Cand vine singuratatea peste tine

25 10 2013

Cum îți dai seama că ești singur.

Atunci când ești bolnav… nu poți să ieși, nu poți să faci nimic, zaci și atunci observi.

Atunci când încerci să vorbești cu cei de lângă tine, și vorbele rămân fără ecou, în tăcerea care se lasă observi.

Atunci când ești singur și nu ți-ai dori să fie nimeni lângă tine. Brusc îți dai seama ca nu vrei pentru că nu  are cine să fie.

Atunci când sesizezi cum în jurul tău sunt multe uși închise. Mereu ai crezut că nu ești interesat să deschizi nici o ușă iar acum realizezi că n-ai ce deschide.

Atunci când mănânci deși nu îți este foame.

Atunci când bei deși nu îți este sete, poate doar de ceața care te face să nu-ți mai pese.

Când singuratate se întâlnește cu claritatea minții fac o echipă foarte neplăcută. Probabil că din acest motiv fugim de claritatea minții ca de dracu. Pentru că singurătatea este deja acolo. Este ca umbra noastră. Cu singura diferență că ne urmează și în întuneric. De fapt o face mai ales în întuneric. Ca un boschtar cu sticliri animalice în priviri.

Întâlnirea cu ea ne ridică pulsul și ne dilată pupilele. Ai vrea să fugi dar te simți ca un iepure prins în culcuș. Dacă fugi îți desconspiri poziția și vei declanșa urmărirea. Așa că într-o speranță deșartă, închizi ochii și speri că va trece mai departe. Nu trece, pentru că atunci când închizi ochii se face întuneric. Iar singurătății îi place la nebunie întunericul.

Se lipește de tine ca un șarpe. Îți intra pe sub haine, stai mut, dar urlii pe interior. Stai nemișcat, dar te zvărcolești ca un ars în spațiul ala mic din tine. Îi simți solzii și privirea inertă, inexpresivă, strânsoarea liniștită a prădătorului care știe că nu ai unde să scapi. Atacă liniștit, fără să facă risipă de energie. Începe și te înghită de la picioare.

Să dureze!

Aerul nu-ți mai ajunge, sentimentul claustrofobic se intensifică. De ce nu ai fugit mai devreme????

Acum e prea tărziu! Măcare de s-ar termina mai repede.

Apoi iar nu vrei să accepți. Vrei să scapi, încerci să te zbați dar zbaterea nu face decât să te obosească. Oxigenul se duce și mai repede. Viața începe să alunece pe lângă tine ca o banchiză de gheață. Încet, fără grabă, dar sigur.

Ai mâinile legate, jumătate de corp înghițit, îți vrei viața înapoi. Cum ai ajuns aici??? Tu nu ai fost niciodată în pericolul asta. Tu erai un om sociabil, aveai prieteni, aveai iubită, aveai tinerețea ta, care ținea loc și de foame și de sete. Unde s-au dus toate? Cum ai ajuns tu singur?

Tu care râdeai de cei singuri și îi numeai neadaptați. Îi credeai slabi, când le vedeai frica și revolta viscerală pe care o afișau teatral. Ce naiba s-a întâmplat?

Aproape te-a înghițit de tot… dacă ai putea măcar să muști sau să strigi. Poate te ajută cineva.

Cine să te ajute, ești singur nu înțelegi? SINGUR

Deschizi ochii dar deja intuenricul nu mai poate fi înlăturat, nu mai este un atribut al ploapelor tale. Îți este impus.

Apoi, poate o sa respiri, o să ți umplii plămânii cu întuneric, o să te ridici din el, o să îl accepți și o sa fii cuprins de o mare milă și compasiune față de toti cei singuri asemeni ție. O să devi un tip de treabă dar cam trist.

Poate nu o să accepți și o să devi un zombi fără viață, vei bântui, animat doar de porniri animalice, fără nici o țintă prin lumea asta. Deschizând răni cu orice ocazia și murind în cele din urmă ca un efect de recul al acelor răni.

Poate o să faci asemeni unui Phoenix, o să reînvi purificat. Eliberat de nevoia de apropiere, asumându-ți singuratatea ca pe o mare descoperire. O vei căuta cum caută un masochist durerea.

Dar poate o să găseși mereu paharul la timp, o să devi în ochii tuturor un ratat, care va încerca să bânguie o filozofie neinteligibilă emanând un miros de borhot. Mai singur ca niciodată dar fără a fii conștient de asta. Fericit în majoritatea timpului că ai eludat capcana singurătății.

Sau poate mă înșel și este totul altfel, poate mâine o sa fie soare și când este soare este bine și uneori chiar apreciem un moment de singurătate.