Tact si intelepciune

Tactul, ce este tactul pentru mine? Este capacitatea de a transmite o anumita informație interlocutorului, folosind înțelepciunea.
Eu nu am asa ceva, nu am pentru ca nu am fost educat să am. Am fost educat să fiu politicos, dar politețea nu e tact. Tactul implica politețe dar viceversa nu funcționeaza. Exista o întreagă pleiada de politicoși nesimțiți si agresivi. Drept pentru care politețea nu a reprezentat o prioritate pentru mine.
Problema vine dintr-un control slab al parții sentimentale. Sentimentele învolburează modul de exprimare și inevitabil ajungi să o faci contondent. Această contondență, care poate dă bine în file, sau în visele adolescenților patimași, nu dă bine în viața reală. Nu vorbim acum din punct de vedere estetic, ci pur și simplu blochează înțelegerea interlocutorului, chiar și pentru cele mai simple concepte.
Poate că o să vă gândiți că, dacă interlocutorul este lipsit de obiectivitate și nu reușește să discearnă, din simplul motiv că există două trei artificii în jur, atunci nu merită să ne mai facem probleme pentru el. Dar nu este așa, în general noi nu ne ducem viața înconjurați de bătrâni înțelepți, ce au un control asupra egoului și cumpănesc fiecare afirmație înainte de a stabilii cum vor acțion/răspune la aceasta.
Nu, noi trăim înconjurați de niște animale ușor civilizate, la fel ca și noi. Iar lipsa tactului face ca orice comunicare să se transforme în lipsă de comunicare. Iar eu n-am tact. Înțelegeți problema mea?
Cum anume îmi pot topi eu reflexele native, pe care nu le-a educat nimeni până acum, într-un mod coerent? Cum pot ajunge să beneficiez de întreaga valoare a logicii pe care o am.
Momentan încerc prin observarea lipsei mele de tact, să identific cu ce rău vine lipsa tactului. Cum se simte brutalitatea verbală(în interior, eu simt ca un nod în gât) și ce efecte are.
Tactul se învață cel mai simplu prin puterea exemplului, așa l-am identificat și au prima oară. Când cu uimire am observat modul altora de a transmite informația lor, chiar atunci când erau „agresați” verbal de interlocutor. Mi s-a parut ceva magic. Rezultatele sunt în general diametral opuse față de a transmite aceeași informație în altă formă.
Încerc activ de ceva vreme să învăț cum e cu tactul și observ că cea mai mare piedică este precipitarea și orgoliul. Sau poate că precipitarea este doar modul în care permit instinctelor primare să se manifeste, și orgoliului să acționeze… necugetat, cum îi stă în fire.
E un aspect interesant și atunci când începi să lucrezi cu el îți consumă destul de mult timp. Dar consuma din timpul inconștienței în favoarea prezenței în viața ta. Chiar este nevoie să stai alert, să urmărești ce spui și ce spun alții și să o faci în timp ce te gândești și la realitatea efectivă, cu care te confrunți. E ca și cum trebuie să gândești de două ori mai repede și să traiești de două ori mai mult.
Mi-ar place să am și eu tact, până atunci însă mai am de muncă și de luat audiența la pulă, ca orice birjar modern, numit și băiețaș de cartier.
Dar ajung eu acolo și atunci… pornesc turbina dezvoltării mele.  😀