.

Discutam despre nimic

Mai mult din plictis și poate din exasperare am decis sa ma înscriu și eu în șleahta care dezbate subiectul zilei.

Presupunând prin absurd că ‘atentatul’ din Franța nu a fost o schema făcută de serviciile secrete, pentru un motiv mai mult sau mai puțin observabil azi, dar cu siguranță evident peste câteva luni. Voi analiza puțin logica celor două tabere de inepți.

Deci situația ar fi:

O gașcă de băieți fără umor fac niște desene de mamă și niște copii de mama respectivă pe proprie răspundere decid să arme și să crime.

Acum ca dovadă a lipsei de logică de care vă tot vorbesc eu aici lumea s-a împărțit în doua tabere majore.

1. Cercopitecii vitriolați ca cineva a îngrădit libertatea de exprimare și că libertate în sus și libertate în jos. Măi idioți notorii, ce legătură are o crimă cu libertatea de exprimare. Vorbim de libertatea de exprimare când ne referim la stat, la legi, chestii impuse de sistem. Nu când un băiat face ceva ilegal. Dacă acțiunea prin care a „îngrădit libertatea de exprimare” este ilegală atunci de ce mai apare această libertate în discuție.

Ăia au toate libertățile să deseneze ce vor ei.Că acțiunile lor produc anumite consecințe nedorite… ghinion. Așa e universul asta, bazat pe acțiune și reacțiune, oamenii inteligenți utilizează experiența proprie, istoria, intuiția, și fac predicții, ferindu-se de efectele nedorite. Proștii concluzionează eronat plecând de la generalizarea unor excepții ignora evidențele și suferă consecințele statistice. D-aia e prosperă case de pariuri și cazinourile, că sunt mulți proști pe lume.

2.Cioclii extremiști, care spune că plâng moartea acelor oameni în abstract dar că mai mult sau mai puțin și-o meritau. Problema nu este că transpare din discursul lor satisfacția morbidă că jignirea religiei a dus la moartea unor oameni, problema este că de fapt nu este o problema de merit aici. Conform unei logici de clasa a treia aia nu meritau să fie omorați pentru nesimțire. Dar când cineva pune o cagulă pe cap și vine cu o armă la tine nu este vorba de ce meriți tu. Este vorba de ce dorește el să se întâmple.

Când un nelegiuit îți dă în cap și te jefuiește nu înseamnă că ai meritat, că aveai 5 lanțuri de aur la gât și mergeai singur pe aleea întunecată. Nici când adolescenta arogantă și încă nematurizată care merge la prietenul ei interlop acasă să se pupe, ajunge violată, nu putem spune că a meritat. Dar, scuzați-mi cinismul, nici nu putem să spunem că vestea a venit ca un șoc. Toată lumea are voie să facă sport extrem și practicanții de sport extrem sunt tipi cool și câștigă bani să facă ce le place, dar motivul pentru care sunt așa cool este că își asumă riscul. Dacă nu se deschide parașuta nu e momentul să te plângi ca o pizdă, că tu de fapt ești prea tânăr ca să mori. Face parte din reversul medaliei care ți-a plăcut până atunci, enjoy the ride până la capăt.

Realitatea se pișă pe libertate de exprimare și pe ce credem noi că merităm sau nu. Realitatea este adesea contondentă. Societatea are membrii care îi contestă regulile și sunt dispuși să își asume riscurile pentru a face ce vor. Au fost și vor fi mereu prezenți. Acești indivizi reprezintă adevărate bombe cu ceas sau mai bine zis mine anti personal. Dar întâlnirile cu ei sunt cel mai adesea ușor de evitat. Este responsabilitatea fiecăruia să își cultive instinctul de conservare și să își aleagă luptele. Siguranța este o iluzie. De fapt siguranța se bazează pe un principiu economic foarte simplu. Ești atât de în siguranță cât ești dispus să învestești în siguranța ta și invers proporțional cu cât poate câștiga cineva dacă îți face rău. Atunci când discuți de bani e destul de simplu. Tot ce ai de făcut este că valoarea obținută de pe urma agresării sau tâlhăririi tale să fie mai mică decât costul operațiunii în sine.

