Încă un pas

28 02 2010

Am trecut în ultimul timp printr-o fază destul de neplăcută. Până la urmă după ce am luat toate variantele în considerație am decis să nu fug.

Trebuie să îmi recunosc frica, de altfel sunt destul de sigur că este ceea ce am cerut eu. Trăirile au fost total lipsite de logică și ieșite din ceea ce eu am considerat până acum ca normalitatea mea. Eu am cerut să evoluez ca om, ca personalitate. Să mă transfor, să ma eliberez de frici, efectiv m-am rugat pentru lucrurile astea. Drept urmare, treptat una din cele mai mari frici a mea a venit la suprafață, frica de insecuritate materială.

Această frică își are originile în copilăria mea. Contextul ar fi următorul, în familia mea mereu banii au fost o problemă. Asta nu ar fi ceva neobișnuit la noi în țară. La fel de obișnuit este și faptul că tata obișnuia să bea.

Mai puțin obișnuit cred e faptul că mama se folosea de noi și în special de mine pentru a își regla conturile cu tata. Astfel că la mine ajungeau de o manieră mai mult sau mai puțin filtrată toate problemele financiare cu care ne confruntam. Dacă adaug la asta faptul că mama are darul de a exagera și romanța situațiile mai bine ca un dramaturg grec imaginea de ansamblu începe să capete contur. Adică atunci când rămâneam cu întreținerea în urmă 4, 5 luni modul de expunere era cam așa.

Uite cât avem la întreținere de plată or să vină aștia și o să ne dea în judecată și ne vor lua apartamentul, o să ajungem în stradă și taicătu stă și bea și nu îi pasă. Spunând astfel de lucruri unui copil de 8-9 ani îi asiguri câteva nopți de nesomn. Făcând asta ani și ani probabil că urmările vor fi semnificative. Adăug faptul că eram extrem de rușinos (încă mai am reminescențe de timiditate pe care le înec în excese uneori) și că remarci de genul râd toți de noi mă cam afectau.

Nu mai zic de coșmarul generat de fondul școlii, de culegerile aduse la școală să le cumpărăm, de hainele de la second hand, de excursile la care nu participam, de orice obligație de natură financiară care era o adevărată tortură psihică pentru mine. Acum când scriu resimt intensitatea acelor trăiri. Nu pare mare lucru să nu ai bani, de altfel nici nu e. Groaznic e să nu ai bani și să îți fie rușine de asta, să fie ca o piatră ce o duci după tine. Să încerci să salvezi aparențele, să înveți să refuzi orice nu ești sigur dacă te va pune în situația penibilă de a te trezii că nu îți permiți.Să îți asumi responsabilități ce nu sunt alea tale și asupra cărora tu nu ai nici o capacitate de a interveni.

Privind cu mintea de acum astea sunt prostioare frivole dar atunci era revoltă în stare pură, o vreme am plâns când mă loveam de astfel de incidente. Apoi cu timpul datorită faptului că această responsabilitate (ce era peste puterile mele) îmi era transferată fără filtre și explicații optimiste, chiar exagerată adesea am început să mi-o asum. Ultima oară când îmi aduc aminte să fii plâns a fost în clasa a 5-a. Apoi am început să îmi interiorizez durerea. O înghițeam ca pe dropsuri, râdeam tare făceam glume mă rupeam în mine și mă lipeam la loc.

Nu a fost nimeni să mă învețe cum să mă lupt cu așa ceva, fizic nu am suferit prea mult dar psihic a fost destul de brutal procesul. Ceea ce a fost mai nasol nu a fost intensitatea, că nu le poți încadra ca traume de mare intensitate. Cel mai nasol a fost durata, a durat foarte mult ani și ani și ani de suferință domoală, necurmată, fără concedii. Tata care în general este un tip deștept era mai tot timpul plecat sau beat, mama care să zicem că nu e o femeie proastă nu și-a găsit niciodată echilibrul între iubire, grijă și fatalism. Nu îi acuz pentru ce s-a întâmplat, asta au putut fiecare să facă. Au fost multe lucruri bune și altele au fost așa cum au fost, eu cred că tot răul e spre bine și pentru că ceva mă doare nu înseamnă că îmi face și rău. Acum realizez că ceva din mine s-a erodat atunci s-a erodat blândețea, compasiunea, autoaprecierea, încrederea în forțele proprii, calmul. Nu cred că au dispărut cu totul doar că s-au dus mai la fund pentru a putea să trec peste zi fără să înnebunesc. În schimb a apărut umilința, întelegerea, aprecierea valorilor nemateriale, spiritul calculat.

