Evolutia umana

19 09 2013

Ființa umana a evoluta din dorița primordială de supraviețuire. Atunci când avem o aptitudine utilă o numim calitate, atunci când avem o pasiune dăunătoare o numim defect. Dar, modul în care clasificăm ce este util și ce este dăunător este guvernat de subiectivism.
Supraviețuirea la început a depins de nevoi primare, hrana, adăpost, siguranță. Prin consecințe logice tot ce îți asigura supraviețuirea era o calitate. Pe de altă parte supraviețuirea cere destul de puține lucruri, deși cere o mulțime. Acum sunt promovate o serie de calități ce țin de forță, potență, agresivitate, aptitudini fizice și intelectuale utile pentru a procura hrana și a asigura un nivel înalt de siguranță.
Atunci când avem multe calități din această categorie începem să ne suprasatisfacem nevoile de supraviețuire. Un focus prea mare pe supraacumulare devine dăunător supraviețuiri. Semnele acestei anormalități nu se lasă prea mult așteptate. Exemplarele slabe vor fi date la o parte iar cele puternice vor începe o luptă pentru supremație, încercând să dezvolte cât mai mult calitățile de bază, într-un sistem concurențial. Observăm cum prea mult din primele calități ne pot duce la pierzanie și devin defecte.
În acest fel mai mult sau mai puțin benevol oamenii descoperă morala. Un nou sistem de calități utile este promovat. Se bazează pe dreptatea, disciplina și moderație. Se marșează din ce în ce mai mult pe dreptate, pe lege, pe ce este util atât individului cât și societății. Până când aceste calități ajung să li se dea prea multă importanță și încep să lucreze contra noastră. Apare dictatura și privarea de libertate, îngrădirea a cât mai multe manifestări naturale. Toate acestea duc la nefericire, la depresie și distrug dorina de a trăi. Astfel supravietuțirea ne este iarăși amenintață.
Moment câd omul începe și caută o nouă ieșire. O va face printr-o noua suită de calități utile. Începe să promoveze spiritualitatea, blândeța și toleranța, ca unică cale de a trăi toți împreună fără să ne îngrădim libertățile întratât încât să ne distrugem dorința de a trăi.
Până acum toate bune, dar de ce ne lovim de aceste probleme și de această evoluție în spirală?
Ca si organism, omul se bazeză pe simțuri și minte pentru a supraviețui. Mintea este legată puternic de corp și de tot ce transmit senzorii și cele două se influențază reciproc. Primii, senzorii sunt cei care guvernează viața noastră. Aceștia conduc mintea printr-un sistem de recompense și o pun să furnizeze cele necesare supraviețuirii. Astfel că mintea devine subordonată corpului. Mintea adună și primește satisfacții. Dorind și mai multe satisfacții ea dună și mai mult și ajunge să descopere plăcerea. În goana după plăcerea fizică ajunge la violeță și la suferință. Atunci începe să abandoneze plăcerea fizică și subjugă simțurile. Începe să le dicteze ea lor și să le minimalizeze rolul. Caută plăcera venită din aprecierea celorlalți. Cum mintea este mereu în căutare de eficiență începe și dezvoltă dependență și de această plăcere. Plăcerea asta începe să o înrobească în același mod ca și prima. Dar, mintea este iubitoare de libertate, va căuta să se lepede și de această capcana și se va elibera de prejudecăți. Va căuta iubirea, toleranța și empatia să redescopere satisfacțile naturale sau venite din interior. Dacă până acum instinctele ne-au fost radar, acum considerăm că putem să preluăm conducerea și să ignorăm anumite semne ce ne-ar putea abate de la scop. Iar scopul în continuare este un mister.
Este o călători prin care trecem ca și indivizi cât și ca societate. Unii dintre noi ne pierdem, acordând prea multă importanță unor faze și nedorind să evoluăm în următoarea. Nu știu dacă există și o altă fază în care să pășim și cred că nimeni nu știe. Ne-am obișnuit să așteptăm de la alții un răspuns. Când de fapt ei pot să fie doar cu câțiva pași în fața noastră și să rămână ancorați în ultima descoperire, fără capacitatea de a merge mai departe.
Scrisesem mult mai mult dar îmi este destul de greu sa structurez totul într-un text coerent asa că am șters restul.

Anunțuri




Ridica fiecare piatra

8 06 2013

Ce frumos este să te gândești, să analizezi, viața, gândirea ta și oamenii din jur. Să o faci așa… cu mintea deschisă, fără prejudecăți și limitări. Să observi diversitatea și complexitatea.

