Lupte fara glorie

25 10 2012

Cât poți să păstrezi luciul și misterul, imprevizibilul și viața unei relații? Toate filmele se termină când ăia doi rămân împreună. Apoi ce se întâmplă… nu prea mai e subiect de film. Este plictisitor și pentru ei, ce să mai zicem de potențialii spectatori.

Nu o să critic relațiile de lungă durată.

Da, unele sunt o pierdere de timp și ucidere de clipe pentru protagoniști.

Da, unele sunt mai distructive ca rugina, dar totuși suficiente au încă o scânteie acolo. Acolo încă mocnește ceva, doar că… pentru așa ceva nu mai există rețete și sfaturi și public. Când ajungi în zona aia nu mai interesezi pe nimeni. Cumva ești scos de pe piață și reprezinți mai mult o problemă decât o soluție.

Ciudat este, că deși există multe lucruri care te leagă, când te afli față în față totul începe să scârțâie. Și nu la modul previzibil. Poate că e gălăgie în casă și nu poți să dormi. Poate că e frig și nu poți să stai dezbrăcat, deși vroiai să stai dezbrăcat. Poate că ești obosit și deși toată ziua visai clipe fierbinți, acum mai vrei doar șosete calde în picioare.

Nu mai vorbesc de duelurile de orgoliu. Cum orice mic și nesemnificativ rahat devine subiect de aliniat armate, tancurile și calăreții. Căci ce razboi e ăla fără o sarjă de cavalerie? Apoi urmează discuții interminabile, pe cauze inamintibile și motive inexistente. Probabil doar ca o acumulare de tensiuni în fibrele interioare ale relației. Probabil doar ca un obstacol pe care trebuie să-l treci, pentru ca apoi să ai voie să te bucuri de priveliște frumoasă și mici și bere sau cum petrece lumea timpul pe munte.

Oricum ideea de baza este ca lucrurile devin foarte ușor anoste, și nu mai știi de unde să le descurci. Atunci când nu vrei să le mai descurci nu prea mai contează aplici tehnica lu’ Alexandru Macedon. Atunci când vrei, te chinui și pui umărul. Mai tragi tu mai împinge celălalt. În general se iese la liman. Doar că nu de două ori în același fel și nu la același liman. E mai mult o chestie de dârzenie decât de înteligență și inspirație. Drep pentru care subiectul e destul de plictisitor.

Cine vrea să audă cu detalii cum alearga unul 20 de km? Și am mai făcut un km și respiram cam greu și apoi am mai alergat puțin și mă durea o glezna, dar nu m-am lasat… Apoi am calcat într-o baltă.

Chestii de cacat, pe care nici măcar protagoniștii nu își doresc să și le mai amintească, și își dezleagă colțul de la batistă într-o sticlă de vin.

Dar în final eu zic ca da, poți păstra luciul și poți păstra viața unei relații și după ani și ani. Poate că nu se întâmplă în cel mai sexy mod cu putință și poate că unele momente sunt mai memorabile ca altele dar în final nu toate experiențele trebuie să fie scenarii de film. Nu toate gesturile trebuie să fie elegante și delicate. Nu toate propozițiile trebuie să fie fără pula mea.

Unele lucruri trebuie doar să fie. Iar unele experiențe te leagă tocmai prin idioțenia lor.





Integritatea

24 07 2012

Știi când înțelegi că totul în jur e preponderent de căcat?

Atunci când îți pui problema integrității. De altfel considerată ca fiind o calitate. Dar în contextul social este un defect crunt, sau un handicap. Nu, nu, de fapt este o boală. Un fel de ciumă.

Dacă tu, așa ajuns la niște concluzii, ai vrea să o arzi integru, după circa 20-25 de secunde te vei lovi de primul conflict de interes.

Interesul tau cu interesul altora. Nu vorbim acum de oameni care îți sunt indiferenți sau de dușmani. Nu frate… asta ar fi chiar tare, să ai unde să-ți ascuți pula. Integritatea se lovește în primele secunde de mă-ta, de tac-tu, de aia care doarme lângă tine, de fi-tu dacă ai, de mă-ta mare și de tine în primă și ultimă speță.

Așa, la modul filme americane, tu vei fi apreciat de cine contează, se va produce o triere a persoanelor importante din viața ta și la final o să te scalzi în aur. Multă muie, de fapt o să rămâi singur pe lume și o sa te scalzi în colb, dacă nu cumva în sânge.

