar pe drumuri puțin diferite.

După ce am stabilit noțiunile cu care lucrăm acum să vorbim despre subiectul care mă interesează. Cum gestionăm conflictul, nu știu dacă există o cale unică potrivită pentru orice conflict un panaceu universal. Nu știu nici dacă ne-am dori să existe dar cred că o discuție de principii despre aceste conflicte ne poate ajuta uneori să nu ne mai afundăm în hăul deznădejdei.

1.  Primul pas și cel mai important este să acceptăm existența inerentă a acestor conflicte. Dacă vrei să fii mai bun în orice domeniu trebuie să accepți că e loc de îmbunătățiri. Să o accepți ca pe o realitate nu ca pe un fapt nefericit.Tu nu ești așa dintr-o nenorocire și e grav că ești așa, tu ești așa pentru că asta este realitatea. O supărare asupra stării tale de fapt este o piatră agățată de picior în cadrul acțiunilor care urmează.

2.  Al doilea pas absolut necesar în procesul de evoluție este dorința de schimbare. Dorința reală, nu cred că putem să ne schimbă interior dintr-o dorința „insuficient de proprie”. Schimbarea nu vine din dorința de a ajunge altfel, schimbarea vine din dorința de a fi acum altfel.

Să dau un exemplu pentru a nu lasa loc de confuzii. Dacă vrei să fii mai curajos înseamnă că vrei să poți înfrunta orice situație cu stăpânire de sine. Asta e scopul final. Dar pași intermediari necesari sunt înfruntarea fricilor punctuale, care te macină. Dacă tu nu ai dorința clară în tine de a lucra cu frica x și cu frica y atunci schimbarea, dobândirea liniștii interioare nu este posibilă. Dacă tu îți dorești cu ardoare să atingi idealul suprem dar nu vrei nici o secundă să parcurgi drumul înseamnă că de fapt nu ești încă pregătit pentru asta.

3. Al treilea pas rezultă din primii doi, și este sinceritatea în fața ta. Un proces de transformare interioară nu permite autoînșelări. Nu poți să ajungi undeva cu o busolă defectă. Poți să bântuiești deșertul în lung și în lat în schimb. Poți deveni un maestru al supraviețuirii în deșert. Sunt oameni foarte carismatici acești beduini ai deșertului interior. Pot susține conversații minunate despre cum poți găsi apa, despre când e bine să mergi și când nu dar nu te pot ajuta să ieși din deșert.

Atunci cine te poate ajuta? Pai eu sunt convins că avem cu toții o busolă proprie. Făcută special pentru noi, singurul instrument cu adevărat util. Într-un moment de sinceritate pură fiecare dintre noi poate să răspundă la orice întrebare își pune legată de următorul pas necesar în evoluția lui personală. Dacă este dispus să facă sau nu acel pas asta e momentul apariției conflictului. Dar nu ar trebui să fie așa. Dacă eu știu unde trebuie să calc acum nu înseamnă că ăsta e și momentul în care trebuie să calc. Până nu simt că și vreau să înaintez nu e timpul. E bine că știu unde nu trebuie să mă supăr pe mine că nu pot. Asta e realitatea mea. Aceștia sunt pași  dar nu sunt gata să îi fac, simpla acceptare a faptului că îi cunosc mă aduce mai aproape de posibilitatea înaintării. Unii pășesc forțat pentru că trebuie. De fapt pasul ăla nu a fost niciodată făcut. Ba din contră ai construit o clădire ce se dorește înaltă și ai omis să pui o cărămidă la bază. Ori se va nărui construcția ori o vei desface cărămidă cu cărămidă pentru a umple și locul acela.

Așa că vinovăția, pentru că nu ești dispus să faci ceva, nu e necesară dar sinceritatea în ce privește ce trebuie să faci și dacă vrei cu adevărat să o faci este absolut necesară.  Nu există, vreau să ajung în vârf dar să nu urc muntele. Vârful există doar pentru cine a urcat. Vârful nu e disparat de munte, fără munte vârful e doar o vedere pe care o cumperi de la colț cu imaginea de sus. Cine a urcat un munte nu poate spune că suferă comparație ce vezi de sus cu ce vezi privind vederea. Iar cine a urcat cu telecabina nu poate să spună că vede de sus ce vede acela care a urcat pe jos. Sunt lucruri inexplicabine dar o data cu parcurgerea unui drum ți se lărgește capacitatea de a procesa ce te așteaptă în vârf.

