.

8 09 2015

Anunțuri




Discutam despre nimic

10 01 2015

Mai mult din plictis și poate din exasperare am decis sa ma înscriu și eu în șleahta care dezbate subiectul zilei.

Presupunând prin absurd că ‘atentatul’ din Franța nu a fost o schema făcută de serviciile secrete, pentru un motiv mai mult sau mai puțin observabil azi, dar cu siguranță evident peste câteva luni. Voi analiza puțin logica celor două tabere de inepți.

Deci situația ar fi:

O gașcă de băieți fără umor fac niște desene de mamă și niște copii de mama respectivă pe proprie răspundere decid să arme și să crime.

Acum ca dovadă a lipsei de logică de care vă tot vorbesc eu aici lumea s-a împărțit în doua tabere majore.

1. Cercopitecii vitriolați ca cineva a îngrădit libertatea de exprimare și că libertate în sus și libertate în jos. Măi idioți notorii, ce legătură are o crimă cu libertatea de exprimare. Vorbim de libertatea de exprimare când ne referim la stat, la legi, chestii impuse de sistem. Nu când un băiat face ceva ilegal. Dacă acțiunea prin care a „îngrădit libertatea de exprimare” este ilegală atunci de ce mai apare această libertate în discuție.

Ăia au toate libertățile să deseneze ce vor ei.Că acțiunile lor produc anumite consecințe nedorite… ghinion. Așa e universul asta, bazat pe acțiune și reacțiune, oamenii inteligenți utilizează experiența proprie, istoria, intuiția, și fac predicții, ferindu-se de efectele nedorite. Proștii concluzionează eronat plecând de la generalizarea unor excepții ignora evidențele și suferă consecințele statistice. D-aia e prosperă case de pariuri și cazinourile, că sunt mulți proști pe lume.

2.Cioclii extremiști, care spune că plâng moartea acelor oameni în abstract dar că mai mult sau mai puțin și-o meritau. Problema nu este că transpare din discursul lor satisfacția morbidă că jignirea religiei a dus la moartea unor oameni, problema este că de fapt nu este o problema de merit aici. Conform unei logici de clasa a treia aia nu meritau să fie omorați pentru nesimțire. Dar când cineva pune o cagulă pe cap și vine cu o armă la tine nu este vorba de ce meriți tu. Este vorba de ce dorește el să se întâmple.

Când un nelegiuit îți dă în cap și te jefuiește nu înseamnă că ai meritat, că aveai 5 lanțuri de aur la gât și mergeai singur pe aleea întunecată. Nici când adolescenta arogantă și încă nematurizată care merge la prietenul ei interlop acasă să se pupe, ajunge violată, nu putem spune că a meritat. Dar, scuzați-mi cinismul, nici nu putem să spunem că vestea a venit ca un șoc. Toată lumea are voie să facă sport extrem și practicanții de sport extrem sunt tipi cool și câștigă bani să facă ce le place, dar motivul pentru care sunt așa cool este că își asumă riscul. Dacă nu se deschide parașuta nu e momentul să te plângi ca o pizdă, că tu de fapt ești prea tânăr ca să mori. Face parte din reversul medaliei care ți-a plăcut până atunci, enjoy the ride până la capăt.

Realitatea se pișă pe libertate de exprimare și pe ce credem noi că merităm sau nu. Realitatea este adesea contondentă. Societatea are membrii care îi contestă regulile și sunt dispuși să își asume riscurile pentru a face ce vor. Au fost și vor fi mereu prezenți. Acești indivizi reprezintă adevărate bombe cu ceas sau mai bine zis mine anti personal. Dar întâlnirile cu ei sunt cel mai adesea ușor de evitat. Este responsabilitatea fiecăruia să își cultive instinctul de conservare și să își aleagă luptele. Siguranța este o iluzie. De fapt siguranța se bazează pe un principiu economic foarte simplu. Ești atât de în siguranță cât ești dispus să învestești în siguranța ta și invers proporțional cu cât poate câștiga cineva dacă îți face rău. Atunci când discuți de bani e destul de simplu. Tot ce ai de făcut este că valoarea obținută de pe urma agresării sau tâlhăririi tale să fie mai mică decât costul operațiunii în sine.