Ai un diamant atunci trebuie să fii păzit cât diamantul ăla să nu mai renteze a fi furat. Ai jignit comunitatea musulmană în repetate rânduri atunci trebuie să fi păzit astfel încât un terorist fundamentalist dispus la atentate sinucigașe să nu ajungă la tine. Orice om sănătos la cap înțelege că niște căcați de jurnaliști nu au cum să îți permită un astfel de nivel de siguranță. E un simplu demers de autoconservare, dacă nu societatea va încerca să găsească vinovații și să îi pedepsească conform cadrului legal. Nu știu cât te poate încălzi asta ținând cont că nu luptai pentru un ideal măreț.

Scrisul meu

Bun, acum înainte de a mă apuca să-mi remodelez scrisul trebuie să stabilesc unde mă aflu.

Atăt ca și stil cât și ca viteză de a scrie. Este evident că pot să scriu mai citeț dacă mă forțez să o fac încet. Dar scopul nu este să fac caligrafie cu viteză de o literă pe minut. Scopul este să ajung la un scris funcțional, citeț, și estetic în acelși timp.

Așa că am scris o pagină de caiet de caligrafie tip doi copiind începutul textului trecut, m-am conometrat să văd în cât timp am reușit să o scriu.

5 minute și 19 secunde mi-a luat

Deci, după ce îmi voi alege cum vreau sa arate literele, voi lucra la dexteritate până când voi scoate acelați timp cu noul stil. În teorie pare un plan bun, să vedem cum se aplică și în practică.

Acum să ne și distrăm puțin cu niște poze.

Stiloul

Azi am avut o idee, oarecum bizară, dar m-am îndrăgostit pe loc de ea.

Totul a început așa, eram la muncă și m-am apucat să notez ceva. Am scris extrem de puțin în ultimii ani și când am luat pixul în mână m-am simțit ciudat. Am reușit cu greu să măzgălesc primul cuvânt, greșind literele. Apoi m-am supărat pe mine că am greșit literele și pe următorul am încercat să-l scriu mai atent. A ieșit ceva mai bine. Apoi m-a lovit. Ce ar fi să îmi remodelez scrisul.

Nu am nevoie de scrisul de mână, nu am mai scris de ani de zile ceva cu pixul pe foaie. Mereu am avut un scris oribil, pe care nici măcar eu nu îl înțeleg. Așa că atunci când nu a mai fost obligat să scriu am renunțat la el cu bucurie. Tot ce îmi notez în general este notat pe calculator. Dar principalul motiv pentru care evit să scriu pe foaie este că scriu oribul și undeva acolo în mine un simț al esteticului se revoltă și vomită.

Abia azi am realizat că de fapt scrisul nu este ceva cu care te naști, eu mi-am construit scrisul actual în clasele mici. Pare logic, dar nu în clasele la care vă gândiți voi. Am avut și eu un scris apărut spontan, nu mai știu cum era, și apoi, cred ca atunci când am făcut trecerea în clasele mai mari l-am mutilat.Am fost convins de sora mea care scria foarte urât de altfel că scrisul ei urât este foarte rapid. Așa că mi-am mutilat o serie de litere și le-am apropiat de forma ei. A rezultat un hibrid între scrisul meu și scrisul ei. Probabil pentru că nu a fost niciodată scrisul meu real nu este nici foarte constant așa că este foarte greu de citit.Așa că azi am căutat puțin pe internet și am aflat că nu e ceva anormal să îți îmbunătățești scrisul la vârste mai înaintate. Nu mă interesează să mă apuc de caligrafie, vreau doar sa scot din el un scris lizibil și omenesc.

Ca să o citez pe nevast-mea, când i-am împartăși planul, denumit pompos noule meu hobbyu.