Pe scurt: vrei mai mult, trebuie să fii sincer și să vezi dacă vrei să mergi acolo Dacă nu, nu e nici o problemă! Acordă-ți timpul să stai pe loc până când în tine va apărea acel VREAU. Ala e singurul garant al autenticității transformării. Vinovăția și forțarea sunt trasee ocolitoare care de multe ori te rătăcesc iremediabil.

Anunțuri




În fața bogăției

3 08 2010

Am observat că deși eu mă consider un om ce nu discriminează, după nici un criteriu, lucrurile nu stau chiar așa.

Dacă stau să mă gândesc atent, la o situație o judec corect dar de multe ori m-am surprins dându-mi drumul la gură și spunând niște stupidități. Stupidități ce vădesc superficialitate invidie și vederi înguste.

Lupt împotriva prejudecăților ideilor preconcepute și le găsesc la mine, lăfăindu-se și etalându-și opulența ca niște cetațeni de primă mână ai gândurilor mele. Poate că multe vin din automatisme dobândite în discuțile cu alții. Însă asta nu mă scuză.

Fac gesturi ce vădesc aversitate față de oamenii bogați. Când văd pe cineva cu o mașină foarte mișto că a lovit-o sau că face o greșeală în trafic parcă simt o satisfacție. Parcă e ceva acolo în mine care spune uite-l și pe prostul asta cu bmw lui. Pe de altă parte dacă văd pe cineva amărât tind să îi acord circumstanțe atenuante. Asta nu se întâmplă doar în trafic. În general dacă aud de greutățile unui bogat, unei vedete parcă nu e nici o coardă atinsă în sufletul meu. În același timp o problemă a unui sărac îmi trezește mult mai multă compasiune.

Totuși bogăția nu e o plagă iar sărăcia nu e un merit. Poate că în biblie bogăția nu era văzută cu ochi așa de buni. Dar eu cred că biblia conține idei care se potriveau acelor vremuri și idei care nu mereu se mai mulează pe societatea de azi luate mot a mot. În contextul acela social cred că bogăția deja te punea în poziția să nedreptățești pe mulți. Astăzi suntem puțin altfel, există legi care reglementează relațiile între oameni și pe care le poți respecta dacă dorești.

Bogăția te împinge deseori spre orgoliu dar și sărăcia te împinge spre dușmănie, spre invidie care nu sunt chiar calități de ignorat. Nu militez pentru bogăție nu militez pentru sărăcie. Sunt doar stari prin care trecem în viață sunt cuburi cu care ne construim imaginea lui cine aleg să fiu. Uneori cuburile fiind urâte poate că imagine pare urâtă sau uneori greu de înțeles pentru un privitor exterior. Îmi cer iertare pentru toate prejudecățile și momentele când am preferat să fiu mic. Pentru momentele când am preferat să fiu mic contrar opiniilor mele, că uneori doar sunt mic și pentru momentle alea nu îmi cer niciodată scuze.

Nu cred că există un alt argument pentru a discrimina pe cineva după nivelul de avere decât frica noastră că nu suntem suficient de vrednici. Sau impresia noastră că merităm mai mult. De fapt dacă ne ascultăm puțin impresia aia e mai precis dorința că vrem mai mult. E lăcomie și e lașitate. Deși vrem mai mult nu suntem dispuși să facem pasul și când altul îl face căutăm motivații pentru a nu ne desvinovăți. El a întins mâna sau el a primit de-a gata, dar uite că e prost, sau mai rău uite că suferă. În schimb cei de sub noi sunt judecați cu altă oca.

Ori nu au ca sunt puturoși că noi am muncit și avem. Ori săracii nu au nici o sansă, dacă am avea și noi o șansă ce ne-am mai ridica. Ambele judecăți sunt greșite. Nivelul financiar nu spune efectiv nimic despre cineva, da poate că mulți bogați sunt așa sau altfel. Totuși nu înseamnă că bogăția îi recomanda sau incriminează. Nu înseamnă că suntem noi instanța de judecată în măsură să decidem. Aici nu e vorba de ce e just și ce nu.

