Lauda, otrava mintii

Cel mai mare obstacol în calea libertății sunt dorințele noastre. Asta face lauda ca o plimbare cu tăvi pline printre flămânzi.

A te lăuda nu e decât a stimula pe de-o parte dorințele celorlalți și pe de alta nevoia ta de a te lăuda cu altceva, o sabie cu tăiș dublu. Înlănțuiți de dorințe oamenii se supun jugului.

Asceza e singura cale de ridicare din mocirla slugărniciei.

Cumva percepția omului s-a schimbat. Virtutea a devenit ridicolă iar tânjirea e în trend. Suntem învățați cum să obținem ceea ce dorim, cum sa dorim ceea ce nu avem nevoie, cum să ne lăudăm cu ce am obținut. Un sistem extrem de eficient, nu pot contesta.

Fără speranță pare specia umană în aceste clipe. Dar, eu sunt un optimist și știu că orice impuls exagerat generează o reacție contrară de sens opus. Legiunile de drepți se vor ridica pe cenușa civilizației noastre.

.

„Although this may be a most difficult thing, if one will do it, it can be done.
There is nothing that one should suppose cannot be done.”

Poate cel mai greu lucru din lume

Când te cuprinde pe tine momentul bilanțului și vrei să știi dacă ai fost un părinte bun. Tot ce ai de făcut e să te uți la zămislirea ta și să răspunzi la următoarea întrebare.

Este copilul meu un om optimist, sau este copleșit de frici și nesigurante și crede că nu e mare lucru de capul lui?

În răspunsul la această întrebare zace întreaga poveste a educației și suportului pe care i l-ai acordat.

I-ai insuflat încrederea în el și în viață sau frică și pesimism. Pentru că orice va crede el că reprezintă viața va avea dreptate.

Iar daca tot ce ai fost în stare să-i transmiți a fost fricile și nerealizările tale… ai făcut o treabă foarte proastă. Dar, nu este timpul pierdut, poți oricând să faci o schimbare de macaz. Poți oricând să încerci o nouă legătură cu el, să îți calci pe orgoliu și să îi recunoști:

-Copile, eu sunt un prost, am greșit față de tine foarte mult. Am făcut-o din neîncredere în mine, din frică de neprevăzut… (din ce motive oi fi avut tu. Că nu mă îndoiesc că ai avut și tu motive care te scuză). Ignoră tot ce ți-am zis până acum sau mai bine interpretează chiar diametral opus. Îmi pare rău ca ți-am fost un părinte prost și ți-am legat bolovani de picioare. Fă-ți tu viața cum crezi tu, încrede-te în instinctul tău și iartă-mă pentru neputințele mele.

Iar pentru toți cei care ați fost cândva copii și lecțiile proaste primite de părinții voștri încă vă afectează conștient sau inconștient deciziile de viață. Faceți o rememorare a tonului și a filozofiei generale a părinților voștri. Reevaluați prin ochii experiențelor prezente și smulgeți lanțurile ce v-au intrat în carne.

Iertați apoi durerea suferită și mergeți mai departe cu capul sus și cu compasiunea în inimă. Că pâcla îi apasă încă pe mulți.

 

Onestitatea

Articolul asta e ca o replica la asta, sau ca o continuare, completare… mă rog, ce vrea antricotul vostru sa fie.

Discursul pizdei lirice mi se pare valid și tocmai prin aparenta validitate îmi trezește niște curiozități.

Eu știu că noi privim lumea ca și cum ar fi defectă, dar analizată obiectiv nu este. Poate că n-a ajuns la perfecțiune, dar are un traseu ascendent. Lucrurile evoluează se refinează și se transformă în permanență. Aspectele lipsite de relevanță sunt înlăturate, ca niște frunze uscate, iar cele învăluite în utilitate sunt păstrate. Atunci cum s-a ajuns ca onestitatea să nu mai fie un trend? Poate că nici n-a fost niciodată, dar dacă era așa de bună cum s-a ajuns să nu fie. Că multe voci deplâng situația deci nu putem invoca copilărescul n-am știut.

Pentru a încerca să înțeleg ceva mai bine problema am zis să bat câteva piroane și apoi să escaladez versantul.

Primul lucru de care avem nevoie este o definiție a onestității. În dex spune că ar fi corectitudine dar din articol de fapt vorbim de sinceritate, de onestitate ca o deschidere a sufletului și ca o radiografie a gândurilor și simțirilor. Nu de ți-am dat 3 ron pe 1 kil de cartofi. Deci vom ajusa sensul pe care-l explorăm și vom merge mai departe cu onestitatea ca o sinceritate extremă.

Următorul aspect de lămurit este în ce circumstanțe a dispărut această onestitate. Când a apărut sulemenirea?

Eu zică că a fost așa. A apărut în negura istoriei când s-au întâlnit n oameni și au dorit să locuiască împreună, pentru avantajele evidente.

Ei au mers la vănătoare și nu au prins decât un iepuraș. Cum le era la toți foame cel mai mic dintre ei s-a aruncat pe iepure și a început să mănânce, în sinceritatea lui pură.  Cel mai puternic la fel de sincer și de poate chiar mai infometat s-a aruncat și el pe iepure. Cum nu era destul iepure cel mai puternic a fost atât de sincer încât l-a umplut puțin de sânge pe celălalt. Așa a apărut prima lecție.