Ai un diamant atunci trebuie să fii păzit cât diamantul ăla să nu mai renteze a fi furat. Ai jignit comunitatea musulmană în repetate rânduri atunci trebuie să fi păzit astfel încât un terorist fundamentalist dispus la atentate sinucigașe să nu ajungă la tine. Orice om sănătos la cap înțelege că niște căcați de jurnaliști nu au cum să îți permită un astfel de nivel de siguranță. E un simplu demers de autoconservare, dacă nu societatea va încerca să găsească vinovații și să îi pedepsească conform cadrului legal. Nu știu cât te poate încălzi asta ținând cont că nu luptai pentru un ideal măreț.





Scrisul meu

31 10 2013

Bun, acum înainte de a mă apuca să-mi remodelez scrisul trebuie să stabilesc unde mă aflu.

Atăt ca și stil cât și ca viteză de a scrie. Este evident că pot să scriu mai citeț dacă mă forțez să o fac încet. Dar scopul nu este să fac caligrafie cu viteză de o literă pe minut. Scopul este să ajung la un scris funcțional, citeț, și estetic în acelși timp.

DSC01490

Așa că am scris o pagină de caiet de caligrafie tip doi copiind începutul textului trecut, m-am conometrat să văd în cât timp am reușit să o scriu.

5 minute și 19 secunde mi-a luatDSC01492

Deci, după ce îmi voi alege cum vreau sa arate literele, voi lucra la dexteritate până când voi scoate acelați timp cu noul stil. În teorie pare un plan bun, să vedem cum se aplică și în practică.

Acum să ne și distrăm puțin cu niște poze.DSC01493





Stiloul

28 10 2013

Azi am avut o idee, oarecum bizară, dar m-am îndrăgostit pe loc de ea.

Totul a început așa, eram la muncă și m-am apucat să notez ceva. Am scris extrem de puțin în ultimii ani și când am luat pixul în mână m-am simțit ciudat. Am reușit cu greu să măzgălesc primul cuvânt, greșind literele. Apoi m-am supărat pe mine că am greșit literele și pe următorul am încercat să-l scriu mai atent. A ieșit ceva mai bine. Apoi m-a lovit. Ce ar fi să îmi remodelez scrisul.

Nu am nevoie de scrisul de mână, nu am mai scris de ani de zile ceva cu pixul pe foaie. Mereu am avut un scris oribil, pe care nici măcar eu nu îl înțeleg. Așa că atunci când nu a mai fost obligat să scriu am renunțat la el cu bucurie. Tot ce îmi notez în general este notat pe calculator. Dar principalul motiv pentru care evit să scriu pe foaie este că scriu oribul și undeva acolo în mine un simț al esteticului se revoltă și vomită.

Abia azi am realizat că de fapt scrisul nu este ceva cu care te naști, eu mi-am construit scrisul actual în clasele mici. Pare logic, dar nu în clasele la care vă gândiți voi. Am avut și eu un scris apărut spontan, nu mai știu cum era, și apoi, cred ca atunci când am făcut trecerea în clasele mai mari l-am mutilat.Am fost convins de sora mea care scria foarte urât de altfel că scrisul ei urât este foarte rapid. Așa că mi-am mutilat o serie de litere și le-am apropiat de forma ei. A rezultat un hibrid între scrisul meu și scrisul ei. Probabil pentru că nu a fost niciodată scrisul meu real nu este nici foarte constant așa că este foarte greu de citit.Așa că azi am căutat puțin pe internet și am aflat că nu e ceva anormal să îți îmbunătățești scrisul la vârste mai înaintate. Nu mă interesează să mă apuc de caligrafie, vreau doar sa scot din el un scris lizibil și omenesc.

Ca să o citez pe nevast-mea, când i-am împartăși planul, denumit pompos noule meu hobbyu.

-Ce hobbyu mă? Tu ești handicapt și încerci să revi între oamenii normali.

Așadar cuprins de febra momentului m-am dus la o librărie și am ceru:

– Un caiet de caligrafie.

– De care?

– Nu știu.

– Pentru clasa a doua? Tip doi?

– Nu știu doamnă, arătați-mi unu. Da e bun! Un stilou aveți?

-Asta, ăsta, ăsta (roz cu iepurași, gros și handicapt, altul cu sclipici)

-Unu mai bun aveți?

– Pentru băiețel sau pentru fetiță?

-Pentru mine.

S-a lăsat o liniște d-aia de moment nepotrivit in librărie și doamna bâlbăindu-se a cotroboit după un stilou negru pe sub raft.

Nu în fiecare zi vine unu ras in cap, cu barbă și față de interlop, să ceară un caiet de caligrafie și un stilou PENTRU EL.