Până la urmă e vorba de faptul că eu fac lucruri cu care nu sunt de acord. Și le fac gratuit le fac pentru că îmi lipsește disciplina de a controla gândurile și a fi responsabil pentru ele. E mai ușor să le las așa de capul lor. În acelși timp nu e mai ușor, pentru că după fiecare gând de acest fel simt dezacordul. Simt că de fapt asta nu e părerea mea și că e mai mult frica mea care a vorbit. Simt că am dat cu piatra în cineva având ca unică motivație că și eu am fost odată lovit de o piatra. Deși această motivație ar trebui să mă oprească să mai dau cu piatra. Ar trebui să mă facă să doresc să se rupă cercul. Nu e ceva greu, nu e o muncă să fii în concordanță cu părerile tale conștiente. E de fapt cursul normal al lucrurilor și necesită puțin antrenament. Pentru a șterge antrenamntul de a vorbi și gândi informațiile pe care le-ai învățat. Dacă ai fost plecat într-un loc unde se vorbește cu accent preiei accentul după un timp. Deși nu îți plăcea la început, îl preiei involuntar.

Scuze există normal, ca la orice proces de inconștientizare dar trebuie să te scuzi în fața ta și uneori nu le mai accepți. Atunci e momentul să te schimbi, să te schimbi din temeli nu doar ideologic. De ce am scris asta? Păi pentru că asta fac aici înregistrez momentele și modurile în care ma schimb. De o manieră naturală că așa e cursul vieții uneori conștientizei ceva și vrei să fii așa cum simți tu că e mai bine. Măine poate te vei răzgândi dar trebuie să pășești pe treapta de azi pentru a ajunge la cea de mâine.





Paradoxul încrederii

30 03 2010

Ca să oferi încredere vrei să fie castigata. Cu alte cuvinte vrei să ți se dovedească contrariul credinței tale inițiale (că persoana x nu e demnă de încredere). Asta înseamnă cu tu aștepți de la omul pe care îl consideri nevrednic să întindă mâna către tine și să fie el mai mare ca tine. Tu să îi spui esti un nimic fără cuvinte iar el să fie totul.

Ca sa fii de încredere pentru cineva. Vrei să el să ți-o acorde. Dacă simți că ai ceva de dovedit înseamnă că nu pleci după poziție de egalitate.Tu simți că ești nimic și un nimeni (că cine altcineva te poate numi un nimic) cere de la tine să fii totul. Astfel că în momentul în care vei fi pus în situația să “înșeli încrederea” de fapt nu ai nimic de apărat, vei face doar ce se astepata de la tine.

Cine spune că a avea încredere în oameni e o greșeala înseamna ca nu întelege ce înseamnă încrederea.

A avea încredere în oameni este o dovada de măreție sufletească și maturitate, e o mană întinsă spre altcineva o ocazie ca acela să se ridice pe un nivel mai înalt. Încrederea nu se târguiește la piață și nu se împarte cu cântarul se ofera din deplinatatea sinelui, dar de unde nu e nici nu se poate cere.

Așa că noi toți când nu avem încredere în altcineva, să fim măcar sinceri cu noi. Nu e pentru ca acel altcineva nu merita, ci e pentru ca ăsta ne este nivelul.

Mai trebuie să evoluăm, pâna atunci ne limităm unul pe altul în loc să ne ajutăm să creștem împreună.





Hiroshima

19 02 2010

Status la mess

( Semintele glumei sălășluiesc în mințile tuturor oamenilor și, deși roadele lor pot fi domolite de rațiune, meditație si bun simț, sunt foarte capabile de a exploda, înflorind deplin, în cugetul celui mai mare geniu)

Je: de unde e citatul ăla, că e suberb

P: din străfund de unde dq

Je: să mori tu, ca e de la tine?