Așa, după ce m-am rugat eu pentru următorul pas în evoluție iată că el a venit, frica de insecuritate materială a ieșit la suprafață, o uitasem de vreo doi ani. Cred că un sistem de apărare al psihicului a fost uitarea, uit cu desăvârșire și extrem de repede.

La început timidă sub forma unei conștientizări a faptului că practic nu am nimic. Că depind de salariu și că nu am nici o plasă de siguranță, nici o șansă de a avea un time out de 1 lună să zic să îmi caut ceva de muncă dacă actualul loc de muncă ar înceta să existe. Am alungat aceste gânduri la început fără să le  bag în seamă. Le-am ignorat pur și simplu iar ele ignorate au continuat să înflorească și să lucreze. Treptat am început să mă îngrijorez din ce în ce mai mult. Până când a început să îmi scadă concentrarea la muncă. Punctul culminant a fost acum câteva zile când m-am lovit de o problemă de rezolvat și mi s-a blocat creierul. Citeam liniile de cod priveam tabelele din bază și nu reușeam să înteleg cum funcționează. Ore și ore de lipsă totală de concentrare. Nu puteam să citesc o frază legată de muncă de la cap la coadă. Apogeul a fost când nu am mai putut ignora ceea ce se întâmplă. Am căzut înfrânt am recunoscut în fața mea că sunt fără soluție, că nu știu să fac ceva ce ar fi de competența mea să fac. Ceva ce știu să fac de altfel.

În tot acest timp au fost n semne menite să mă avertizeze. Pofta mea de dulce a escaladat. Din frică și stres am ajuns să caut un refugiu în mâncare, când mintea nu mai putea să suporte situația fără rezolvare. Am citit diverse chestii legate de acest subiect am avut discuții adiacente și totuși nu vedeam ce se întâmplă. Ca efect advers a fost o creștere necontrolată de agresivitate și agitație. Până la urmă am început să înțeleg.

Primul pas a fost să recunosc că îmi e frică de asta, moment în care s-a manifestat cu întreaga forță toată frica asta îngropată până acum.Am simțit-o instantaneu cum mă sufocă. Am recunoscut în fața mea că îmi e frică și că nu pot să o gestionez. Apoi m-am rugat, am cerut ajutor lui Dumnezeu. În aceea dimineață în care m-am rugat deși nu am depășit încă totul lucrurile au început să pășească pe alt drum. Mi-am recăpătat luciditatea, am putut să înțeleg ce citeam, lucrurile au devenit mai puțin negre. Nu am rezolvat încă problema care îmi dă bătaie de cap dar am depășit parțial problema acum măcar știu cu ce mă lupt.

Mulțumesc fricii că mi-a arătat slăbiciunea și atașamentul față de o situație anume. Nu contează dacă viața mea va lua o altă turnură azi sau mâine, am suficientă forță să mă redresez din orice. Pot să fac față și unei schimbări profesionale și de nivel de trai și de orice factură. Poate că inerțial mă voi mai lovi de această teamă dar sunt convins că forța loviturii va fi diminuate. Va fi diminuate prin faptul că o voi recunoaște deja i-am învățat gustul. Odată recunoscută o voi îmbrațișa și mi-o voi asuma, eliberându-mă în același timp de ea. Frica odată depășită poți trece la acțini constructive, nu mai ești sclavul ei.





Deznădejde

24 02 2010

Deznădejdea… nu m-am mai confruntat de mult cu asta.

Atunci când ai memoria scurtă nu prea duci mult bagaj după tine. Ce ai făcut ieri azi și mai departe deja totul e prin ceață. Eu fire optimistă și luptătoare (firea) ce nu se lasă încălecat (eu) de soartă(dc e bună aș sta o dată), chiar mă uitam chiorâș la ce citeam pe blogurile altora (că așa în realitate lumea nu prea o arde deznădăjduită, că e rușine). Când, ce să vezi? Am pățit-o azi, dintr-o cauză trivială la suprafață dar probabil că rădăcinile sunt adânc înfipte pe undeva.

Ma luat deznădejdea aia mare de oua. Că acolo lovește ea cel mai aprig.În sursa de stabilitate psihică și în privirea cutezătoare. Când ești amărât ți se întunecă și privirea.

Bă apoi cănd s-a pus asta pe capul meu s-a dus dracu toată treaba. Am intrat în blocaj intelectual,adică mi s-a înfrânat motorul genialității. Nemaiștiind ce să fac și pe unde să scot cămașa îmi venea să fug.

