Autocontrol

Problemele de autocontrol pot avea cele mai ciudate forme. Așa cum pentru unele persoane este o dificultate să se abțină de la dulciuri sau de la alcool sau fumat, eu găsesc extrem de greu să mă abțin de la a face un antrenament pe care mi l-am programat în prealabil.

Până la urma cea mai grea bătălie este ce care ți se pare ție grea nu altuia. De asemenea acolo e locul real unde îți testezi capacitățiile și unde poți să te dezvolți cu adevărat. Nu consider că pentru un vegetarian convins este mare dificultate să se mai abțină de la carne. Nu e ca și cum duce o luptă zilnică cu pofta. În schimb pentru un carnivor convins este infinit mai complicat să mănânce chiar și o singură masă fără carne. Asta nu înseamnă că pentru a deveni cel mai puternic dintre tine și tine trebuie să nu depășești nici o slăbiciune pentru a fi mereu în luptă cu ele. La ce avocați suntem cineva cu siguranță s-a gândit și la asta.

Așa sa revenim la oile noastre. Mai precis eu la a mea. Înțeleg destul de bine nevoia de odihnă și de hrană a organismului. Înțeleg foarte bine că efortul în momente de insuficiente resurse nu ajută. Înțeleg că e nevoie doar de un impuls care să genereze creșterea și apoi odihna și alimentația realizează progresul. Darrrrrr, mereu e un dar, înnebunesc când îmi planific să urmez un anume program și din motive dincolo de capacitatea mea de control nu mai pot să duc planul la bun sfârșit.

Îmi dau seama și că practic în această situație am ajuns din cultivarea disciplinei și ignorarea din fașă a oricărei tânguieli și eschive din lene, iar asta ar trebui să fie ceva bun. Totuși cum nici o regulă aplicată orbește nu a ajutat niciodată pe un om nici disciplina în excess nu face excepție.

Până la umră nu există domeniu sau mod de acțiune pe care să o clasificăm stabilită și să putem închide ochii urmând-o orbește cu mintea odihnită.

De trei zile duc lupte continue cu mine în mintea mea. Negocieri nesfârșite și amânări ale acceptării realității. Că nu ma simt bine și nu pot să mă antrenez. Chiar dacă asta îmi dă toate planurile peste cap.

Înțeleg că ar fi bine să mă relaxez și să renunț la această rezistență în fața acceptării realității. Probabil că însăși această rezistență e cauza spirituală a problemei de sănătate cu care mă confrunt. Darrrrr sunt încăpățânat dincolo de rațiune. Nu în general, mă obsedațiilor, în general doar am dreptate.

Zici că se rupe ceva din mine, mă sfârșesc adlitera. E agresivitate în fața realității și în fața limitărilor mele. Asta mocnește acolo în străfunduri și acum rebufnește în momente de revoltă interioară.

Ce zic acum zic cu fruntea încruntată. Mă enervează și mă umple de draci starea de fapt a lucrurilor. Până la urmă sunt atât de slab. Totul e să știi pe ce pedală să apeși pentru a înțelege cât de infelxibili și adormiți suntem în ceeea ce facem.

Mai am de lucrat cu a învăța să dau drumul. Atât când vine vorba de posesiuni materiale cât și când vine vorba de imaginea pe care mi-am format-o despre mine. Aparent, deși mereu, mă văd lipsit de ambiții undeva acolo jos în negura subconștientului, dincolo de granițele rațiunii, fierbe un atașament copilăresc față de o imagine eroică. E o dorință de special, de cel mai bun, ascunsă sub toată liniștea mea mentală și politica mea neconcurențială.

Nu e îndreptată spre cineva exterior ci e focalizată către mine. Revine obsesiv același gând:

“Futu-te-n gură de mămăligă pune adidașii în picioare și ieși ACUM și aleargă până îți zic eu stop! Mă piși pe tusea ta și starea ta de pensionar. Marși la muncă sau crapă!”

Mi-a luat 3 zile să conștientizez asta sau să reconștientizez asta că memoria mea nu e chiar vârful tehnicii.