-Ce hobbyu mă? Tu ești handicapt și încerci să revi între oamenii normali.

Așadar cuprins de febra momentului m-am dus la o librărie și am ceru:

– Un caiet de caligrafie.

– De care?

– Nu știu.

– Pentru clasa a doua? Tip doi?

– Nu știu doamnă, arătați-mi unu. Da e bun! Un stilou aveți?

-Asta, ăsta, ăsta (roz cu iepurași, gros și handicapt, altul cu sclipici)

-Unu mai bun aveți?

– Pentru băiețel sau pentru fetiță?

-Pentru mine.

S-a lăsat o liniște d-aia de moment nepotrivit in librărie și doamna bâlbăindu-se a cotroboit după un stilou negru pe sub raft.

Nu în fiecare zi vine unu ras in cap, cu barbă și față de interlop, să ceară un caiet de caligrafie și un stilou PENTRU EL.

Am luat și cartușe de cerneală, acum e cu cartușe, are și mecanism de tras cerneala din calimară dar am zis ca mai puțină mizerie nu poate să strice.

Bun, am ajuns cu scula acasă și dai să îi facem proba. Când colo fix pula. Mizeria nu vroia să scrie nici moartă. L-am scuturat l-am strans până i-a dat cerneala pe bot dar de scris nu scria nici mort.

Până la urmă am căutat pe net și am găsit îndemnul să-l spăl. Am facut o baie cu el în cadă, am ieșit de acolo amândoi ceva mai albaștri și l-am șters în hartie igienică, eu am rămas neșters…

L-am reechipat cu cartușul și în sfârșit victorie.

Am un stilou care scrie, cam deschis la culoare ce e drept, de la apă amestecată cu cerneală dar, ce mai contează.

Va urma!

 

Misterul iepurelui alb

Nu era un iepure ca oricare altul. Diferențele au fost evidente de când s-a născut. Poate că a avut o revelație din prima clipă când a văzut lumina zilei a înțeles că la un moment dat va urma să moară. Probabil că atunci s-a împăcat cu asta și a decis că decât să își trăiască toată viața fugind către scorbură mai bine să o facă sintetizând vitamina D. De asemenea este posibil ca toate acestea să fie doar scorneli, purtate în lung și-n lat de foșnetele copacilor. Știm cu toții cât de mult le place copacilor să-și împrăștie foșnetele în vânt.

Cert este că iepurele din povestea noastră, sper că v-ați dat seama până acum că suntem într-o poveste,  avea un comportament total anapoda. În loc să stea cu urechile ciulite și un ochi vigilent spre cer, în timp ce tremură de frica următorului pericol iminent, el stătea relaxat, pe spate, în mijlocul luminișului. De fapt nici nu avea o scorbură a lui. Aparent iarba verde, crudă și moale îi oferea tot confortul necesar. Gurile rele spuneau că o mai și fuma din când în când. Dar nu este recomandat să plecăm urechea la ce ciripesc păsărelele pădurii, cunoaștem cât le place să fie de guralive. Nu cred să se întâmple chiar atât de multe evenimente autentice în umbra pădurii încât pe cât dezbat ele.

Animalele pădurii au încercat să-l aducă pe calea cea bună. I-au povestit de uliul cu ochii ageri și de lupul cu dinții ascuțiți, ba chiar și de vânătorul ce ocazional mai dădea o mână de ajutor selecției naturale. Din considerațiune pentru echilibrul ecosistemului, desigur. Totuși iepurele acesta se încăpățâna să le zâmbească liniștit și să își vadă în continuare de treabă. Dacă putem numi treabă statul la soare în iarba luminișului cât era ziua de lungă.

După ce și-au îndeplinit datoria umană, animalele pădurii, au trecut la alte obiceiuri… umane. Așa că au pus pariuri pe diferite ghinde și rădăcini în ce zi și sub ce formă de colți va cădea pradă iepurele cel indolent.