Să mor eu dacă nu, nu știu unde vroiam să fug dar aș fi fugit undeva, zău așa. M-a ținut ceva timp treaba asta, până când ca un șoarec care se înghesoaie la colț observai că s-a terminat colțul. Atunci m-am dus la baie, nu nu am frecat-o acolo, doar m-am spălat pe ochi cu apa rece de izvor, mă rog așa aș fi vrut eu. Era apă cu clor de la chiuvetă, bună și aia decât nimic. M-am dus apoi la bucătărie am mâncat un iaurt cu cereale mestecând printre convulsii ale maxilarului. Obositoare treabă, mă trezesc uneori că mă doare toată fața de atâta încordare. Cred ca am o rată dublă de tocire a dințiilor de la încleștatul ăsta de maxilar.

Deviez, așa și am zis că “bă nu poate să fie dracu chiar așa de negru”. Am început să îmi recit toate frazele automotivaționale pe care mi le mai aminteam din powerpoint-urile alea pe care le trimit retardații pe mail. Cine le face mă pe alea?

Mi-am schimbat poza de la avatar era una cu nori am pus una cu nori după care răsare soarele. Am zâmbit forțat și am luat-o de unde am rămas. Greu cu deznădejdea asta îți blochează toate reacțiile, trebuie să ai un plan dinainte pus la punct, un plan de acțiune. Pe mine m-a cam luat pe nepregătite. Am păcălit-o până la urmă și am repornit sistemele la capacitate aproape maximă. Da mi-a mai taiat din nas că prea mă vedeam invincibil intangibil in…. cânepă. Acum o să pășesc mai cu grijă pe lângă ea, curva dracu.

Oricum i-am prins slăbiciunea, ea se bazează pe fircă. Te ia frica că nu mai știi ce să faci, atunci mintea animal prost și ușor timorabil acționeză ca femeia frigidă. De frică că nu are orgasm stă cu grija și nu mai are de-adevăratelea. Atunci e nevoie de rețetă dinainte stabilită, să urmezi pași d-aia ca vaca drept stâng drept stâng dă din coadă să te înveselești etc. V-am povestit când am încercat asta cu câinele?

Am vrut să văd dacă merge și invers aia cu coada. Adică dacă el da din coadă când se bucură dacă îi dau eu din coadă îl bucur :D? Nu prea a funcționat, cred că mai aveam puțin și scoteam apă de atâta dat din coadă iar scârba mă privea nedumerit. Cred că a și zis ceva de genul ca o fac greșit nu acolo trebuia să îl manipulez pentru a-l face să zâmbească. Așa deci de acum încolo când mă ia flama trebuie să fiu pregătit cu rețeta salvatoare. Nu știu ce să trec acolo ia băgați idei. Eu am doar apă rece și mâncat până acum, ceea ce cred că e de cacao, îmi fut stomacul dacă mănânc stresat.

Radem glumim dar la urmă treaba a fost groasă. Chiar mă interesează metode de a controla astfel de dezechilibre. Că a fost un moment clasic când mintea m-a mințit și s-a blocat fără un motiv real. Nu aș mai vrea să fiu luat așa prin surprindere.





Pușcărie sau sex liber? Mai e o cale?

20 02 2010

Am o dilemă de pus pe masă.

Unde ar trebui să înceapă și unde să se termine relațiile interpersonale în afara cuplului?

E ușor de dat un răspuns bazat pe platitudini sociale dar eu vreau mai mult de atât. Vreau un răspuns care să țină cont de respectul entitații, respectul libertății, de realitate și de psihologia și spiritualitate oamenilor implicați.

Abordând de o manieră generală subiectul aș creiona situațiia cam așa.

Avem o pesoană de sex X și un persoană de sex Y, vă place cum o ard genetic? Când X întreprinde o acțiune exterioară cu participarea persoanelor y din mediu ambiant intervine un moment când Y ia foc.

Am putea să trasăm unde se cade ca X să își corecteze comportamentul sau unde se cade ca Y să o facă?

Abandonez sexele, ce e normal să faci cu alte persoane de sex opus în afara relației pentru a fii considerat corect, cinstit, util nu știu ce cuvânt gol să folosesc pentru a nu cădea în una dintre extremele oferite de societate?

Poți să vorbești? Bunul simț spune ca da.

În ce condiții poți să vorbești? Cu martori obligatoriu? Pe mess? În intimitatea unui apartament?