P: străfundul altcuiva  (joseph addison) mare om mare caracter

Je:fă dacă am băga și un glumei proaste, cred ca ar suna și mai bine

P: să știi

Je: da na nu putem să stricăm citatul omului

P: oricum  l-am pus că i-am zis lu una ca aș fute-o

P: și apoi am zis, hoo dragă că am glumit

P: 😉  ,aaa? a? vezi unde bat?

Je: da…  esti geniu

P: și apoi l-am găsit pe ăsta care mă completează

Je: dar ai așteptat să vezi dacă zice da la „gluma”?

Je: ca la gluma asta mereu se așteapta nițel

P: bă a fost o pauza mareee…

Je: da, atunci clar trebuie să intervi, că ele dacă gândesc mult zic prostii

P: și apoi am dat înapoi  și am zis chestiile și ea a dat-o bine

P: că scz nu am putut să răspund era șeful lângă mine,întelegi.

Je: asta e cea mai cruntă fază

P: nu e proastă și nici șeful

Je: și nu ai întrebat ?

Je: dar ce ai fi răspuns dc nu îți șoptea nimeni?

P:  Alt citat “Bunul simț este o colecție de prejudecați dobândite până la vârsta de 18 ani” (albert)

Je: albert a fost cel mai tare, cred că oricum a băgat-o pe asta să îi iasa lui aia cu totul e relativ.

Je: de fapt cred că vroia să o fute pe una măritata și de acolo a început povestea cu teoria lui

Je: că oricare dintre noi ar fi făcut lucruri mărețe (dacă aia era buna) să o convinga că nu e chiar așa rău dc s-ar fute

P: doar știi că de la pizda pornesc toate

Je: da, dar nu stiu ce pula mea vroia să fută cu bomba atomică

P: vaduve…

P: pff

Je: imi cer scuze, ai dreptate





Cum ajung la decizia să mă despart.

20 01 2010

După ultima serie de articole am observat că unii cititori și-au exprimat neîncrederea în capacitatea de a decide în a 3-a fază. Mai corect spus au spus că pentru ei nu prea mai există calea de întoarcere o dată apărută o astfel ne situație. Excluzând posibilitatea reconcilierii înseamnă că nu mai alegi.

Voi prezenta modul meu personal de a vedea lucrurile în ambele variante, atunci când alegi să te împaci și când alegi să nu te mai împaci. Prin asta nu vreau sa dau un model viabil pentru altcineva. Nu cred în așa ceva. Doresc doar să prezint un posibil mod de acțiune care poate să ajute pe cineva în a și-l  descoperi pe al lui, chiar dacă prin contradicție.

Voi începe cu varianta despărțirii, pentru a nu crea iluzia că favorizez o alegere sau alta.

Presupunând că am fost înșelat și am depășit fazele 1,2 sunt în situația de a decide ce aș face. Raționametul pe care as merge ar fi următorul.

O iubesc? DA/NU

Dacă răspunsul este NU atunci decizia e simplă. Voi discuta cu ea și voi încerca dacă este posibil să aflu care au fost motivele pentru care m-a înșelat. Poate am ceva de învățat de aici. Voi ignora motivele de genul “nu ai masina decapotabilă” sau mai știu eu ce chestii subiective și ma voi axa pe motivele de genul: Ești prea egoist, ești plictisitor, ești brutal etc. sau mai știu eu ce posibile motive ar putea să existe.

Aș încerca să înțeleg de ce mă vede așa. Cât din ceea ce spune este ceva ce nu mă caracterizează și aș putea să fiu mai fericit dacă aș schimba și cât e ceva intrinsec și reprezintă doar un semn că ar trebui să caut pe altcineva.

Dacă raspunsul este DA, trec la următoarea întrebare.

Mă iubeste?

Deși faptul că m-a înșelat poate parea un indiciu că nu, eu tind să cred că nimic nu e așa de simplu. Așa că aș încerca să fac abstracție de înșelat în sine și aș evalua relația în întreaga ei dimensiune. Dacă aș ajunge la concluzia că nu mă iubește (aici e mai mult o artă decât o știință) ar fi timpul să mă despart. Mi-aș cere scuze pentru că am tinut fără să îmi dau seama un om pe care îl iubesc prizonier (chiar dacă a stat din incapacitatea lui de a decide sau de a mă răni, să nu ne subestimăm puterea de convingere) într-o relație. I-aș reda libertatea fără să îl acuz de ceva. M-aș bucura chiar să fie fericit alturi de oricine chiar și față de persoana cu care m-a înșelat. E bine să știi să te dai la o parte când ești o piedică în fericirea cuiva.