Totuși părea că toți prădătorii s-au vorbit și au decis că un astfel de iepure curajos, căci în general prădătorii în astfel de termeni cataloghează nebunia curată,  merită cruțat. Acesta depășea termen după termen și cele mai optimiste pariuri.

Deja vorbim de orizonturi de timp pentru care casa de pariuri a pădurii dăduse cote pe care i-ar fi fost imposibil să le acopere, doar pentru că le considera absurde și imposibile.

Oricum nu a fost cazul să falimenteze, doar este protejată de zeul pariurilor sau al prostiei pariorilor, căci iepurele magic încă lenevea liniștit în centrul poieniței.

După ce mania pariurilor a fost domolită, din lipsă de acțiune, animalele au ajuns să privească iepurele cu oarecare reticență. Spun oarecare doar din eleganță pentru plănița lor moale și pentru năsucurile umede, căci altfel cuvintele ar fi fost ceva mai dure.

Nu spune că ar fi fost în stare să-l linșeze, linșajul necesită organizare și o ură concentrată, dar oricum nici în culori roz nu vorbeau despre un iepure care de altfel s-ar fi încadrat destul de bine într-un decor roz. Era alb.

Acum lăsând deoparte decorul și audiența, la fel cum făcea și iepurele alb, ar fi mai interesant de văzut cam ce era în mintea acestuia. Mi-ar fi plăcut să aflu direct din gura lui, dar cum e lesne de intuit acesta nu prea se obosea cu autocaracterizările. Nu, nu pentru că nu putea vorbi, Dumnezeu știe ce poate face un astfel de iepure. Probabil că așa gândeau și prădătorii, mai puțin vânătorul, care nu era vestit pentru intelect. Cred că mai mult avea legătură cu faptul că nu considera de cuvință să spună ceva despre el.

Ca și cum totul era deja destul de clar sau ca și cum nu îl interesa părerea pe care și-o formează alții. Aici sincer să fiu, deși până acum am înclinat să fiu de partea lui, încep să nu-l mai privesc cu aceeași ochi.  Adică ar putea să facă și el anumite excepții, nu în fiecare zi cineva te pune în centru unei povești!

Nu știu… simt așa o frustrare, ce numai neputința știe să ți-o dea, pentru că nu găsesc nici o cale de pătrunde adevărul iepurelui alb. Indiferent ce modalitate aș încerca să căuta mă lovesc de zidul indiferenței lui. Cred că ăsta este și motivul animozității inexplicabile, generate de comportamentul iepurelui și în rândul fraților săi. Deși un astfel de exemplar nu poți spune că are frați.

Adică ei își trăiesc toată viața în frică și cu grija morții și el se plimbă ostentativ provocând soarta zi de zi și pe deasupra nici nu are nimic de suferit în urma acestei etalări de ego. Ca și cum un bogat s-ar plimba printr-o zona rău famată în miez de noaptea și colac peste pupăză scapă și nejefuit. Astfel de sentimente contradictorii genera prezenta iepurelui tuturor celor care îl vedeau. Pe de-o parte te îngrijorai pentru el, apoi îl priveai cu admirație și până la urmă ajungeai să-l urăști.

De ce trebuie să îți țipe mut în urechi, că de fapt tu greșești, că de fapt tu ești ăla irațional care îți trăieși viața în vizuină și în frică?

Povestea nu are nici măcare un final de doamne ajută din cauza acestui absenteism nemotivat de care face abuz, chiar consider că face abuz, acest personaj. Probabil că încă zace jumăte toropit în iarbă, cu zâmbetul ăla tâmp, ca și cum ar ști ceva ce oricum nu are cui să-l spună sau oricum nu ar conta dacă ar face-o.

Eu nu am nici o problema cu ceea ce înțeleg, dacă e rău atunci mă încrunt, dacă e bun zâmbesc dar dacă e ceva ce nu îțeleg ce fac? Că dacă nu știu ce să fac atunci e capătul.

Ar trebui să pun titlul

Povestea iepurelui care a ales să-i ignore povestea.