Radiografia vântului ce umple podul-partea 5

Partea a 2-a

Partea a 3-a

Partea a 4-a

Gândurile trebuie să fie alcătuite și ele la rândul lor dintr-o particulă elementară. Sunt convins că fizica va deschifra acest mister până la urmă.

Dacă mor înainte de asta? Poate că e mai bine să consider această idee adevărată. Până la urmă de ce să nu fiu și eu creator, măcar în zona nedemonstrabilului. Dacă stabilesc că fiecare gând e format dintr-o nație anume de particule ce rău mi se poate trage de aici? Nu e ca și cum o să caut să cântăresc gândurile. Particulele din care sunt altcătuite gândurile cred ca nu sunt afectate de gravitație. Dar dacă aceste particule există totuși ele se supun unor legi. Ele sunt o formă de energie mai mult sau mai puțin condensată. Cine știe câte descoperiri epocale au fost făcute incomplet de către oameni simplii ce nu au ajuns niciodată să le formalizeze. Mă simt important, cu această concluzie. Nu e originală dar dacă nu e nici unanim acceptată și faptul că eu cred în ea mă plasează în avangarda fizici moderne.

Buni strugurii aștia, cât o mai fi ceasul. Uite cum micile mizerii ale vieții cotidiene ne opresc spre a ne atinge adevăratul potențial. Cinstit vorbind nu doar potențialul pozitiv e ținut în frâu. Multă labă de slabă calitate e de asemenea oprită din lipsă de timp, spațiu, muză sau alte constrângeri.

Con-strângeri, adică mai multe strângeri care conlucrează. Poate o veni de la coi-strângeri și a evoluat spre o pronunție mai lejeră. Câte constrângeri poate suporta un om până clachează? O fi o cifră fixă?

Sau e variabilă? Să zicem un copil răsfățat e de 30 de constrângeri. Un razboinic antic japonez e de 300. Buddha e de 3000, Isus nemăsurabil.

-Eu de cât sunt? Îmi place să mă consider de 100, 150. Naiba știe, poate că nu e un număr ci o valoare maximă. Poți să rabzi de foame până la pragul morții dar nu poți să stai fără să citești. Cred că am văzut oameni de genul ăsta, eu stau în bucurești/rahova. Numai erudiți mă împresoară. Se joacă copii în fața blocului de-a lăutarul la nunți. Unul lălăia ceva și ăilalți strigau darul. Cine e de vină? Otv-ul, PROTV-ul, dugan slobz ăia, mă-sa, ta-su? Are cineva vreo vină? E rău să fie iubitori de țigăneală, fără legătură cu rasismul? Cui fac rău? Mie nu, deci mergi coaie mai departe și vezi-ți de alea tale.

Să îmi fac și eu un ceai așa de început de zi. Bun ceai, nici nu știu când l-am băut. Nu acum serios, când naiba l-am băut. Jumătate din zi se pare că sunt pe pilot automat. Oare eu îi păcălesc pe ei sau ei pe mine? Cum care ei, CEILALȚI. Îmi protejez sufletul jumătate de zi sau îl vând jumătate încarcerândul în închisoarea gândurilor nematerializate?

Despre toate acestea în emisiunea viitoare, munca înnobilează și e timpul să mă ridic la rangul de baron.

Cred că singurul lucru care mă oprește să câștig la loto este gândul meu pervers, ascuns undeva, în străfundurile subconștientului meu că nu merit. Adică nu aș spune chiar că nu merit.

Mai rapid că de ce eu. Nu că aș avea o situație mai bună ca alții, nu altruismul mă oprește. Dar parcă simt că pot să mă lupt cu greutățile și o curiozitate masochistă mă împinge să îmi aflu limita. Un fel împins țigara dată de inamic și așteptat sentința cu demnitate.

Demnitatea nu a reprezentat niciodată o virtute cu adevărat apreciată de mine. Dârzenia, da în schimb. Adică după ce am demonstrat că pot să rabd sunt gata să mă “umilesc cu zâmbetul pe buze”.

Ah ce m-aș fute. Așa aici pe birou.

Va urma.