Când vorbești ce ai vie să faci? Ai voie să vorbești de sex? Ai voie să râzi?

Ai voie să te simți bine? Ai voie să fii tu?

Ai voie să faci sex, să te săruți?

Există un milion te întrebări dar nu poți cuprinde așa ceva în legislație. Pentru ca legislația e făcută să fie încălcată. Pune-mi o constrangere și viața mea se va axa pe a o depăși. Poate că nu aveam nevoie de aia dar când o interzici deja îmi spui că eu sunt un sclav.

Poți să alergi în toată grădina da nu mânca din măr. Păi istoria a dovedit că nu funcționează sistemul ăsta. Tot istoria ne mai învață ceva. Prietene, când mănânci din măr ia suge-o tu pe cont propriu. Deci constrângerea nu e bună. Libertatea totală iar e un concept dubios. Omul e ușor influențabil de efectul de turmă. Uite coaie noi ne futem în cur hai și tu ca e bine. Pâna te dezmeticești că nu e bine deja nu mai stai comod pe scaun. Să acționezi cu responsabilitate să zicem că e cel mai bine. Bun eu sunt responsabil acum ce am voie să fac?

Adică eu iubesc pe cineva. Am voie să iubesc doar o persoană? Bun iubesc doar o persoana într-un anume fel cât de mult am voie să iubesc altă persoană până să devină un inconvenient?

Nu reușesc de loc să surprind generalist problema așa că o voi aborda de o manieră mai îngustă dar destul de ușor de întâlnit.

Discuțiile pe mess

–––––––––––––––––––––––-

Având un blog ajungi în situația de intra în contact cu un numar mai mare de oameni. Un contact deși virtual totuși destul de puternic. Nu sunt susținătorul celor care critică blogarii ca fiind oameni rupți de realitate și care își fac o altă viață virtuală. Eu cred că a avea un blog e un efort suplimentar și o lărgire a comunicării cu cei din jur. Înveți să fii mai deschis și cunoști mai multi oameni îți colorezi viața puțin. Normal echilibru e necesar. Întreabrea e, unde o conversație pe mess devine improprie fața de partenera ta? Adică ce ai voie să vorbești sau cum?

Însăși idee de a avea voie să vorbești mă umple de repulsie. Bă, cum adică să am voie, când am devenit sclavul unei relații de interdependență? Că iubire nu poate să fie, aia implică libertate de exprimare. Aia implică dorința ca omul care te iubește să vrea ca tu să fii fericit. Dacă e o bășină de șantaj sentimental nu am nevoie. Ar trebui să fie încredere nu? Așa și când înșeli încrederea în repetate rânduri?

Eu nu am un istoric bancar curat ca să mă exprim plastic. Adică am mințit și am fost “prins” mințind. Am înșelat în toate domeniile necesare pentru ca cineva să nu îți mai acorde încredere. Cu toate acestea pretind să fiu tratat cu respect și să fiu crezut. Sunt aberant?

Poate, dar cu toate astea nu sunt tiran deci cui nu îi place poate să plece, poate să mă mintă, poate să mă înșele. Aici merg fără plasă de siguranță, că fata mea de ceva timp îmi privește cercurile pe nisip. Știu că dacă intru într-o mulțime de 1000 de oameni și pe jos sunt 1000 de pietre 500 de oameni se vor apleca și nu vor avea ce să ia de jos. Dar singurul om care ar avea dreptul să judece situația asta s-ar pune în fața mea să mă apere de pietre. Așa că vinovăția e pentru oamenii slabi, oamenii fricoși, oamenii mici. Pentru oamenii vii e iertarea și iubirea.

Așa că eu vreau să știu, pentru mine, până unde e normal să vrei să mergi și să mergi într-o discuție pe mess. Dacă îți dorești să vorbești cu cineva mai mult decât cu a ta ceva e în neregulă. Eu o apreciez maxim și îmi place să vorbesc cu ea, asta nu mă oprește, ca spirit viu, să nutresc o curiozitate continua pentru cei din jur. Vreau să vorbesc cu oamenii care sunt deschiși dialogului, cu oamenii care să pot schimba opinii. Idei despre problemele lor și despre ale mele. De ce?

Păi pentru că așa ne dezvoltăm așa creștem. Dacă mă duc într-o peșteră și meditez singur o să ies la lumină dupa 7 ani o să fiu echilibrat și plin de ganduri bune dar când  o să mă înjure un șofer că am traversat pe roșu o să leșin de suprasarcina. Nu izolându-te îți demonstrezi iubirea și fidelitatea față de cineva. Alegând conștient de tine și de el, așa o faci.

