Cum ne privim părinții?

25 08 2010

A îți respecta părinții și a avea grija de ei, este o îndatorire pe care nu ne-o respectăm mulți dintre noi.

Eu mă includ în această categorie de oameni.  Până nu demult am considerat că nu am nici o datorie specială față de părinți. Am considerat că dacă părinții au vrut copii (sau i-au făcut accidental, cazul meu) e datoria lor să aibă grijă de ei. Fapt ce nu mă obligă pe mine personal la nimic. M-am considerat îndreptățit să iau. I-am taxat pentru defecte și le-am recunoscut calitățiile. Am fost poate majoritar obiectiv și corect în evaluările mele. Dar acum îmi dau seama că am greșit.

Fiecare avem părinții pe care îi merităm. Avem părinții de care avem nevoie pentru a evolua spiritual pe drumul nostru. A te dezice de părinții tăi când greșesc față de tine sau de altcineva e același lucru cu a te dezice de tine. A respinge bucăți din tine. Legătura e prea strânsă și conflictele exterioare cu părinții nasc inevitabil conflicte interioare, simplu de identificat prin suferințe fizice.

Știu că tendința este să consideri că nu ai nici o vină când ai părinți “răi”. Știu că tendința este să ne considerăm victime ale sorții și ale cruzimii sau nepăsării divine. Pe cei care cred așa nu voi încerca să îi conving de contrariu, din două motive simple.

– Nu există dovezi palbabile de necombătut sau de neignorat care să sprijine o astfel de teorie, cel puțin eu nu le-am găsit.

-Poate că eu mă înșel și merg pe o cale greșită, poate că ei au dreptate și ne tragem din maimuță. Nu știu cu altă siguranță decât ce simt în “inima” mea. Acesta este un argument suficient pentru mine, dar insuficient prin prisma mea pentru a încerca să conving pe altcineva.

Deci pentru sceptici nu am decât o rugăminte, să se gândească la ce scriu acum și să încerce să suprapună peste situații experimentate de ei.

Pentru cei care cred că responsabilitatea vieții lor li se află în palme, de la cel mai insignifiant fapt până la naștere și moarte, voi încerca să structurez ideiile la care am ajuns până acum.

Părinții noștri sunt perfecți pentru noi.

Părțile lor negative sunt lecțiile noastre de viață. Modul cum le înțelegem ne va produce suferință dar și înțelepciune. Ne va clădi în ceea ce suntem, într-un mod dureros, e adevărat. Durerea, poate avea și o parte bună  dacă vom răspunde cu iubire sau ne va distruge dacă ne vom opune lecțiilor. Alegerea ne aparține, cade sub auspiciile liberului arbitru. Punctual nu există rețetă unică despre cum să îți iubești părinții sau cum să răspunzi lecțiilor. E școala fiecăruia cum să răspundă la nivel fizic cu reacții fizice și cum să îți păstrezi iubirea în sufelt.

A respecta și a îngriji un părinte devotat și minunat e un lucru ușor, valorea adevărată ți-o demonstrezi când reușești să o faci pentru un părinte dificil. Dacă nu o faci cu iubire în suflet e inutil, pentru a găsi resursele să răspunzi cu iubire unei fapte ce te agresează e nevoie de a asimila multă înțelepciune de viață. Pe care altfel nu ai cum să o înglobezi în tine. Multe religii încearcă să o explice dar numai viața poate să te învețe asta cu adevărat.

Există multe situații absurde aparent, pe care personal nu știu cum să le explic fără acceptarea existenței unei datori karmice. Eu sunt un om pragmatic, și observațiile pe care l-am făcut au ca scop furnizarea unei vieți mai fericite. A ignora înțelepciunea civilizatiilor antice pentru simplul fapt că erau mai puțin evoluați tehnic e o greșeală. Ei erau mult mai atenți la experiență și multe aspecte le-au observat bine chiar dacă modul cum și l-au explicat era defectuos. Nici azi nu se știe exact cum funcționează aspirina dar observi că face bine. Multe religii, tradiții și culturi acordă o atenție deosebită relației dintre părinți și copii.

Creștinismul spune: “respectă pe mama și pe tatăl tău ca să îți fie și ție bine”. Japonezii acordau părințiilor mare respect. Bioenergeticienii afirmă că între părinți și copii sunt legături puternice ce rezistă și după moarte. Multe boli pot provenii din cauza confictelor nerezolvate între părinți și copii. Mie îmi par multe idei care converg.

Relația cu părinții oricum merită mai multă atenție și deschidere decât îi acordam eu până acum. Vina e ceva greu de stabilit, prin prisma efectelor. Uneori un rău are o parte buna mai mare decât multe “bine-uri” =)).

Studiați!

zâmbesc….