Există și factorul ăla de cool pe care îl cred adolescenții rebeli, gata să ia viața în piept și să schimbe lumea, dar factorul ăla dispare la primul contact cu viermuiala numită societate. Când vei încerca să îți aperi primul principiu. Nu va asculta nimeni motive, nu va asculta nimeni cuvintele tale și nu va fi nimeni mișcat de elocvența pe care ți-o dă adevărul.

Nu,te vor vedea doar o piedică în calea noului model de iphone sau în calea reputației între colegi. Își vor băga falice simboluri în idealurile tale și vor veni cu argumente mirosind a fasole, mici și bere.

Așa că integritatea va deveni pentru tine mai infricoșătoare ca însăși moartea. Pentru că viața e mult mai cutremurătoare ca moartea și frica de viață face frica de moarte să scheune într-un colț.

O să ziceți că sunt pesimist sau sumbru că vorbesc ca un cioclu sau ca un răpus de viață. Ei bine nu, vorbesc ca un realist și optimismul îmi curge în vene. Doar că nu pot să închid ochii în fața evidenței.

A și dacă vreți să vă convingeți singuri e ușor. Știți cât de ușor este?

Păi în primul rând de cât timp e nevoie să definiți integritatea? Dacă încercați să căutați o definiție deja sunteți pe un drum greșit. Integritatea se simte, trebuie să facă parte din tine. Când cineva te întreabă de ea nu poți să o prezinți prin exemple, dacă cineva te întreabă de ea înseamnă că n-o ai.

Nu cred că cineva se poate uit la o sabie japoneză perfect ascuțită și să întreabă ce înseamnă tăiș. Nu cred că cineva se poate uita la un vârf de munte stâncos și să întrebe ce înseamnă măreția.

Integritatea, atunci când o ai te face să strălucești asemeni îngerilor, câți astfel de oameni ați cunoscut? Deci e destul de rară nu? Integritatea din experiență practică nu se potrivește cu familia, cu banii, cu compromisurile. Iar compromisurile sunt fundația relațiilor sociale. Ne sunt predate din prima clipă a nașterii noastre le sugem cu lapte. Ne sunt vârâte viclean sub piele de însăți părinții, frații și prietenii noștri.

Integritatea este mai rară ca o floare de colț și tot ca o floare de colț o vei găsi doar acolo unde nu sunt oameni și trebuie să îți riști viața pe stânci pentru a ajunge la ea.

Dar oare merită? Nu știu, cred că atunci când îți pui astfel de întrebări integritatea este într-un univers paralel pentru tine și cunoștințele tale de fizică se rezumă la fizica mecanică.

Sunt optimist și spun că poate vom reajunge să cunoaștem integritatea și gustul ei. Poate vom ajunge să alegem calea integrității în singurul mod posibil, fără să o simțim ca un sacrificiu. Peștele nu se chinuie să respire sub apă și nici pasărea nu are rău de înălțime.

Dar până atunci trăim într-un mediu prea puțin propice pentru așa ceva așa că dacă vrei să îi simți gustul trebuie să ți-o construiești singur clipă de clipă, gest de gest, alegere de alegere. Când fiecare cuvânt ce îți iese din gură va fi în concordanță cu tine când fiecare gand permis să se finalizeze va fi curat ca apa de izvor atunci ai făcut un pas mic spre ea. Atunci ființa ta intima va începe să se schimbe și să se transforme în aur și poate că dacă vei trăi suficient vei simți și gustul integrității.

V-am spus că sunt optimist, sunt atât de optimist încât sper că va veni o zi în care să pot spune:

Azi am fost integru!

Nici nu visez la a spune: În toată viața mea nu mi-a fost rușine de nimic din tot ce am făcut. Dar ar fi fost probabil o concluzie frumoasă de tras.





Vointa

30 07 2011

Nu ne naștem egali. Nu putem măsura calitațile fizice și psihice să vedem dacă așa diferite cum sunt măcar ca sumă atârnă echilibrat.

În schimb avem un sistem de siguranță, un colac de salvare. Avem toți, dar absolut toți, niște saci de balast, ca la baloane. Putem să reglăm după propria alegere înălțimea la care zburăm.

