Apoi finalul

M-am trezit cu un gust de pizdă în gură și cu o revelație în cap.

Gustul nu e ăla cu care sunt eu obișnuit, de pizdă rasa mică și fremătătoare ca un botic de caprioară într-un câmp de trifoi cu patru foi. E un gust de pizdă din războiul de 100 de ani. Iar înțelegeți greșit, nu e vorba de violență sau aer medieval. Orice ar fi făcut o pizdă timp de 100 de ani sigur a facut-o să prindă un gust rău. De fapt cred că m-am înșelat și e doar un gust de vin. Am evitat mahmureala, sunt încă beat.

Deci, revelația a fost așa. Noi mereu încheiem fraze.

Jumătate din masa gândurilor le găsim acolo iar jumătate o producem noi. Mergi pe stradă și vezi o femeie mișto. Atunci apare din neant o propoziție pe tabla neagra a minții.

Uite ce țâțe are, iar tu închei. Mamă ce aș fute-o pe asta. Apoi întorci capul după ea. Mă rog nu toți. Unii sunt cu femei după ei și nu întorc.

Ăla nu e mai domn ca altul, e în schimb cu mult mai periculos. Trebuie să înțelegi că ăla a plecat de acasă cu o hotărâre clară de a nu întoarce capul. Când apare prima parte a propoziției el deja scrâșnește din dinți. Nu mă uit, nu mă uit! Băga-mi-aș pula în asta de lângă mine. Mamă ce aș bea apică din pizda aia. Dacă nu ar fi nenorocita asta lângă  mine ahhhhh cum aș mai întoarce capul. Și alte vorbe urâte, vă asigur că vă atribuie câinele ținut în lanț prea scurt. Se gândește că dacă ar avea un floc al ăleia l-ar trage pe nas și apoi l-ar căca și l-ar mânca apoi într-un imbold reprimat de a avea un fel de contact cu prezența grea din spațiul său vizual.

Voi credeți ce vreți dar trebuie să înțelegeți că doar terminăm propoziții. Eu obișnuiesc să le termin în manieră comică. Adică acest comic pentru mine se rezumă la a mă face pe mine să râd. Deviz mea în viață DĂ-Mi O PROPOZIȚIE SĂ O TERMIN. Sau o femeie, mi-a venit acum în gând.

Vezi, prima jumătate de la ei și finalul apoteotic de la mine. Așa că nu trebuie să ți se ceară socoteală decât pentru 50% din ce faci. Restul e dat, e material de lucru te superi că e plastilina urâtă?

Ce vină am eu? Dacă prima mea jumătate de propoziție a fost că baba aia pare că are nevoie de un ajutor eu doar i-ai dat un brânci. A coborât sau nu mai repede? Vă pierdeți în detalii.

Acum avem și un substrat. De ce unii au anumite jumătăți de propoziții? Oare orice propoziție poate fi terminată într-un milion de feluri? Sau unele poate nu permit decât 1, 2 finaluri și alea în același registru.

Trebuie analizată treaba asta mai aprofundat și finalul meu să ne băgăm pula în ea profund. Dar finalul lui octavian paler ar fi lumea e plină de mister. Finalul lui kaos ar fi un căcat surprinzător pe care sunt convins că îl va trece aici sub formă de comentariu.

Deci un început și un final, final oarecum legat de personalitatea ta, acea personalitate compusă din suma începuturilor și sfârșiturilor de până acum. Dacă îți dau un milion de începuturi similare oare te pot dresa să oferi un final la comandă? Nu e nevoie de multă pleabă ci de un singur final programat pentru a înclina soarta lumii.

Lu’ napoleon când i-a apărut propoziția mamă ce mare e rusia și plină de bogății cât crezi că i-a luat până a încheiat cu nu cred că e așa de bine apărată?

Nu ar fi distractiv să descoperi la final că nici nu ai terminat prea multe fraze?