Acum vine varianta grea mă și iubește și o iubesc. E momentul în care trebuie să discuți cu partenera să încerci să afli care sunt nevoile ei nerespectate, ce au facut-o să te înșele. Dacă nevoile ei sunt incompatibile cu așteptările mele într-o relație de asemenea trebuie să dau dovadă de curaj și să spun stop. Voi avea grijă să nu încerc să distrug iubirea și pe cât posibil să ofer suport sau sa cer suport pe parcursul despărțirii. Care cu siguranță nu va fi ușoară.

Nu vreau să creez impresia că ceea ce am spus aici e ceva ce faci cu zâmbetul pe buze și părul în ochi. Nu, sunt sigur că e ceva ce faci simțind că se rup bucați de carne din tine și luptând cu egoul și pierzând multe bătălii. Important e să câștigi războiul, important e să nu omori iubirea acolo unde există în tine sau în ea. Important e să nu iei amăraciune cu tine în suflet și să o transformi în venin. Restul e doar o durere normala în procesul de maturizare și asumare.





Oglinda

15 12 2009

Nu știu alții cum sunt dar eu când cunosc un om, așa la prima vedere, am tendința să îi schițez personalitatea în minte. E un proces inconștient și trăsăturiile pe care i le atribui sunt oricând susceptibile schimbării.

Cu toate acestea până ajung să cunosc persoana mai bine, practic e pentru mine e o imagine unidimensională, un punct. Asta nu e ceva rau sau bun, dar am o mulțime de astfel de puncte în viața mea. Oameni pe care îi văd ca fiind definiți de o singura trăsătură. Cum procesul este preponderent inconștient aceea trăsătură nu e ceva e poate fi definit printr-un cuvant. Cred că o senzație ar fi ceva mai aproape de realitate.

Sunt un om rațional și echitabil, în orice moment în care rațiunea se întâlnește cu subconștientul voi accepta cu siguranță că ce am enunțat mai sus este un sistem de valori superficial. Totuși de multe ori întâlnirea asta nu se întâmplă, și rămân cu senzația atașată persoanei respective. Senzație care uneori e pozitivă alteori e negativă.

Când viața își urmează cursul ajungem uneori ca acele persoane, de care am atașat cu o agrafă de birou o foaie pictată, să ne devină mai apropiate. Atunci are loc hidratarea personalității cu noi elemente. Acesta e momentul, când au loc o serie de surprize. Observ cum judecățiile superficiale de la început trec printr-un proces continuu de metamorfozare.

Făcând o serie de introspecții, am ajuns la concluzia că deși acele senzații sunt uneori nepotrivite când e vorba de a caracteriza persoana respectivă ele sunt în schimb foarte potrivite pentru a mă caracteriza pe mine.

Lăsând pentru moment deoparte trăsăturile pozitive pe care le văd oglindite în alții mă voi opri la buba cea mare: trăsăturile negative, pe care le critic în cei din jur.

Astfel senzațiile acelea de care vă spun descopăr că nu mai sunt așa de superficiale, ele au o valoare reală dacă le privești din unghiul cuvenit. Eu văd oglindite în cei din jurul meu mai multe categori de trăsături de caracter sau personalitate ce au anumite legături cu mine.

Văd caracteristici pe care le gasesc inacceptabile, altele pe care le consider ridicole, văd trăsături pe care le consider enervante, plictisitoare, inadecvate. E o întreagă plajă de sentimente pe care mi-o trezesc aceste trăsături și pe care voi încercă să o decodific în următorul articol.

Mă voi opri aici cu concluzia:

Ceea ce îmi sare în ochi în timpul unui contact superficial cu X este caracteristic mai mult mie decăt celeilalte persoane.

Prin asta nu spun că X nu are respectiva trasătură,  doar că momentan prefer să ignor aspectul acesta întrucăt este greu măsurabil.