Am luat și cartușe de cerneală, acum e cu cartușe, are și mecanism de tras cerneala din calimară dar am zis ca mai puțină mizerie nu poate să strice.

Bun, am ajuns cu scula acasă și dai să îi facem proba. Când colo fix pula. Mizeria nu vroia să scrie nici moartă. L-am scuturat l-am strans până i-a dat cerneala pe bot dar de scris nu scria nici mort.

Până la urmă am căutat pe net și am găsit îndemnul să-l spăl. Am facut o baie cu el în cadă, am ieșit de acolo amândoi ceva mai albaștri și l-am șters în hartie igienică, eu am rămas neșters…

L-am reechipat cu cartușul și în sfârșit victorie.

Am un stilou care scrie, cam deschis la culoare ce e drept, de la apă amestecată cu cerneală dar, ce mai contează.

Va urma!

 





Misterul iepurelui alb

29 01 2013

Nu era un iepure ca oricare altul. Diferențele au fost evidente de când s-a născut. Poate că a avut o revelație din prima clipă când a văzut lumina zilei a înțeles că la un moment dat va urma să moară. Probabil că atunci s-a împăcat cu asta și a decis că decât să își trăiască toată viața fugind către scorbură mai bine să o facă sintetizând vitamina D. De asemenea este posibil ca toate acestea să fie doar scorneli, purtate în lung și-n lat de foșnetele copacilor. Știm cu toții cât de mult le place copacilor să-și împrăștie foșnetele în vânt.

Cert este că iepurele din povestea noastră, sper că v-ați dat seama până acum că suntem într-o poveste,  avea un comportament total anapoda. În loc să stea cu urechile ciulite și un ochi vigilent spre cer, în timp ce tremură de frica următorului pericol iminent, el stătea relaxat, pe spate, în mijlocul luminișului. De fapt nici nu avea o scorbură a lui. Aparent iarba verde, crudă și moale îi oferea tot confortul necesar. Gurile rele spuneau că o mai și fuma din când în când. Dar nu este recomandat să plecăm urechea la ce ciripesc păsărelele pădurii, cunoaștem cât le place să fie de guralive. Nu cred să se întâmple chiar atât de multe evenimente autentice în umbra pădurii încât pe cât dezbat ele.

Animalele pădurii au încercat să-l aducă pe calea cea bună. I-au povestit de uliul cu ochii ageri și de lupul cu dinții ascuțiți, ba chiar și de vânătorul ce ocazional mai dădea o mână de ajutor selecției naturale. Din considerațiune pentru echilibrul ecosistemului, desigur. Totuși iepurele acesta se încăpățâna să le zâmbească liniștit și să își vadă în continuare de treabă. Dacă putem numi treabă statul la soare în iarba luminișului cât era ziua de lungă.

După ce și-au îndeplinit datoria umană, animalele pădurii, au trecut la alte obiceiuri… umane. Așa că au pus pariuri pe diferite ghinde și rădăcini în ce zi și sub ce formă de colți va cădea pradă iepurele cel indolent.

Totuși părea că toți prădătorii s-au vorbit și au decis că un astfel de iepure curajos, căci în general prădătorii în astfel de termeni cataloghează nebunia curată,  merită cruțat. Acesta depășea termen după termen și cele mai optimiste pariuri.

Deja vorbim de orizonturi de timp pentru care casa de pariuri a pădurii dăduse cote pe care i-ar fi fost imposibil să le acopere, doar pentru că le considera absurde și imposibile.

Oricum nu a fost cazul să falimenteze, doar este protejată de zeul pariurilor sau al prostiei pariorilor, căci iepurele magic încă lenevea liniștit în centrul poieniței.

După ce mania pariurilor a fost domolită, din lipsă de acțiune, animalele au ajuns să privească iepurele cu oarecare reticență. Spun oarecare doar din eleganță pentru plănița lor moale și pentru năsucurile umede, căci altfel cuvintele ar fi fost ceva mai dure.

Nu spune că ar fi fost în stare să-l linșeze, linșajul necesită organizare și o ură concentrată, dar oricum nici în culori roz nu vorbeau despre un iepure care de altfel s-ar fi încadrat destul de bine într-un decor roz. Era alb.

