Uneori nu stiu ce inseamna

15 06 2012

Nu mai apuc să scriu deloc, e oarecum frustrant, pentru că îmi vin idei săptămânal, pe care aș vea să le explorez, dar din lipsă de timp amân momentul și apoi le uit. Dacă aceste gânduri ar putea să salveze lumea și eu le irosesc ar fi cu adevărat trist. Dar până la urmă lipsa de relevanță a fiecărui exponent al speciei este minunată în acest context.

Am ascultat o predică pe trinitas, da există zone pe drum unde doar asta se prinde, nu neg mi-a și plăcut. Adică e multă înțelepciune și adevăr în cărțile sfinte. Poate și ceva fabulos și ireal dar unde este adevăr se simte.

Spunea predicatorul un clișeu uitat, dacă se poate așa ceva. Cum că a iubi pe cineva nu înseamnă să îl iubești când merită. Asta poate toată lumea. Să iubești pe cineva înseamnă să îl iubești când greșește. Întradevăr nu văd mare merit și dovadă de evoluție spirituală să iubești frumosul și bunul. E aproape inevitabil să o faci. În schimb să iubești pe cineva cu parțile sale rele… asta e o dovadă de virtuozitate. Acum, cine vrea să fie virtuos? Nu știu, mie mi-ar plăcea.

Nu așa ca pe o diplomă atașată la centură, nu ca pe capacitatea de a face genuflexiuni cu 160 de kg în spate. Nu, mi-ar plăcea ca pe capacitatea de a respira întins pe spate în iarbă, fără frică de căpușe.

Un clișeu uitat. Cred că apare în diferite forme zilnic pe facebook. Dar nu mai apare în conștiința noastra de ceva vreme. Gândul că iubirea nu trebuie să fie meritată, că nu este dependentă de primitor ci o funcționalitate a celui ce o resimte. Vă place cum formulez ideile cu vorbe tehnice? Parcă scriu help-ul.

Nu ar fi simpatic să mai dai un F1 când nu știi cum se face?

Nu cred că ar conta, oricum nimeni nu citește help-ul.

Nu o să primești niciodată recunoștință pentru iubirea reală, stiți? Nu cred că e importantă, ar pune-o sub semnul egoismului mai mult decât deja este. Până la urmă este o chestie egoistă. Adică atunci când tragi linia finală, are legătura tot cu fericirea pe care te face să o resimți. E ca o provocare e care o treci. Deși nu e.

Nu știu, descopăr și eu, nu vorbesc din ipostaza bătrânului care trage gânditor din țigară pe malul mării împărtășind din experiența sa de viață. Vorbesc din perspectiva copilului care stă de vorba pe scara blocului într-o noapte de vară la o bere la pet și o pungă de semințe.

Oricum văd multă lume tristă, mulți sunt nemulțumiți de relațile lor. Mulți își strigă suferința și își plâng soarta acuzând și aruncând vinovăția asupra cauzelor externe. Și eu sunt un om condus de logica și văd nedreptatea cu partea asta a mea logică. Cu partea asta a mea care știe să cântărească și crede că vede ce e pus pe talere.

Dar partea cealaltă din mine care își recunoaște neputința și limitele și orbirea, partea aia nu are curajul să mai zică nimic. Partea aia tot mai des îmi confirmă că nu înțeleg nimic, că nu se pot cântări situații și oamenii și vinovățiea. Vinovăția nu se cântărește!

Dacă a iubi este cea mai interesantă experiență atunci, nu poate fi pe deplin simțită decât atunci când suntem nedreptățiți și decât atunci când avem ocazia să iertăm și să acceptăm. Nu cred în victimizare, de aici și paradoxul acestui fenomen alunecos.

A iubi nu înseamnă să te sacrifici în sens clasic. Cu ochi dați peste cap și vorbe multe.  Să iubești înseamnă să poți să alegi ce simți că este adevărat, dincolo de frica ta de acea alegere. Să iubești este până la urma actul suprem de curaj.