Mă refer aici la voință. Calitatea voinței noastre ne stă 100% la îndemână. Aceasta poate fi călită, poate fi oțelită, poate fi topită, poate fi chiar eliminată de tot din sistem nostru funcțional. Alegerea ne aparține. Din fericire sau poate din nefericire voința este antrenabilă. Antrenabilă implică de asemenea și faptul că este atrofiabilă.

Voința este capabilă să schimbe destine, să răstoarne națiuni și să schimbe cursul unei întregi civilizații. Ea poate să fie infinită și poate să se concentreze într-un singur om fără să îl facă să atârne mai greu la cântar.

Voința în sine este ca un mușchi, ca o unealtă, poate să îți facă bine la fel cum poate să îți facă rău. Depinde peste ce tip de caracter o aplici. Cum răul este o direcție greu de evaluat nu mă voi apleca deloc asupra modului cum este folosită sau cum ar putea să fie folosită voința. Asta rămâne la latitudinea fiecăruia.

Vreau să vorbesc despre voință. Voința se clădește de la mic la mare. În mulți dintre noi ea este distrusă și șubrezită încă din fragedă pruncie prin educația extrem de restrictivă a unor părinți idioți. Da dragi părinți, a rupe orice împotrivire în copilul tău, a îi îngenunchia voința cu fiecare ocazie nu face decât să îl transforme într-un viitor sclav. Partea buna este că nu te oprește nimic să ți-o întărești, o dată ieșit de sub umbrela lor “protectoare”. Antrenarea voinței se face în prima fază prin autodisciplină. Fiecare are un teren de antrenamant unde să își lucreze voința.

Toți avem vicii slăbiciuni sau carențe care sunt tot atâtea oportunități de a îți dezvolta voința. Aceste mici succese asupra ta îți vor întări încrederea în propria voință și o vor pregăti pentru încercări mai mari de care te vei lovi în viața cotidiană. Iar toate acestea o vor pregăti pentru acel moment, acel punct de cotitură prin care toți vom trece și care poate să ne coste viața la propriu sau la figurat. Voința poate fi un aliat de nădejde.

Ca orice alt aspect care poate fi antrenat existența unui plan coerent va face progresul mai eficient.

Puneți-vă obiective de voință, stabiliți-vă stânci pe care vreți să le erodați cu puterea voinței voastre. Heirupismul poate funcționa dar mult mai sigură e munca temeinică, tenace din aproape în aproape.

Nu îți antrena voința niciodata pe subiecte prosteși și în ambiții inutile. Îți va afecta radarul, e ca și cum ai învăța să țintești trăgând cu pușca pe geam în trecători. Merge o dată, de două ori dar ajungi la pușcărie, mai ales dacă ești blond.

(Ce a fost idioțenia aia cu atentatul de în toate ziarele scria: monstrul cu ochii albaștri sau criminalul blond. Dacă era negru ce ziceau criminalul de c-abanos, monstrul creț? Bă presa de la noi din țară e făcută de niște mestecători de clișee cu doi neuroni în cap.  Ia șocat pe ei ca unu blond cu ochi albaștri a omorât? Contravine cu pozele angelice de pe coperta cărți de rugăciuni, care e șpârla? )

Cu cât este mai antrenată cu atât poate duce la îndeplinire sarcini care pentru alți par herculiene.

De la a te lăsa de fumat, băut, până la a slăbi, până la a învăța ceva, a deveni mai ordonat, mai atent, mai bun sunt tot atâtea obiective bune de călit voința. O voința puternică e ca o injecție cu steroizi dar fără efectele adverse.

A îți lucra voința devine inexplicabil cu timpul o chesite plina de satisfacții, pare ciudat pentru că la început este destul de dureros. Orice schimbare doare dar dacă îți alegi durerile pe măsura suportabilității tale orice încercare poate fi depășită. Cred că oamenii de succes (nu mă refer la succes material) pur și simplu știu să își aleagă bătăliile. Ca frecvență, ca grad de risc, ca dificultate o batalie aleasă cu cap este o victorie iar o victorie e un pas inainte. Spre ce înainte? Asta nu pot să spun dar cu siguranță toți vrem să încercăm un înainte.

Voința e vântul care îți animă pânzele, chiar dacă pânzele sunt mici sau barca greoaie un vânt puternic poate compensa acest neajuns. Asta te va duce într-o direcție, cum cârmești e altă poveste. Dar fără vânt nici cel mai priceput cârmaci nu va ajunge nicăieri.





