Partea 7

partea 6

Gânduri depresive. Colecție de o incomensurabilă valoare. Nu știu exact ce poți face cu ele dar cum abundă în jur trebuie să fac ceva cu ele. Gândurile depresive sunt măcar cinstite. Ele spun clar, nu induc în eroare.

Nu sunt iubit. Sunt nevrednic. Sunt insignifiant. Nu reprezint ceva de valoare. Toti oamenii sunt răi. Sunt neînteles.

Sunt incapabil. Nu am nici o putere. E prea greu. Nu se poate. Nu încă. Nu e pentru mine. Sunt prea urât, prea prost, prea sărac, prea netalnetat, prea leneș. Nu înțeleg, nu pot să învăț, nu pot obține performanță în acest domeniu.

Nu pot. Nu am. Nu stiu. Nu eu. Nu acum. Niciodată. Nefericire.Neînplinire. Viața e lipsită de sens. Pot muri și moartea e sfârșitul.

Sunt multe variații și nuanțe ale acestor gânduri.

Ele sunt de multe culori dar toate în tonuri terne, închise, umbrite, cernite. Sunt și de multe gusturi dar toate în gama amar.

De fapt culori închise nu există așa cum noțiunea de amar nu există. Sunt doar reprezentări ale minții noastre pentru a abstractiza pericolul. Nu putem opri din acest moment gândurile depresive să ne mai survoleze spațiul aerian. Eu unu recunosc, nu pot. Mi-ar plăcea să am o metodă, infailibilă, de a le bloca atunci când devin conștient de ele. Dar nu am, le ignor vreau să plece, îmi e teamă de ele. Acum vreau să le văd să mă joc cu ele. Există o teamă ancestrală și neînțeleasă de a fantezia în această zonă.

Îmi pot pierde oricând situația precară materială și pot ajunge pe drumuri. Pot plonja din mirajul stabilității, al confortului călduț, în jungla străzii. Sunt o infinitate de situații ce pot să îmi steargă zâmbetul satisfăcut de pe față și să mi-l înlocuiască cu grimasa suferinței. Pot oricând muri. Pot oricând pierde ce am mai scump pe lume. Oameni, situații și idei.

Simt frica instalându-se, ochii vor să se strângă, corpul se contractă fără să se încordeze. Simt că devin mic și neajutorat. Ideile încep să dispară în eter puff…pufff. Totul devine fals lipsit de sens totul e deprimant. Din orice direcție poate veni o nouă amenințare. Vreau să mă târăsc într-un colț să mă întind pe jos, să abandonez lupta. Simt o dorință organică de a dispare, de a nu mai exista, de a mă odihni din această hăituială fără de sfârșit.

Simt cum a respira devine un efort conștient și mă obosește. Inimă bate când eu o încordez și asta de asemenea mă obosește. Dacă nu mai pot să respir, dacă epuizez forțele de a respira? O să mă sufoc fără să pot măcar să mă zbat, să mă zvârcolesc. Orice zbatere, mă gândesc,  poate să îți distragă măcar parțial atenția de la momentul dispariției tale ca entitate. În acel moment de concentrare cred că rezidă chiar eternitatea iadului. Groaza unui țipăt mut, lipsit de durere și de orice altceva ce i-ar da un aspect familiar. Frica față de necunoscut sau mai precis frica față de nimic. Neputința ridicată la nivel de artă. Neputința sub un milion de forme și idei, groaza în fața neputinței, groaza de a nu putea pierde controlul în cele mai mici detalii.

Paralizia completă, într-un corp condamnat să traiască veșnic cu fața în jos, într-un sanctuar intangibil de orice altă formă de viața. Contorsionat într-o poziție atât de incomodă încât formele durerii se schimbă suficient de des să îți întrerupă firul fiecărui gând, absolul al fiecărui gând. Da se poate, nu fugi și presupune că nu ție. Asta înseamnă să iei totul în calcul.

Va urma.