Acum lăsând deoparte decorul și audiența, la fel cum făcea și iepurele alb, ar fi mai interesant de văzut cam ce era în mintea acestuia. Mi-ar fi plăcut să aflu direct din gura lui, dar cum e lesne de intuit acesta nu prea se obosea cu autocaracterizările. Nu, nu pentru că nu putea vorbi, Dumnezeu știe ce poate face un astfel de iepure. Probabil că așa gândeau și prădătorii, mai puțin vânătorul, care nu era vestit pentru intelect. Cred că mai mult avea legătură cu faptul că nu considera de cuvință să spună ceva despre el.

Ca și cum totul era deja destul de clar sau ca și cum nu îl interesa părerea pe care și-o formează alții. Aici sincer să fiu, deși până acum am înclinat să fiu de partea lui, încep să nu-l mai privesc cu aceeași ochi.  Adică ar putea să facă și el anumite excepții, nu în fiecare zi cineva te pune în centru unei povești!

Nu știu… simt așa o frustrare, ce numai neputința știe să ți-o dea, pentru că nu găsesc nici o cale de pătrunde adevărul iepurelui alb. Indiferent ce modalitate aș încerca să căuta mă lovesc de zidul indiferenței lui. Cred că ăsta este și motivul animozității inexplicabile, generate de comportamentul iepurelui și în rândul fraților săi. Deși un astfel de exemplar nu poți spune că are frați.

Adică ei își trăiesc toată viața în frică și cu grija morții și el se plimbă ostentativ provocând soarta zi de zi și pe deasupra nici nu are nimic de suferit în urma acestei etalări de ego. Ca și cum un bogat s-ar plimba printr-o zona rău famată în miez de noaptea și colac peste pupăză scapă și nejefuit. Astfel de sentimente contradictorii genera prezenta iepurelui tuturor celor care îl vedeau. Pe de-o parte te îngrijorai pentru el, apoi îl priveai cu admirație și până la urmă ajungeai să-l urăști.

De ce trebuie să îți țipe mut în urechi, că de fapt tu greșești, că de fapt tu ești ăla irațional care îți trăieși viața în vizuină și în frică?

Povestea nu are nici măcare un final de doamne ajută din cauza acestui absenteism nemotivat de care face abuz, chiar consider că face abuz, acest personaj. Probabil că încă zace jumăte toropit în iarbă, cu zâmbetul ăla tâmp, ca și cum ar ști ceva ce oricum nu are cui să-l spună sau oricum nu ar conta dacă ar face-o.

Eu nu am nici o problema cu ceea ce înțeleg, dacă e rău atunci mă încrunt, dacă e bun zâmbesc dar dacă e ceva ce nu îțeleg ce fac? Că dacă nu știu ce să fac atunci e capătul.

Ar trebui să pun titlul

Povestea iepurelui care a ales să-i ignore povestea.





Curiozitate bolnăvicioasă…

9 11 2010

Dupa ce s-au vazut prima oara s-au privit și cu ochii minții, apoi cu centrii olfactivi, apoi sau privit ca orbii, tactil. După o vreme s-au remodelat centimetru cu centimetru desi aveau deja o forma.

Aș vrea să văd tot procesul pe fast forward. Fără dramatizare și coloană sonoră, aș vrea să îl văd pe mute. Ca un experiment științific. Dar în colori, NU în alb și negru  cum “colorați acum artistic” totul.

Să văd fierberea, mișcarea de pseudopode, trasarea de granițe și amestec fluid până la pierderea identității. Metamorfoza fizică și a personalitățiilor celor doi. Melanjul de idei, principii, evoluția sinergică a ambelor entități în lupta lor paradoxamlă pentru omogenitate și individualitate în același timp.

Cum aș putea să văd asta, să cuprindă toate dimensiuniile fizice și metafizice ale unei relații?

De ce aș vrea să văd asta?

Din curiozitate, pentru că de mic atunci când aveam o jucărie ajungeam să o desfac. Pentru că ar fi distractiv și înviorător să vezi întreaga agitație în jurul unor chestii până la urmă frivole. Frivole pentru un observator exterior dar de o importanță vitală pentru actorii implicați. Sau mai corect spus toată această agitație asurzitor de gălăgioasă și orbitor de strălucitoare pentru cineva din proximitate.

Dar, ca la un film de groază fără sonor, când faci un pas în spate totul devine pueril. Transpar exagerarile intenționate ale regizorului și în egală măsura, gafele de la montaj.

Mie îmi place să văd, cum au fost făcute trucurile de magie, mai mult decât trucul în sine. Așa și aici observația și cunoașterea depășește uneori în voluptate experiența. Poate că asta mă face un om rău sau poate că exista un sociopat în fiecare dintre noi, iar sociopatul ăla cum nu se poate hrăni cu emoții are nevoie de puțină stiință, în sensul de cunoaștere.

