E mai bine să fii în minus decât în plus

E ciudat cum atunci când relaționezi cu alți oameni ai nevoie de o strategie. Adică, este un curent ce susține sinceritatea… în general pe hârtie este prezent acest curent. Dar în realitate sinceritatea este destul de contraproductivă în relațiile interumane. Suntem înveliți într-un înveliș sensibil, precum coarnele de cerb abia “fătate”. Orice remarcă nepotrivită ne rănește, indiferent de corelația ei cu realitatea. De fapt, de cele mai multe ori, cu cât e mai adevărată cu atât e mai jignitoare.

Oricum atunci când îți evaluezi relația cu cineva e mai bine să fii în minus decât în plus. Nu vorbesc despre un cântar sau o contabilitate a gesturilor, nu… vorbesc despre simplă prezență. Uneori e cel mai bine să nu fii.

Poate că belșugul e apreciat în sfere financiare, poate că și acolo aduce inflație, nu știu nu mă pricep la chestii ilogice. În economia unei relații belșugul nu priește. Se face trecerea de la inflație la dispreț cu o viteză mult prea mare, cel puțin pentru gustul meu. Eu sunt lent, mestec încet, nu mâncare… concepte. Nu răspund la stimuli exteriori cu viteză, de fapt mai des constat decât răspund. Cel puțin nu mă tem de tristețe. Are și ea rostul său, în alta ordine de idei am darul uitării. Un mecanism performant de mers înainte. Atunci când omul ăla… cine o fi, să îi deie Dumnezeu sănătate, a inventat șenilele trebuia să le numească uitile sau uitări. Până și în fața morții omul, până la urmă, ajunge la acceptare. După negociere, negare și alte câteva etape, întradevăr.

Există acele personaje, de roman sau film, care ajung într-un punct în care ar mai putea câștiga sau în care totul nu era pierdut și privesc trist și renunță. Dar nu e renunțarea lașități. Nu, e doar abandonul luptei, ce nu mai merită dată. Probabil că spectatorii sunt oarecum revoltați, eu știu că eram, dar soldații implicați în luptă cred că răsuflau ușurați.

-Ce contează? cui îi pasă de soldații ăia?

Probabil că personajului principal, că altfel nu ar fi trist. Nu cred că pentru ăia încă vii e trist, pentru ăia ar fi un gest legitim să te bucuri. Tristețea este pentru ăia care au pierit într-o luptă lipsită de sens, ca toate celelalte. Lupta, ce înseamnă luptă. Acțiune… trăim zilnic aceste lupte camuflate în acțiuni, le căutăm sens, avem nevoie de o schelă pe care să ne atârne zdrențele.

Alții se întorc împotriva schelelor, le dărâmă pe toate, doar pentru ca apoi să moară în sălbaticie dintr-o eroare. Da, am vazut into the wild.

-Si unde e sensul atunci? Unde e sensul pentru care ai respins toate lucrurile lipsite de sens.

-Într-un zâmbet de final?

-Ar putea fi.

Sau ar putea să fie doar o grimasă de durere, sau de ce nu un simplu efect al endorfinelor eliberate de corp pentru a ușura suferința unui muribund.

Într-un final e mai bine să lipsești decât să fii în plus. Nu știu dacă pentru tine care exiști dar sigur pentru tine care l-ar privi pe tinele care există. Mă urmăriți?

E ușor să încâlcești idei, sunt ca firul de pescuit înfășurat pe un carton. Dacă nu sunt strânse bine se încurcă. Fac noduri gordiene ce numai sabia le mai poate desface. Daca ai sabia e bine, că nu mai ai nevoie de pescuit, altfel metoda ar fi zadarnică. Deși sabia a rămas doar un simbol eu încă simt o legătură organică cu ea.

-Iubesc săbiile! Nu știu de ce.

Hm, sunt amuzant, ai zice că cineva care spune nu știu de ce a descoperit o sincopă. Un moment ieșit din cotidian. De fapt mai mult nu știu de ce decât știu. Odată o să zic și știu de ce. Da, odată o să zic, sau o să zâmbesc  cu fața luminată, cuvintele vor fi de prisos. Sau o să mă întorc trist, o să abandonez lupta încă nedată. Până la urmă sunt român, nu sunt american. Ei supraviețuiesc la sfârșitul lumii în filmele făcute de ei și vizionate de noi. Eu cel mai adesea vorbesc cu o oaie. Dacă aș vorbi cu o oaie nu m-aș putea abține să nu îi zic

-băi coaie.

Credeți că ar prinde sarcasmul? Oile ca și oamenii nu te stimulează să glumești pe seama lor. Îți întăresc un sentiment de singurătate. Sau de solitudine, nu, nu asta e cuvântul, de separare. Da, te simți rupt de ei mai ales când ești cu ei. Atunci te gândești că mai bine să fii în lipsă decât în plus. Si apoi renunți, la ce bune strategii? Până la urmă și tristețea e bună. Armatele de emoții  și sentimente răsuflă ușurate, încă o batălie câștigata de tehnologie, șenilele trec peste tot. Uitările nici nu ating, ele creează realități paralele și universuri pe alta frecvență. Ce mai simplă metodă de a nu mai vedea o fază dintr-un film este să îl lași să ruleze. Nu are sens să pui pauză. Ai putea să nu te duci să îl vezi.

La câte momente din viața ta ți-ai dori să lipsești? Logica matematică spune că dacă la jumătate plus unu însemnă că ești nefericit. Logica spirituală spune că dacă este unul pe care n-ai vrea să îl rateți atunci ești fericit. Cred că este veșnica confruntare între optimism și pesimism. Realitatea spune că nu ne mai punem astfel de întrebări. Ne jenează prea mult posibilul răspuns. Răspunsul, mai ales când îl dăm noi, necesită acțiuni. Acțiuniile se împotmolesc în tristețe și futilitate apoi sunt lăsate în urmă cu uitare. Întodeauna la final ideile se încâlcesc. Vedeți ce ce am zis că nu știu nimic?

Noroc că e târziu și trebuie să mă culc, ca să ma scot devreme, să fac ceva fără sens, dar al cărui sens îl voi găsi. Într-o altă căutare ce mă va întrista și pe care o voi uita. Oricum e mai bine să fii în minus decât în plus.