Uneori asta înseamnă chiar să lași persoana iubită să sufere deși ai putea să o ajuți. Alteori  înseamnă să lași de la tine deși îți dai seama că nu e drept. Poate înseamnă să taci deși cunoști cuvintele. Uneori nu înseamnă nimic din toate acestea, înseamnă doar o privire blândă ce mângâie de la distanța anonimatului.





Studiu de caz, frica

12 05 2011

Chestie ciudată cu frica. Această repulsie conturată clar la nivel fizic pentru situațiile în care nu vrei să te afli. Ai zice că o poți înțelege și poate depăși. Măcar acolo unde ai mai depășit-o. Dar ea reapare ca buruiana în solul fara pesticide.

Nu îi contest rolul minunat în autoprotecție sau în autoeducare. Dar mă miră un aspect al ei. Cel puțin un aspect pe care l-am observat la mine. Îmi e frică de lucruri pe care le-am făcut, îmi e frică de ele imediat după ce le-am făcut. Nu îmi e frica înainte, nu îmi e frică in timp ce o fac dar mă cuprinde frica dacă mă gândesc să le fac iar. E o reacție fizică clară. Apoi îmi trece.

Încă și mai paradoxal e că mi se face frică de chestii prin care trec fără să clipesc dacă e nevoie.

De exemplu, mă bat cu plăcere la sală. Îmi place să mă bat nu privesc durerea ca pe un inconvenient. La naiba, când mi-am rupt degetul de la picior acum 5 săptămâni întâi am terminat meciul, apoi am continuat antrenamentul, am mai băgat și un antrenamant la sala de forță și abia apoi am plecat acasă. Încasez zâmbind, dar nu așa la modul fals ci pe interior, radiez de placere când mă bat. Cu toate acestea inevitabil la toate concursurile la care am participat după terminarea meciului indiferent dacă l-am pierdut sau câștigat, dacă am dominat sau am fost dominat când mă gândeam ca mai urmează un meci mă cuprindea frica. Frică fizica aia care îți usucă gura și îți face stomacul să fiarbă. Aia de te face să te simți slab și incapabil. Doar o privire asupra adversarului și mi se pare că nu am ce să îi fac. Parcă mă duc cu o sabie de lemn să mă lupt cu un cavaler teuton.

Alt exemplu, fac sport de când mă știu. Nici nu mai țin minte când a însemnat oboseala sau durerea musculară ceva pentru mine. În timp ce majoritatea își impun cat de mult să facă, eu mă lupt cu mine să îmi impun cât de puțin să fac. Pentru că nu îmi mai funcționează de mult sistemul ăla de protecție care spune bă oprește-te. Dacă nu pot să fac ceva din diverse motive la un antrenamant mă urmărește gândul câteva zile. Cu toate acestea după fiecare concurs de alergare montană după câteva ore de la final dacă mă gandeam că o sa urmeze altul mă cuprindea o frică stupidă.

Orice examen la care m-aș gândi acum să îl redau m-ar terifia. Un căcat, am luat toate examenele cu note mari. Eu citesc cu plăcere ce alții consideră studiu. Cu toate acestea mă văd inexplicabil un retardat.

În situații ridicole îmi e rușine de îmi scapără obrajii cu toate că mă doare fix în primele două pule despre ce gândesc  alții.

E o mare diferență între ce gandesc și ce simt uneori. Eu dacă ar fi să îmi aleg un personaj istoric cu care mi-ar plăcea să mă identific cred că ar fi un samurai. Nu neapărat unul anume. Oricare ar merge. Cel mai panaramă dintre toți tot ar fi mai vertical decât cel mai smardoi arhetip de azi. Nu ar fi greu să te pliezi pe o imagine hologramica. Dar cât timp nu te identific cu adevărat cu tiparul respectiv ar fi fals. Ar fi o escrocherie. Poate nu pentru restul lumii dar ar fi pentru tine. Acum oare frica asta dubioasă și ușor absurdă ce poate însemna?

–          Ar putea să însemne că mă mint foarte bine. Că de fapt dorm și merg pe un drum care nu e al meu. Uneori mă trezesc și resping drumul. Uneori după ce experimentez ceva intens.