E o iluzie că dacă te păzești nu se va întâmpla să fii înșelat. O dată și o dată tot va veni un moment în care să mergi pe încredere oarbă, ce faci atunci? Mori de inimă rea? În afară de asta viața are feluri ciudate de a îți deschide uși dacă tu vei sta mereu după gratii să ispășești pedepse trecute sau viitoare nu mai ești ceea ce femeia ta iubea. Din partea cealaltă a baricadei, că ma dedublez cu ușurință, sunt convins că e greu ca dracu. Cum să ai încredere în ce nu poate fii crezut? Cum să dormi liniștit când gelozia te pune la încercare. Iubești și simti că ești iubit dar mereu vrei și fidelitate.

Poate că nu toți dar eu aș cam vrea. Este că îți vine să îmi dai cu ranga în față? Te poftesc să încerci, nu se poate întâmpla mare lucru ori îmi dai ori nu. Nu o să îți port pică pentru că mi-ai dat și nici recunoștință pentru că nu mi-ai dat. Știi de ce?

Pentru că eu știu că fiecare lecție e ceea ce ai nevoie. Dacă ești înșelat ai pațit-o pentru a învățat ceva. Dacă iau o ranga în față aveam nevoie de ia. Pe cine să mă supăr pe Dumnezeu, pe mine? Nu, voi încerca să învăț ceva din asta. Încă nu vă repeziți cu ranga că așa cum poate să fie lecție pentru mine poate să fie și pentru tine așa că voi folosi tot arsenalul din dotare să mă apar.

Cel mai bun mod de a separar o discuție de un flirt ar fi intenția. Dar intenția poate fi uneori interpretata greșit, dar ăsta e un aspect asupra căruia eu nu îmi iau responsabilitatea. Alt mod de separare ar fi să nu faci ce nu ți-ar place să ți se facă. Nu știu ce să zic nu reușesc să identific care e modul bun de a menține libertatea de comunicare cu alți oameni în modul tău propriu cald sau prietenesc și de a respecta și nevoia de fidelitate a partenerului. A respecta nevoia de fidelitate nu înseamnă a încuraja posesivitatea absurda a oamenilor care sunt stăpâniți de frici. Nu înseamnă a omorâ în tine interesul despre cei din jur. Nu înseamnă a ucide scânteia fericirii în ochii tăi. Poate că sunt eu un om greu de iubit și mai greu de părăsit, dar mă îndoiesc că răspunsul e facil și din categoria extremistă.

Nu cred că există fidelitate acolo unde nu există posibilitate de a înșela, nu cred că există iubire acolo unde exista constrângeri, nu cred că există respect acolo unde există frustrări.

Nu pot să pun lini de ghidaj nu pot să spun așa e bine pot în schimb să continui să caut și se experimentez și să văd ce iese.





Hiroshima

19 02 2010

Status la mess

( Semintele glumei sălășluiesc în mințile tuturor oamenilor și, deși roadele lor pot fi domolite de rațiune, meditație si bun simț, sunt foarte capabile de a exploda, înflorind deplin, în cugetul celui mai mare geniu)

Je: de unde e citatul ăla, că e suberb

P: din străfund de unde dq

Je: să mori tu, ca e de la tine?

P: străfundul altcuiva  (joseph addison) mare om mare caracter

Je:fă dacă am băga și un glumei proaste, cred ca ar suna și mai bine

P: să știi

Je: da na nu putem să stricăm citatul omului

P: oricum  l-am pus că i-am zis lu una ca aș fute-o

P: și apoi am zis, hoo dragă că am glumit

P: 😉  ,aaa? a? vezi unde bat?

Je: da…  esti geniu

P: și apoi l-am găsit pe ăsta care mă completează

Je: dar ai așteptat să vezi dacă zice da la „gluma”?

Je: ca la gluma asta mereu se așteapta nițel

P: bă a fost o pauza mareee…

Je: da, atunci clar trebuie să intervi, că ele dacă gândesc mult zic prostii

P: și apoi am dat înapoi  și am zis chestiile și ea a dat-o bine

P: că scz nu am putut să răspund era șeful lângă mine,întelegi.

Je: asta e cea mai cruntă fază

P: nu e proastă și nici șeful

Je: și nu ai întrebat ?

Je: dar ce ai fi răspuns dc nu îți șoptea nimeni?