Mie îmi place complexitatea și simetria și extrapolarea. Îmi place matematica deși, de mult am uitat-o sub forma sa didactică. Îmi place fizica deși, de mult i-am uitat ultimele formule.

Am rămas cu gândirea logică, deductivă și analitică, nu este prea mult dar este jucăria mea. Mă apără de plictiseală îmi dă putere și credință în ziua de mâine.

Deși îmi place și să beau și să fac sex și să mă delectez cu un gust bun toate aceste plăceri fizice sunt subordonate placerilor intelectuale. Îmi place efectiv să reflectez, să disec cu bisturiul minții, singurul care nu face să sângereze și nu strică ceea ce explorează, tot ce mă înconjoară.

Cred că tot din această plăcere derivă și plăcerea pentru luptă. Pentru că atunci corpul îți transmite doar dureri și strădanie doar mintea este cea care se hrănește din situațile limiă și din victoriile mici.  O poziție avantajoasă, o mișcare contracarată, tot atâtea surse de bucurie trecătoare. Dar însăși vremelnicia asta aduce farmecul momentului. Atunci trăiești prezentul, și înțelegi însemnătatea deciziilor. Înțelegi cum un mic gest sau lipsa de reacție te poate duce pe un drum fără întoarcere, la fel cum anumite gesturi sau reacții te pot doar devia puțin de la scopul tău primar.

Atunci apare acea scânteie, acea idee… cum că poate nu contează ce decizi sau cum urmezi decizia luată. Poate că mai importantă este intenția și încărcătura emoțională pe care o imprimi. Poate că mai important este cum bate inima decât cum se contractă mușchiul, și cum scrâșnesc dinții și cum se propagă biocurenții prin neuroni. Poate că tot ce contează este senzația aia interioară de bucurie atunci când mergi pe drumul bun. Atunci când ești în acord cu sinele tău și sinele tău este în acord cu locul său în ograda creației.

Momente rare și foarte prețuite pentru intensitatea lor.

Ar fi frumos să înțeleg, dar e atât de frumos să caut. Singura căutarea ce nu obosește și nu frustrează. Singura căutare care îți deschide ochi atunci când îi închizi.

Căutarea sensului

 





De cat este nevoie?

5 10 2012

E foarte bizar subiectul următor. Mă gândesc la lungimea articolelor pe care le scriu pe blog. Scriam mult și nu reușeam să imi pun ideile în ordine, decât după un șuvoi, inutil de lung, de cuvinte.
Așa că la un moment dat m-am gândit să încerc să mai elimin din balast. Excluzând posturile în care efectiv vreau să scriu, nu să transmit vreo idee. Cert e că atunci când am început să cer motive cuvintelor pe care l-aș scrie, nu prea mai simt nevoia să scriu. Prea puține lucruri sunt cu adevărat importante și merită menționate. Majoritatea oricum nu pot fi cuprinse în cuvinte.
Și atunci? Nu știu, bizareriile vieții, nu contenesc să mă uimească și să mă lase într-o stare ciudata. Ca de contemplație fără nici o nevoie de concluzionare.





E mai bine să fii în minus decât în plus

25 02 2012

E ciudat cum atunci când relaționezi cu alți oameni ai nevoie de o strategie. Adică, este un curent ce susține sinceritatea… în general pe hârtie este prezent acest curent. Dar în realitate sinceritatea este destul de contraproductivă în relațiile interumane. Suntem înveliți într-un înveliș sensibil, precum coarnele de cerb abia “fătate”. Orice remarcă nepotrivită ne rănește, indiferent de corelația ei cu realitatea. De fapt, de cele mai multe ori, cu cât e mai adevărată cu atât e mai jignitoare.

Oricum atunci când îți evaluezi relația cu cineva e mai bine să fii în minus decât în plus. Nu vorbesc despre un cântar sau o contabilitate a gesturilor, nu… vorbesc despre simplă prezență. Uneori e cel mai bine să nu fii.

Poate că belșugul e apreciat în sfere financiare, poate că și acolo aduce inflație, nu știu nu mă pricep la chestii ilogice. În economia unei relații belșugul nu priește. Se face trecerea de la inflație la dispreț cu o viteză mult prea mare, cel puțin pentru gustul meu. Eu sunt lent, mestec încet, nu mâncare… concepte. Nu răspund la stimuli exteriori cu viteză, de fapt mai des constat decât răspund. Cel puțin nu mă tem de tristețe. Are și ea rostul său, în alta ordine de idei am darul uitării. Un mecanism performant de mers înainte. Atunci când omul ăla… cine o fi, să îi deie Dumnezeu sănătate, a inventat șenilele trebuia să le numească uitile sau uitări. Până și în fața morții omul, până la urmă, ajunge la acceptare. După negociere, negare și alte câteva etape, întradevăr.