Echilibristica

3 03 2011

Sa vă povestesc dilema zilei.

Per total mă simt bine, zilnic și aproape toată ziua. Nu vorbesc de o stare feerică ca după o șuetă cu doamna mary. Nu, mă refer că mă simt bine chiar și când sunt apatic sau nervos. Adică nu mă revolt pe situații și nici nu mă strofoc că îmi maschez oboseala cu zâmbete false. Nu încerc să mă smulg forțat din stări de tristețe. De fapt tristețe nu e cel mai bun termen mai corect ar fi gânditor.

Mă simt bine când sunt posac când sunt taciturn când sunt gânditor și cănd sunt trist. Toate aceste stări îmi plac la fel de mult ca atunci când sunt expansiv, vesel și energic. Asta cred eu acum că înseamnă să fii în echilibru. Ăsta e echilibrul pe care l-am atins până acum.

Dar cum echilibrul în sine e o stare dată dracu când înveți să te ți pe sârmă începe să bată vântul. E, vântul meu, e reprezentat ca orice vânt de influențe exterioare. Îmi mai dă lume câte un brânci. Din punct de vedere avocățesc pot să găsesc clipind motive pentru care eu am dreptate și alții nu. Pot să scriu un post în care să iau la pulă fiecare tipologie și patern comportamental ce mă fute periodic. Dar nu aș rezolva nimic. Faptul că ai sau nu dreptate într-o privință nu schimbă prea mult realitatea.

De altfel singurul mod de a schimba realitatea personala de care mă consider 100% responsabil este să elimin nevoia de a mă lovi de aceste dezechilibre exterioare. Asta bănuiesc că se poate face evitând cauzele desi soluția pare doar temporară. Cauzele mereu se pot schimba. Mai ușor sper eu ca se poate face eliminând din mine acel ceva care atrage aceste comportamente.

Ajuns la această concluzie pot să încep de exemplu să nu îmi mai pese de nimeni și de nimic.

Nu pare ceva bun. Deși practic stergând cu buretele influența oricărei persoane din viața ta ai reveni la echilibrul personal. Nu va faceți impresia că asta ar însemna autoînsingurare. Nu, sunt convins că dacă tu nu mai manifești atenție fața de oamenii din jur ei vor continua să se lipească de tine. Doar ca îi vei schimba mai des.

Atunci rămâne o schimbare din temelie a modului de a privi lumea. Un atac poate fi oprit prin blocaj poate fi oprit prin contratac sau poate fi oprit prin eschiva. Eschiva ar însemna consumul de nergie cel mai scăzut, ar însemna și provocarea celui mai mic rău adversarului dar în același timp și cel mai eficient mod de a te proteja pe tine. Doar că eschiva implică cel mai înalt grad de autocontrol.

Trebuie să intuiești atacul trebuie să nu te temi de el și să acționezi exact în unicul moment perfect. Asta s-ar atinge prin antrenamant. Dar nu știu cum te poți antrena pentru așa ceva. Cum poți învăța să cuprinzi în palme cu atenție și delicatețe o agresiune să o muți de pe linia ființei tale și să o lași să își continue drumul.

Nu știu nici de unde să încep.

Trebuie să simt agresiunea în faza ei incipientă.

Să o înțeleg înainte ca însăși inițiatorul ei să o cuprindă în întregime.

Să văd în mine ce anume ar putea reacționa violent la acea agresiune. Să dedensific (inventez cuvinte?) acel punct al structurii entitații mele astfel ca atacul să treacă precum o săgeată prin abur.

Primele etape par vecine cu telepatia și cititul gândurilor dar în schimb ultima e toată în grădina mea. Iar dacă pot să cresc viteza ultimei etape pot să îmi permit mai puțină viteză în primele.

De fapt dacă reușești să devi cu totul fluid nu mai contează de unde vine un atac pentru că vei fi imposibil de atins. Asta e în schimb un nivel prea ridicat să mă gândesc la asta.

Ca să alunec într-o zonă mai tangibilă și mai clară pentru neiubitorii de metafore următorul pas este să cresc viteza de reacție în temperarea orgoliului și în identificarea cu faptul că nimic nu mă poate leza. Că nici o vorbă nu îmi ia ceva, nu îmi provoacă rani reale. Doar unele închipuite pe care apoi mă simt obligat să le îngrijesc.