P:  Alt citat “Bunul simț este o colecție de prejudecați dobândite până la vârsta de 18 ani” (albert)

Je: albert a fost cel mai tare, cred că oricum a băgat-o pe asta să îi iasa lui aia cu totul e relativ.

Je: de fapt cred că vroia să o fute pe una măritata și de acolo a început povestea cu teoria lui

Je: că oricare dintre noi ar fi făcut lucruri mărețe (dacă aia era buna) să o convinga că nu e chiar așa rău dc s-ar fute

P: doar știi că de la pizda pornesc toate

Je: da, dar nu stiu ce pula mea vroia să fută cu bomba atomică

P: vaduve…

P: pff

Je: imi cer scuze, ai dreptate





Sunt deștept sau prost?

17 02 2010

Un om îmi spune că sunt inteligent, altul că sunt prost, vine încă unul și îmi spune că nu sunt chiar așa prost. Înțelegeți dilema mea?

Sunt gata să ascult orice argument și să îl privesc cu întreaga atenție dar când argumentul tău e doar o impresie făcută în 10 secunde sau 5 rânduri tinde să aibă foarte puțină credibilitate. Ori o afirmație de genul ești inteligent sau deștept sau prost sau primitiv presupune că se bazeză pe o observație indelungată care să permită subiectului să se manifeste în diverse situații.

Ce anume înseamnă să fii prost? O părere diferită de a altcuiva? Un răspuns greșit la o întrebare?

Nu văd în asta o dovadă de deșteptaciune sau de profunzime. Când un om își exprimă după 2 minute de evaluare sau după un criiteriu arbitrar ales opinii în privința asta dovedește cât de necopt e, mai mult nu.

Poate că el crede că a evaluat bine, “dacă spui asta înseamnă că ești prost sigur” dacă ai poze pe cocalari sau pe pitzi clar ești prost/proastă. Măi netrăițiilor, în viață orice acțiune poate să fie privită prin 1000 de ochi. Cu cât reușești să cuprinzi mai multe unghiuri cu atât îți dai seama că dreptatea sau corectitudinea de care vă cambrați ca vitele în pantă nu există. Păstrați-vă flexibilitatea în gândire, cum zice Morihei Ueshiba fii ca apa, nu știu dacă el a zis da sună a ce zice el.

Dacă rahatul pe care îl păziți ca pe sfântul gral era adevărul unic și absolutizat și dețineați voi cheiile priveliștii de sus nu erați per total mai fericiți? Nu vă e cu mirare că tocmai oamenii cei mai feroce în critică sunt și cei mai plini de frustrări?

Cum cineva prin ochii dușmăniei și ai agresivității gratuie (o fi și pe bani) va putea vreodată să înțeleagă cu adevărat orice. Până și cel mai nesemnificativ rahat pe o talpă de bocanc e prea complex pentru omul care se atașează de o opinie ca și cum a născut-o mă-sa.

Când faci asta ești un savant care își dorește să demonstreze ceva, nu care caută să afle adevărul.Invariabil o să influențați rezultatele și nu vă iese experimentul (am făcut și  muncă de cercetare cred că asta se pune la deștept). Vă risipiți resursele și energia pe drumuri fără final.

Deci sunt deștept sau prost aceasta este întrebarea.

Pot să urmăresc un raționament filozofic sau logic de orice nivel, uneori pot să înțeleg psihologia unei persoană destul de bine și la fel de bine să greșesc lamentabil cu alta. Pot să accept că nu am dreptate și pot să abandonez o idee pe care am susținut-o. Pot să scriu cu greșeli de ortografie să greșesc cuvinte sau să folosesc cuvinte “complicate”, să vorbesc vulgar și să vorbesc frumos politicos și romatic. Am momente de sclipire intelectuală și am momente când sunt prost. Am momente când fac pe prostul pentru că mă enervează ilogica interlocutorului în așa măsură încât vreau să îi dau satisfacție. Uneori mă pierd cu firea uneori nu . Ce înseamnă toate astea vis-a-vis de deșteptăciune? Înseamnă că uneori sunt prost uneori sunt deștept depinde de cum mă prinzi. Înseamnă că sunt șanse minime să îți iasă o astfel de catalogare și să te ajute la ceva.

Mai bine îți lași mintea liberă să poată vedea ce e frumos în interlocutor decât să te chinui să demonstrezi că e ceva urât. Altfel de cele mai multe ori demonstrezi doar cât ești de orb.