Există acele personaje, de roman sau film, care ajung într-un punct în care ar mai putea câștiga sau în care totul nu era pierdut și privesc trist și renunță. Dar nu e renunțarea lașități. Nu, e doar abandonul luptei, ce nu mai merită dată. Probabil că spectatorii sunt oarecum revoltați, eu știu că eram, dar soldații implicați în luptă cred că răsuflau ușurați.

-Ce contează? cui îi pasă de soldații ăia?

Probabil că personajului principal, că altfel nu ar fi trist. Nu cred că pentru ăia încă vii e trist, pentru ăia ar fi un gest legitim să te bucuri. Tristețea este pentru ăia care au pierit într-o luptă lipsită de sens, ca toate celelalte. Lupta, ce înseamnă luptă. Acțiune… trăim zilnic aceste lupte camuflate în acțiuni, le căutăm sens, avem nevoie de o schelă pe care să ne atârne zdrențele.

Alții se întorc împotriva schelelor, le dărâmă pe toate, doar pentru ca apoi să moară în sălbaticie dintr-o eroare. Da, am vazut into the wild.

-Si unde e sensul atunci? Unde e sensul pentru care ai respins toate lucrurile lipsite de sens.

-Într-un zâmbet de final?

-Ar putea fi.

Sau ar putea să fie doar o grimasă de durere, sau de ce nu un simplu efect al endorfinelor eliberate de corp pentru a ușura suferința unui muribund.

Într-un final e mai bine să lipsești decât să fii în plus. Nu știu dacă pentru tine care exiști dar sigur pentru tine care l-ar privi pe tinele care există. Mă urmăriți?

E ușor să încâlcești idei, sunt ca firul de pescuit înfășurat pe un carton. Dacă nu sunt strânse bine se încurcă. Fac noduri gordiene ce numai sabia le mai poate desface. Daca ai sabia e bine, că nu mai ai nevoie de pescuit, altfel metoda ar fi zadarnică. Deși sabia a rămas doar un simbol eu încă simt o legătură organică cu ea.

-Iubesc săbiile! Nu știu de ce.

Hm, sunt amuzant, ai zice că cineva care spune nu știu de ce a descoperit o sincopă. Un moment ieșit din cotidian. De fapt mai mult nu știu de ce decât știu. Odată o să zic și știu de ce. Da, odată o să zic, sau o să zâmbesc  cu fața luminată, cuvintele vor fi de prisos. Sau o să mă întorc trist, o să abandonez lupta încă nedată. Până la urmă sunt român, nu sunt american. Ei supraviețuiesc la sfârșitul lumii în filmele făcute de ei și vizionate de noi. Eu cel mai adesea vorbesc cu o oaie. Dacă aș vorbi cu o oaie nu m-aș putea abține să nu îi zic

-băi coaie.

Credeți că ar prinde sarcasmul? Oile ca și oamenii nu te stimulează să glumești pe seama lor. Îți întăresc un sentiment de singurătate. Sau de solitudine, nu, nu asta e cuvântul, de separare. Da, te simți rupt de ei mai ales când ești cu ei. Atunci te gândești că mai bine să fii în lipsă decât în plus. Si apoi renunți, la ce bune strategii? Până la urmă și tristețea e bună. Armatele de emoții  și sentimente răsuflă ușurate, încă o batălie câștigata de tehnologie, șenilele trec peste tot. Uitările nici nu ating, ele creează realități paralele și universuri pe alta frecvență. Ce mai simplă metodă de a nu mai vedea o fază dintr-un film este să îl lași să ruleze. Nu are sens să pui pauză. Ai putea să nu te duci să îl vezi.

La câte momente din viața ta ți-ai dori să lipsești? Logica matematică spune că dacă la jumătate plus unu însemnă că ești nefericit. Logica spirituală spune că dacă este unul pe care n-ai vrea să îl rateți atunci ești fericit. Cred că este veșnica confruntare între optimism și pesimism. Realitatea spune că nu ne mai punem astfel de întrebări. Ne jenează prea mult posibilul răspuns. Răspunsul, mai ales când îl dăm noi, necesită acțiuni. Acțiuniile se împotmolesc în tristețe și futilitate apoi sunt lăsate în urmă cu uitare. Întodeauna la final ideile se încâlcesc. Vedeți ce ce am zis că nu știu nimic?

Noroc că e târziu și trebuie să mă culc, ca să ma scot devreme, să fac ceva fără sens, dar al cărui sens îl voi găsi. Într-o altă căutare ce mă va întrista și pe care o voi uita. Oricum e mai bine să fii în minus decât în plus.