–          Ar putea să însemne că sunt mult mai mult decât mă văd și că uneori mă sperii de ceea ce sunt. Ar putea să fie doar o reminșcență a unui subconștient chinuit.

Adică la fel ca orice lucru, în viața asta, poate să fie interpretat în ambele sensuri în funcție de convenabilitatea momentului.

Trebuie să mai studiez puțin aceste aspecte, să meditez asupra lor, să mă scaprin la coaie privind un apus de soare și cântarind ambele aspecte. Ce moto mi se potrivește mai mult “mie frică, mie frica să dorm singurică” sau “You talkin’ to me? Well I’m the only one here. Who the fuck do you think you’re talking to?”.





Introspecție și extrapolare

6 05 2010

V-am spus că îmi iau mintea cu mine la maraton nu? E, așa am făcut și uite ce am observat.

Deși eu am plecat având ca unic obiectiv parcurgerea distanței și ca obiectiv optimist parcurgerea ei în mai puțin de 9 ore lucrurile s-au petrecut cam așa.

Când eram la început și aveam rezerve de putere involuntar în loc să îmi văd de treaba mea mă bucuram când depășeam pe cineva. Practic eu lucrand doar cu timpul iar asta era total prostesc și egotic. Cred că am facut un pleonasm, în general când iese ceva din orgoliu implică și o doză de prostie. Cum eu nu aveam șanse la podium și faptul că depășeam pe cineva nu îmi scurta timpul de parcurgere așa că bucuria de a întrece pe cineva e din categoria să moară și capra vecinului.

Când am început să obosesc dar încă eram în vână mai s-a schimbat optica, acum mă întristam când cineva mă depășea pe mine. Această schimbare de atitudine se întâlnește adesea in viață când după ce te bucuri de succes o vreme începi să fii stresat de a te păstra într-o poziție înaltă.

A treia fază  a fost când eram pilaf și când teama că nu voi reuși începuse să îmi dea târcoale, atunci când apelezi la rugaciuni ca să înaintezi o noua schimbare de optică se produce. Nu mă mai deranja când cineva mă depașea, ci practic simțeam respect pentru acei concurenți și mă dădeam din calea lor pentru a le ușura depășirea (orice schimbare de ritm devine foarte obositoare la final). În același timp dacă la început când depășeam pe cineva simțeam un fel de mândrie acum simțeam mai mult compasiune.

La ce ajută această analiză a trăirilor? Pai cam așa ne comportăm mereu și în viață.

Când suntem bine sau sus suntem mândri.

Cand simțin că derapăm sau când ceva ne amenință poziția obținută (de fapt noi nu o mai posedăm ci ne posedă ea pe noi) devenim agresivi sau triști.

Iar când ne eliberăm de ea ori prin înțelegerea vremelniciei ei și a superficialității ori prin pierderea ei, brusc devenim buni, blânzi, înțelegători și plini de compasiune.

Dacă viața e un fel de școală în care trebuie să devi mai om e destul de evident ce se va petrece atunci când nu te raportezi corespunzător față de poziția în care ești. Dacă există ceva o forță coordonatoare care să mențină un echilibru între ce experimentăm și ce gândim atunci avem două aternative. Ne corectăm singuri gândurile sau experiența o va face. Dacă viața e doar o aruncare de zar atunci toate acestea nu contează.

Părerea mea e că merită ca fiecare să facă câte o introspecție prin propria viață și să rememoreze gândurile și atitudinile pe care le-a avut în diferite situații, mai mult sau mai puțin importante. Apoi statistic să observe dacă au existat legături între orgolii și rautăți (chiar și sub formă de gânduri) și experiente negative și între schimbări de atitudine și trecere spre noi experiențe mai bune.

Iar dacă găsiți un patern eu cred că ar merita să fie luat în seamă și studiat mai cu atenție. Chiar dacă nu deținem și explicația stiințifică nu e cel mai important lucru, cred că simpla observație empirică e uneori mai mult decât suficientă pentru a ajunge să faci alegeri de o manieră ce te face mai fericit.