A doua zi vânatul era în continuare mic și ordinea deja stabilită. Așa că cel lipsit de forțe a ales o altă cale, mai umilă, a cerșit și s-a milogit de cel puternic. Acesta a găsit acest comportament neplăcut și i-a mai aplicat o corecție. Astfel, oamenii au învățat nu numai că nu poți să faci tot ce vrei, dar și că nu poți să te manifești ca și cum ai vrea. De aici odată cu complexitatea situațiilor s-au stabilit o serie de reguli pe un drum stropit cu pumni și colți. Apoi această set de reguli a fost transmis ca bagaj destul de valoros copiilor. Că așa e părintele iubitor și se găndește că e păcat ca lecțile învățate pe calea dură să se repete.

Extrapolați și ajungem la societatea de azi.

Cum ar arăta această societate într-un context al onestității absolute? Păi de cum lăsaăm prima carte plină de lirism jos din mână înțelegem că nu ar fi deloc amuzant să se exprime cu toții chiar așa de liber. De exemplu, în loc de privirile te-aș fute ar fi ceva mai neplăcute cuvintele din partea tuturor necunoscuților. Să nu mai zic că dacă ne apucăm să o ardem așa onest în vorbe și simțiri de ce nu și în fapte. Atunci ar mai fi un mic pas până la anarhie.

Astfel începem să privim această lipsă de onestitate ca pe un lubrefiant magic, ce ne permite să alunecăm unul pe lângă altul, fără să ne lăsăm semne adânci în carne. Disimularea asta este ca o pereche de ochelari de soare ce ne permite să putem sta de vorbă unul cu altul. Ce ne permite să nu ne omorâm cu brutalitate la fiecare acces de invidie, dorință sexuală sau ură venită din cele mai nesemnificative motive. De exemplu o preferință pentru echipe diferite.

Atunci dacă onestitate este așa puțin necesară și chiar periculoasă de ce discursul inițial părea așa valid?

Pentru că și onstitatea ca orice câcat din acestă viață este cu depinde. Iar acest depinde ne vine odată cu educația. Iar educația ne vine de la părinți și de la profesori și de la prieteni și de la…. iar toate aceste surse de informație sunt un amestec amorf și incoerent. Sunt rezultatul unei diversități de lecții, primite de oameni ce au trecut prin experiențe diferite și le-au perceput diferit. Iar oamenii ăștia sunt și ei la fel de imperfecți ca și noi. Atunci când un prost învață pe alt prost lucrurile pot să fie învățate greșit. Lecțiile pot să fie utile în anumite situații și inaplicabile în altele. Acesta e motivul pentru care avem propriul creier. Pentru a acționa adecvat în fiecare clipă, adaptat la realitatea punctuală. Nu pentru a aplica căcaturile altuia ca un petic prost peste experiența noastră.

Dacă ne era așa util să ne auzim gândurile evoluția se ocupa de mult de asta. Atâta timp cât suntem un amestec de grotesc, sadic și răutate cu gingășie, bunătate și iertare avem nevoie de măști și de sinceritate în egală măsură. Avem nevoie să cântărim fiecare acțiune și fiecare acțiune să ne reprezinte. Dar nu în cele mai mici amănunte mizere, e suficient să o facă într-o măsura medie. Nu ajută pe nimeni momentele mele de răutate sau de aroganță. Așa cum nu mă ajută nici pe mine să mă mint clip de clipă ca eu trebuie să fiu curajos sau bun sau fidel.

Avem nevoie de o măsură bună a onestității. O măsură care să nu lezeze inutil și gratuit pe cei din jur și care să nu ne lezeze nici pe noi depersonalizându-ne.

Ca în orice câcat este cu depinde.

Nu mersul inainte este problema

Printre cele mai grele lucruri este să știi când să te oprești. Totul începe cu o dorință, cu un talent sau o calitate. Oricum totul începe oarecum bine, pozitiv și îți dă iluzia unui vis posibil.

Apoi, mânat de acest vis, pășești pe drumul ce ți se deschide. Începi să mergi cu ochii închiși, să îți imaginezi lucruri în loc să fii atent la drum.

Uiți că drumul e viu și îți urmezi visul, fantasma. Tot procesul ăsta te transformă, dar tu nu vezi. Visul se transforma într-un coșmar fară de sfărșit dar tu ești orb.

Mergi prin mocirlă mințindu-te că la final o sa te aștepte o pajiște minunată în care o să te întinzi și să mori un pic.

De fapt vei ajunge așa bătrât și schimnonosit și adus din dalta experiențelor urate încât indiferent ce este la capat de drum va fi zadarnic.

Te-ai putea opri, ai putea să te trezești oricând, dar omul e calic. Și vede munca și efortul și strădania ca pe o bogăție la care nu vrea să renunțe.

A investit prea mult în fantasma lui. El socotește viața in ani nu în clipe. Crede ca 10 ani de minciună sunt mai valoroși decât o clipă de trezire. Și mulți ajung să moară în minciuna de care s-au îndrăgostit.

Când tot ce ai este prezentul și clipa asta este tot ce contează, ultima alegere este mereu cea decisivă. Să mergi înainte ai ales de zeci de ori odată alegi să schimbi macazul. Să renunți și să lași.

Să devi un nou tu, mai viu mai înțelept și mai bun. Dar pentru asta trebuie sa-l lași pe cel rau să ardă în focul umilinței.