Prea multa evaluare

Mă lupt de mult timp cu spiritul meu critic. Îmi vine instinctiv să evaluez tot ce se întâmplă în jurul meu. NU neapărat într-un mod negativ. Dar, capcana este că și atunci când evaluezi pozitiv tot o evaluare este.

Odată sistemul de evaluări antrenat el va evalua tot ce întâlnește. Cu fiecare evaluare va deveni tot mai încrezător în valoarea evaluărilor sale. Pentru că, să fim serioși, aceste evaluări sunt subiective și foarte greu de verificat.

Așa că în sinea mea mereu ajung să fie considerate ca fiind corecte și să îmi creeze iluzia unei false reputații. NU vorbim acum despre o reputație de care sunt conștient, ci de un proces ce se derulează la nivel subconștient, de un fel de încredere față de evaluările mele. Încredere care se traduce în aroganță. Încep să cred că știu cum merge lumea asta, ca înțeleg. Astfel pășind în deja ultraaglomerata gală a proștilor plini de autosuficiență.

O chestie surprinzătoare este că evaluările astea dese și neimpuse de nimeni decât de un reflex stupid ajung să te deprime. Pentru că începi să vezi numai chestii urâte în jurul tău. Începi să crezi că suntem lipsiți de speranță și că involuăm ca specie și ca indivizi. Începi să crezi că totul este trist în lume.

Poate că este sau poate că așa trebuie să fie, ceea ce ar însemna că este bine de fapt. Că tristețea este și ea o necesitate a vieții. Dar înainte să pot spune cum este lumea ar trebui să mă cunosc pe mine, pe observatorul ei. Pentru că subiectivismul ne afectează în toate și mai ales în percepții. Astfel că lumea nu e mai tristă decât sunt eu în momentul în care constat asta. Care sunt motivele mele de tristețe nu pot sa spun. Iar asta este o dovadă crunta a cât de puțin mă cunosc. Când nu te cunoști pe tine însuți cum ai putea se crezi că înțelegi lumea, cum ai putea spune că înțelegi ceva cât de mic.

Isus a spus că dacă ai avea credință cât un grăunte de muștar ai putea muta un munte, eu cred că dacă ai avea înțelegere cât un grăunte de muștar ai putea să faci același lucru. Bâjbâim în aproximări și ne lipsește profunzimea lipsită de cuvinte a înțelegerii profunde a lumii și a noastră.

Atunci cum să nu fie greșit să evaluez, cum să nu fie evaluările mele decât pietre de moară pe care le târâi, cum să nu fie doar energie irosită. Iar o viața plină de energie irosită este invariabil o viață irosită. Pe linie de consecință directă o viață irosită duce la nefericire și la tristețe. Iar tristețea va afecta orice evaluare, colorând-o în culorile bolii și ale descompunerii. Uite-te la Bacovia cum pictează, cum face să-ți vibreze sufletul în acorduri terne. Are ele dreptate în vreo privință? Aduce el un plus valoare? Habar nu am, o sa spuneți că e artă și arta este menită să te miște. Poate că da dar poate că există și artă greșită. Sau poate ca nu toată arta își are sens. Sau poate că tristețea face parte din viață și deci și din artă. De ce să ne întoarcem ochii de la ce este.

Când tot ce facem este să evaluăm de fapt nu mai apucăm să mai înțelegem nimic. Înțelegerea vine din contemplație nu din prejudecăți.