Cred că setea de informație e unul din vectorii fundamentali ai întregii umanități. Nu neapărat unul pozitiv, dar na, cine poate spune cu mâna pe inimă că știe de înseamnă pozitiv.





Ura și la gară

6 01 2010

Articol original

Am citit articolul de mai sus și m-a amuzat ștrașnic. Nu mai zic de comentariile lor, au fost spectaculoase.

Povestea pe scurt e că Donald T. vrea să facă un teren de golf și un „țăran” nu vrea să vândă și îi strică toate combinațiile. Acum ceea ce e foarte amuzant e că idiotul de D.T. încearcă să pună presiune pe ăla, dar nu prea are cu ce.

A dat-o în scuze patetice, că tăranul are mizerie în curte și că strica „fenșuiul” zonei, că e o rușine  dacă i se uită careva în curte. Așa si ce vrea să îi sugă în această direcție? Adică vorba cântecului ce te uiți în cur parca tu n-ai cur. Dacă nu place cuiva cur-tea lui eu zic să nu se uite. De când a devenit ilegal să nu îți tunzi iarba și să nu văruiești șura. Gospodarul i-a dat-o la muie cu stil, deși stil nu pare să fi avut niciodată. Cică D.T. se comportă ca un copil :).

Parcă îl și văd pe milionarul curului cum o răpește pe mă-sa lu’ ăla și îl șantajează. Iar omul pamântului îi dă finalul, că și așa el de mult își dorea să abandoneze hambarul ca loc de împerechere, da nu putea de mă-sa. Vom vedea cum se termină circul, că ala parea fericit și mulțumit acolo în mizeria lui și atmosfera porcească în care trăia. Bănuiesc că făceau porcii atmosferă, erau de gașcă.

Se citea frustrarea și indignarea lui D.T. ,de miliardar obosit, că îi oprea coaie ăla proiectul de un miliard de coco. Mai distractiv de atât nu cred că se poate. Ba da, cred că se poate. Să fi plătit deja la ăilalți terenurile, asta ar fi și mai tare. De fapt greșesc iar și am dreptate prima oară (un bărbat trebuie să fie hotarât în nehotărârea lui) e mai bine să nu fi plătit. Așa fac spume și toți vecinii lui. Plini de vise cu plasme pe peretele din viitoarele apartamente la bloc pe care si le-ar cumpăra cu bani de pe tarlale. Zic și eu, poate că și-ar fi cumpărat tot la țară în natură.

Cum e oare să mergi tu așa prin comunitatea ta și să te urască toți ăia ca nu vrei să îți vinzi casa? Adică, casă ta, jegul tău bășit de casă, dar al tău nu furat nu luat cu japca. Tu om liniștiti fără vise și pretenții vrei doar să bei o țuică și să te culci langă porcușori tăi și găinușele tale.

Apoi apare un d-asta cu un proiect de crede că dacă ai bani ești alesul lui Dumnezeu. Se apucă de investit acolo, optimistic, presupunând că nu va fi nici unu cu o mare durere de pulă despre banii sau cu o mare iubire pentru glia părintească. Să creadă el, că or să fie toți gata să abandoneze locul primului viol în porumb așa doar de dragul banilor acum când nu li se mai scoală măcar, eu zic că e pueril.

Cred că sunt gata să fac un miting de susținere pentru tatualul scoțian și bagaboanta în retragere de mă-sa. Mori D.T. du-te întins pe axa Ox fă translații repetate până nu se mai deve din tine nimic. Cum vorbește el așa aprins cu buzișoarele alea ale lui, de zic că mai face o concediere la tv. Iar omul muncii șede cu mă-sa  pe canapea și i-a făcut și faza aia tare: „zi-le tu mamă” .  Aia a fost subtilă,  când a zis că nu vorbește pentru ea.

În altă dezordine de idei și fără nici o legătură cu ce am scris până acum am o mare mirare. Exista tot felul de telefoane cu ecran mare, laptoape din materiale glossy și mizeria finala telefoanele cu Touchscreen, care sunt foarte frumoase nu neg. Însă la prima atingere arată ca un kkt. Care e combinație pentru care continuăm să alegem aceste obiecte generatoare de frustrare?

La ce să îmi iau ceva frumos care devine urât când îl folosesc? De ce plătesc frumusețea ca să mă enervez că nu o pot beneficia de ea? Ciocaaaan!!