 





Cutiuțe

10 12 2010

Erau mulți oameni 40, 50, mulți pentru a te dezbrăca în fața lor. Când s-a dezgolit s-a auzit un țipăt. Era un țipăt de bărbat. Cineva a fost așa de șocat încât a scăpat un ahh. Atmosfera a fost grea apăsătoare, cred ca prea puțini i-au auzit cuvintele în acele clipe, asurziți de zgomotul pulsului.

Toți erau blocați. Ar fi vrut să se uite, ar fi vrut să nu vrea să se uite, indiferent de efect nuditatea neașteptată a avut un efect asupra tuturor. Cel mai natural lucru ne-a devenit străin.

Cine suntem noi? Ce suntem noi? Unde a rămas acel ceva din noi care ne reprezintă? Acel ceva lipsit de rușine, pentru că în fața naturii nu ai de ce să te rușinezi, realitatea nu ar trebui să te rușineze. Cine întoarce capul când vede câini în pula goală? Stiți? Câinii umblă în pula goală pe străzi!

Am cultivat frica și am adus-o la rang de virtute și etică i-am dat nume frumoase, i-am zis politețe, i-am zis stăpânire de sine, i-am zis eleganță, i-am zis eroism, curaj chiar. Ne-am luat relitatea și am bagat-o într-o cutiuță. O cutiuță perfect inchisă, credem noi. E realitatea noastră doar a noastră, o ținem închisă o știm doar noi.

Ne băgăm în casă, tragem obloanele, încuiem ușile, abia apoi deschidem cutiuța. Ne uităm la ea cu fascinația unei bătrâne, ce privește cutiuța muzicală primită în dar de la iubitul ei pierdut cu zeci de ani în urma pe un front obscur. Dar fără sfințenia gestului ei, fără iubirea ei.

Ne uităm în ea cu voluptatea murdară a vinovăției. Cu conflictul complex al omului intelectual, rafinat când se cacă. Cu distincția profesorului universitar cu ochelarii pe varful nasului si nadragii în vine care își freacă pula la el în cabinet cu gândul la eleva cea buna sau de ce nu de lucrarea ei de examen.

Ca niște perverși excitați de propria noastra decădere și de plăcerea de a ne vedea nimicnicia. Ne călcăm măștile vanității atunci când nu ne vede nimeni. Ne tăvălim în căcat, ne pedepsim pentru orele de prefăcătorie în fața a mii de oameni, ce ne-au crezut pentru o clipă. Suntem un ucigaș în serie ce își dorește să fie prins pentru faima din ziare înainte de scaunul electric.

Cutiuța aia în care ne-am îngrămădit cu totul ne strânge o zi întreagă ca pe un picior ținut într-un bocanc vara. Aerul stătut și umezeala începe să ne afecteze. Conținutul cutiuței începe să pută.

Când o deschidem, uneori în public, cu un pahar în plus prima senzație e de miros urât. Mirosul ăla urât ne sperie apoi nu mai așteptăm să se aerisească o închidem timorați. Ajunge să se altereze în așa măsură conținutul ei încăt tot ce mai simțim e acest miros urât care îl cărăm după noi. Încercăm să îl mascăm prin gesturi exagerate, prin manifestări zgomotoase, prin parfumuri artificiale. Îl poleim cu bani, cu aur, cu firme și Iphone-uri.

Curajoșilor, eticilor, respectatorilor de reguli aveți în pula mea curajul de a deschide cutiuța și de a o ține suficient de mult deschisă cât să treacă mirosul de stătut. Ce e în ea nu se strică niciodată de tot. Dacă dai la o parte mucegaiul și putreziciunea mereu mai pîlpîie puțin adevăr acolo. Puțină realitate vie, crudă și naturală.

Cât de mult rău ți-ar putea face să îți întinzi membrele după 100 de ani de stat chircit? E puțină durere când mușchii atrofiați se dezmorțesc pentru prima oara dar câtă voluptate la final. Cât de placut e să respiri aer cu toată cutia toracică, să îți simți erecția deplină.

De la puțin la mult, e nevoie DOAR de exercițiu, fără grabă, fără termen limită, ca o picatura de apă pe stanca de calcar deschide-ți orizontul.

Pute prea intens a închis în jurul nostru.