Scopul religiilor din toate timpurile pe lângă o moralizare a societății a fost mereu o explicație cosmogonică. O încercare de a explica tot universul în ansamblu său și împlicit locul nostru în această poză. Fiecare religie a oferit o explicație văzută prin ochii noștri de oameni moderni nesatisfăcătoare sau cel puțin incompletă. Acum conștient sau inconștient cu toții preferăm explicațiile oferite de știință. Stiința pare mult mai sinceră cu noi ea nu ne cere să credem și să nu cercetăm ci să credem doar ce e cercetat.
Stiința a devenit noua religie. Lucru care nu e neapărat rău. Eu personal cred că a alege să crezi doar ceea ce este verificat ne văduvește de o serie de adevăruri metafizice.
Nu neg riscul implicat de a crede ceva ce nu vezi dar în același timp nu vreau să minimizez riscul de a mă mărgini la a crede doar ceea ce văd și pot măsura. Dacă la prima variantă riscul este să fii un nebun visător la a două riscul este să devi o furnică într-o cutie de chibrituri. În această situație pentru mine alegerea e simplă. Mă piș benzină, pe ea de cutie și îi dau foc.
De fapt nu vreau să exclud știința din viața mea și să cred că există balauri cu șapte capete dar vreau să caut un echilibru între cele două aspecte. Iar echilibrul ăla constă în a crede că mereu există ceva ce știința încă nu a aflat iar dacă eu simt că acel ceva e posibil voi trata posibilul cu respectul cuvenit. Iar dacă știința a descoperit ceva ce contravine unei credințe trecute pot să dau oricând credință științei :D.
Un studiu științific în general descrie ceva dar nu exclude posibilitatea existenței altor aspecte adiacente. Eu nu cred că știința îl va descoperi pe Dumnezeu prea curând, mai ales căutând să îl măsoare. Asta nu înseamnă că până îi va ieși ei treaba asta să nu cred eu că sunt mai mult decât o mână de carne și oase.
De asemenea a ignora cu desăvârșire progresele stiințifice mi se pare o îngustime a minții. Dacă există un Dumnezeu și crezi în el atunci trebuie să accepți că a vrut să ne mișcăm în realitatea asta cotidiană. Nu că ne-a pus la dispoziție 1001 de mijoloace tehnice pentru a ne limita libertatea la cele 2, 3 zone de pe glob rămase netehnologizate.
Mie îmi place să las puțin mister și puțină credință în viața mea. Dacă mă cred mai mult decât un animal evoluat nu văd ce aș avea de pierdut. Chiar și viața dacă mi-o pierd din această cauză nu e mult. Când cele doua variante sunt că poți câștiga nemurirea sau strici o alcătuire de chimicale riscul e acceptabil.
Cred ca tratam pe nedrept misterul ca pe ceva rău când de fapt misterul e culoarea vieții. Acolo vine libertatea noastra a fiecăruia de a interpreta realitatea în modul său propriu. Rețeta altuia nu este a ta indiferent cât de bine se mișcă el în ea.
Nu transformați stiința în religie și nu cădeți în capcana de a considera ca dincolo de știință nimic nu merită luat în calcul.
VreauUltimulLoc 
tu dai pe afara de filozofie zilele astea… ideea in sine nu e rea, ba chiar buna. dar e prea analitica. putin mai multa poezie n-ar strica, poate.
Filozofie aplicata, oricum cu poezia mai subtire la mine. Eu sunt preponderent analitic.
Mie mi se pare ca si stiinta incearca sa explice acelasi lucru – adica locul omului in natura. Doar ca utilizeaza alte metode.
Dar sunt de acord ca stiinta nu poate explica totul – deocamdata. E neaparata nevoie de o doza de indoiala, mai ales cand ne gandim ca acum cateva sute de ani toata lumea era convinsa ca Terra e in centrul universului 🙂
Dumnezeu, asa cum il descrii tu, e mai mult o incercare de a dovedi ca aici e locul nostru. Mie dintotdeauna mi s-a parut ca asta e de la sine inteles. Ceea ce ma deranjeaza pe minela religia crestina este ideea ca omul e atat de special incat pentru el a fost creat cerul si pamantul, pentru ca asta ii da dreptul sa le distruga fara sa se gandeasca la consecinte.
excelent! atat de putine ori am intalnit ideea asta totusi. de-alde Rene Guenon si Nae Ionescu… foarte bine. perfect de-acord!
ahahah. m-ai spart. ai noroc ca te cunosc si stiu cum esti de fapt, ca ma pacaleai dracu! =)) (stii cum zic parazitii: fac filozofie in jargon, beton…ahahahah)
Sunt o prisma.
e drept ce zici, numai ca de la o treapta, vrei sa stii daca scarile mai urca, si cat mai urca… e greu sa te lasi „prada” sortii si sa nu iti pui mereu intrebari despre ea.
Pai cine a zis sa nu iti pui intrebari eu spun sa nu iti pui limitari. Sa nu iti dai raspunsuri limitative din lipsa de raspunsuri reale.