Anunțuri

Acțiuni

Information

12 responses

25 08 2010
Cum ne privim părinții? - Ziarul toateBlogurile.ro

[…] Cum ne privim părinții? Wed Aug 25, 2010 21:47 pm A îți respecta părinții și a avea grija de ei, este o îndatorire pe care nu ne-o respectăm mulți dintre noi. Eu mă includ în această categorie de oameni.  Până nu demult am considerat că nu am nici o datorie specială față de părinți. Am considerat că dacă părinții au vrut copii (sau i-au făcut […] […]

26 08 2010
Karina

nu are legatura cu postul asta in mod special, dar
ai citit many lives many masters?:)

29 08 2010
lollitta

intru totul de acord. orice-am incerca sa facem dupa, parintii sunt aceia care ne formeaza, cel putin in partea de inceput a vietii noastre. singura cale de a putea continua in auto-formare este aceea de a incerca sa rezolvi conflictele cu ei. si asta se poate face numai cu iubire. mai ales atunci cand sunt „dificili”, asa cum bine ai spus.
de multe ori rezolvarea asta inseamna de fapt intelegerea si corectarea propriilor noastre defecte.
problema este ca ajungem destul de tarziu la maturitatea asta. si cateodata parintii, sau unul dintre ei, se duc inainte. nu cred ca exista chin mai mare decat acela de a-ti da seama, la un moment dat, ca de fapt el te-a iubit, iar tu ai raspuns cu ura.

29 08 2010
VreauUltimulLoc

Chiar daca s-a dus poti sa iti ceri iertare si sa regreti sincer modul cum ai rezolvat situatia si sunt convins ca gandurile tale bune vor ajunge la el si acest lucru va conta si pentru el si pentru tine.(am folosit prenumele la persoana a doua doar din lejeritatea scrieri nu spun ca esti tu in aceasta situatie)

29 08 2010
lollitta

🙂 din fericire eu am reusit sa fac pace cu cativa ani inaine. dar si-acum din cand in cand ma ingrozesc la gandul ca as fi putut continua in acelasi mod pana la capat…

29 08 2010
Jorjette

Cam aşa este dragul meu…însă vreau să adaug un citat:
” Cine nu-şi urăşte tatăl şi mama în felul meu nu poate deveni ucenicul meu, şi cine nu-şi iubeşte tatăl şi mama în felul meu nu poate deveni ucenicul meu. Căci mama mea […] , iar [mama mea] adevărată mi-a dat viaţa.” (evanghelia după Toma)

29 08 2010
chromaticdrama

si eu sunt de acord… relatia parinte-copil e ca o legatura invizibila, de neinteles aparent… insa atat de stransa. ideal ar fi sa privim in urma si sa ne spunem ca nu exista regrete sau ca nimic nu a fost „prea tarziu”…

30 08 2010
TheAlphaFemale

eu ma bucur ca au fost departe de a fi perfecti… asa m-am format eu cea de acum… si nu-mi pare rau… chiar prin asta le datorez ceea ce sunt acum… cele mai bune lectii sunt cele pe care le invatam pe cai mai dureroase. probabil ca daca ei nu erau asa eu deveneam tot ce imi displace acum…

31 08 2010
Cyuba

din pacate ma aflu in conflict cu partintele meu prin simplul fapt ca mi-am luat viata in mana si nu am ascultat sfatul lui. cu toate ca ma jignit de ziua mea, in loc sa imi spuna la multi ani, il respect si il iubesc in continuare. singura mea problema e ca nu pot trai viata care parintele meu isi imagineaza ca e buna pentru mine ci viata care eu consider ca e buna pentru mine. as fi dorit ca parintele meu sa vada luciditatea din gandirea mea si sa nu ma trateze ca pe un copil care nu isi poate purta singur de grija …

numa’ bine,
cyuba

31 08 2010
Acirtep

In primii ani de viata suntem dependenti de parinti- nu chiar de parinti ci de cei care ne cresc. Cred ca de la o varsta incepi sa iti vezi parintii altfel. In adolescenta ii vezi ca pe niste oameni care nu te inteleg si iti vor tot raul din lume, iar mai apoi iti dai seama ca toate certurile nu au fost chiar in zadar. Ai mei au invatat cu timpul sa ma lase mai de capul meu si doar in deciziile foarte mari sa se implice. Eu ii vad ca pe niste oameni, le accept defectele, dar calitatile mi le imaginez la superlativ. Da tata m-a batut, dar el e cel care punea masa in fiecare dimineata. Da mama a fost mai rece de felul ei dar e cea care m-a sprijinit tot timpul in orice decizie (dupa o anumita varsta).
Cred ca e bine sa realizam ca parintii nu sunt ca prietenii, avem o datorie morala unii fata de ceilalti si cred ca respectul, mai mult ca iubirea, poate repara orice intre noi.
Eu am invatat sa ii respect cand am plecat de acasa. Iar acum ne auzim zilnic la telefon si cateodata visez sa ma intorc acasa de tot, chiar daca timp de multi ani mi-am dorit sa nu ii mai vad niciodata.

14 10 2010
parlitu

trebuie respectati toti oameni …inclusiv pe tine

asa ca daca respecti mereu regulile de bun simt

sa nu ucizi
sa nu furi
sa nu minti

you are fucking ok !

14 10 2010
VreauUltimulLoc

Poate pentru altii dar pt tine e nevoie de mai mult. Sa te si simti fucking ok ;).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: