Misterul iepurelui alb

Nu era un iepure ca oricare altul. Diferențele au fost evidente de când s-a născut. Poate că a avut o revelație din prima clipă când a văzut lumina zilei a înțeles că la un moment dat va urma să moară. Probabil că atunci s-a împăcat cu asta și a decis că decât să își trăiască toată viața fugind către scorbură mai bine să o facă sintetizând vitamina D. De asemenea este posibil ca toate acestea să fie doar scorneli, purtate în lung și-n lat de foșnetele copacilor. Știm cu toții cât de mult le place copacilor să-și împrăștie foșnetele în vânt.

Cert este că iepurele din povestea noastră, sper că v-ați dat seama până acum că suntem într-o poveste,  avea un comportament total anapoda. În loc să stea cu urechile ciulite și un ochi vigilent spre cer, în timp ce tremură de frica următorului pericol iminent, el stătea relaxat, pe spate, în mijlocul luminișului. De fapt nici nu avea o scorbură a lui. Aparent iarba verde, crudă și moale îi oferea tot confortul necesar. Gurile rele spuneau că o mai și fuma din când în când. Dar nu este recomandat să plecăm urechea la ce ciripesc păsărelele pădurii, cunoaștem cât le place să fie de guralive. Nu cred să se întâmple chiar atât de multe evenimente autentice în umbra pădurii încât pe cât dezbat ele.

Animalele pădurii au încercat să-l aducă pe calea cea bună. I-au povestit de uliul cu ochii ageri și de lupul cu dinții ascuțiți, ba chiar și de vânătorul ce ocazional mai dădea o mână de ajutor selecției naturale. Din considerațiune pentru echilibrul ecosistemului, desigur. Totuși iepurele acesta se încăpățâna să le zâmbească liniștit și să își vadă în continuare de treabă. Dacă putem numi treabă statul la soare în iarba luminișului cât era ziua de lungă.

După ce și-au îndeplinit datoria umană, animalele pădurii, au trecut la alte obiceiuri… umane. Așa că au pus pariuri pe diferite ghinde și rădăcini în ce zi și sub ce formă de colți va cădea pradă iepurele cel indolent.

Totuși părea că toți prădătorii s-au vorbit și au decis că un astfel de iepure curajos, căci în general prădătorii în astfel de termeni cataloghează nebunia curată,  merită cruțat. Acesta depășea termen după termen și cele mai optimiste pariuri.

Deja vorbim de orizonturi de timp pentru care casa de pariuri a pădurii dăduse cote pe care i-ar fi fost imposibil să le acopere, doar pentru că le considera absurde și imposibile.

Oricum nu a fost cazul să falimenteze, doar este protejată de zeul pariurilor sau al prostiei pariorilor, căci iepurele magic încă lenevea liniștit în centrul poieniței.

După ce mania pariurilor a fost domolită, din lipsă de acțiune, animalele au ajuns să privească iepurele cu oarecare reticență. Spun oarecare doar din eleganță pentru plănița lor moale și pentru năsucurile umede, căci altfel cuvintele ar fi fost ceva mai dure.

Nu spune că ar fi fost în stare să-l linșeze, linșajul necesită organizare și o ură concentrată, dar oricum nici în culori roz nu vorbeau despre un iepure care de altfel s-ar fi încadrat destul de bine într-un decor roz. Era alb.

Acum lăsând deoparte decorul și audiența, la fel cum făcea și iepurele alb, ar fi mai interesant de văzut cam ce era în mintea acestuia. Mi-ar fi plăcut să aflu direct din gura lui, dar cum e lesne de intuit acesta nu prea se obosea cu autocaracterizările. Nu, nu pentru că nu putea vorbi, Dumnezeu știe ce poate face un astfel de iepure. Probabil că așa gândeau și prădătorii, mai puțin vânătorul, care nu era vestit pentru intelect. Cred că mai mult avea legătură cu faptul că nu considera de cuvință să spună ceva despre el.

Ca și cum totul era deja destul de clar sau ca și cum nu îl interesa părerea pe care și-o formează alții. Aici sincer să fiu, deși până acum am înclinat să fiu de partea lui, încep să nu-l mai privesc cu aceeași ochi.  Adică ar putea să facă și el anumite excepții, nu în fiecare zi cineva te pune în centru unei povești!

Nu știu… simt așa o frustrare, ce numai neputința știe să ți-o dea, pentru că nu găsesc nici o cale de pătrunde adevărul iepurelui alb. Indiferent ce modalitate aș încerca să căuta mă lovesc de zidul indiferenței lui. Cred că ăsta este și motivul animozității inexplicabile, generate de comportamentul iepurelui și în rândul fraților săi. Deși un astfel de exemplar nu poți spune că are frați.

Adică ei își trăiesc toată viața în frică și cu grija morții și el se plimbă ostentativ provocând soarta zi de zi și pe deasupra nici nu are nimic de suferit în urma acestei etalări de ego. Ca și cum un bogat s-ar plimba printr-o zona rău famată în miez de noaptea și colac peste pupăză scapă și nejefuit. Astfel de sentimente contradictorii genera prezenta iepurelui tuturor celor care îl vedeau. Pe de-o parte te îngrijorai pentru el, apoi îl priveai cu admirație și până la urmă ajungeai să-l urăști.

De ce trebuie să îți țipe mut în urechi, că de fapt tu greșești, că de fapt tu ești ăla irațional care îți trăieși viața în vizuină și în frică?

Povestea nu are nici măcare un final de doamne ajută din cauza acestui absenteism nemotivat de care face abuz, chiar consider că face abuz, acest personaj. Probabil că încă zace jumăte toropit în iarbă, cu zâmbetul ăla tâmp, ca și cum ar ști ceva ce oricum nu are cui să-l spună sau oricum nu ar conta dacă ar face-o.

Eu nu am nici o problema cu ceea ce înțeleg, dacă e rău atunci mă încrunt, dacă e bun zâmbesc dar dacă e ceva ce nu îțeleg ce fac? Că dacă nu știu ce să fac atunci e capătul.

Ar trebui să pun titlul

Povestea iepurelui care a ales să-i ignore povestea.