Lupte fara glorie

25 10 2012

Cât poți să păstrezi luciul și misterul, imprevizibilul și viața unei relații? Toate filmele se termină când ăia doi rămân împreună. Apoi ce se întâmplă… nu prea mai e subiect de film. Este plictisitor și pentru ei, ce să mai zicem de potențialii spectatori.

Nu o să critic relațiile de lungă durată.

Da, unele sunt o pierdere de timp și ucidere de clipe pentru protagoniști.

Da, unele sunt mai distructive ca rugina, dar totuși suficiente au încă o scânteie acolo. Acolo încă mocnește ceva, doar că… pentru așa ceva nu mai există rețete și sfaturi și public. Când ajungi în zona aia nu mai interesezi pe nimeni. Cumva ești scos de pe piață și reprezinți mai mult o problemă decât o soluție.

Ciudat este, că deși există multe lucruri care te leagă, când te afli față în față totul începe să scârțâie. Și nu la modul previzibil. Poate că e gălăgie în casă și nu poți să dormi. Poate că e frig și nu poți să stai dezbrăcat, deși vroiai să stai dezbrăcat. Poate că ești obosit și deși toată ziua visai clipe fierbinți, acum mai vrei doar șosete calde în picioare.

Nu mai vorbesc de duelurile de orgoliu. Cum orice mic și nesemnificativ rahat devine subiect de aliniat armate, tancurile și calăreții. Căci ce razboi e ăla fără o sarjă de cavalerie? Apoi urmează discuții interminabile, pe cauze inamintibile și motive inexistente. Probabil doar ca o acumulare de tensiuni în fibrele interioare ale relației. Probabil doar ca un obstacol pe care trebuie să-l treci, pentru ca apoi să ai voie să te bucuri de priveliște frumoasă și mici și bere sau cum petrece lumea timpul pe munte.

Oricum ideea de baza este ca lucrurile devin foarte ușor anoste, și nu mai știi de unde să le descurci. Atunci când nu vrei să le mai descurci nu prea mai contează aplici tehnica lu’ Alexandru Macedon. Atunci când vrei, te chinui și pui umărul. Mai tragi tu mai împinge celălalt. În general se iese la liman. Doar că nu de două ori în același fel și nu la același liman. E mai mult o chestie de dârzenie decât de înteligență și inspirație. Drep pentru care subiectul e destul de plictisitor.

Cine vrea să audă cu detalii cum alearga unul 20 de km? Și am mai făcut un km și respiram cam greu și apoi am mai alergat puțin și mă durea o glezna, dar nu m-am lasat… Apoi am calcat într-o baltă.

Chestii de cacat, pe care nici măcar protagoniștii nu își doresc să și le mai amintească, și își dezleagă colțul de la batistă într-o sticlă de vin.

Dar în final eu zic ca da, poți păstra luciul și poți păstra viața unei relații și după ani și ani. Poate că nu se întâmplă în cel mai sexy mod cu putință și poate că unele momente sunt mai memorabile ca altele dar în final nu toate experiențele trebuie să fie scenarii de film. Nu toate gesturile trebuie să fie elegante și delicate. Nu toate propozițiile trebuie să fie fără pula mea.

Unele lucruri trebuie doar să fie. Iar unele experiențe te leagă tocmai prin idioțenia lor.





Mai rau

19 10 2012

Dacă e ceva mai rău decât să vorbești și să trăiești în clișee, este să vorbești și să trăiești în clișeele altora.

Și atâția o fac, de la cretinii care vorbesc cu patos despre mers la bere, când ei după două pahare de bere se simt plini, până la cretinii care vorbesc în clișee despre femei, când ei și-au oțelit brațul stâng îl labă… după ce le-a obosit dreapta.

Cei ce trăiesc în clișee pot fi persoanaje plictisitoare și lipsite de imaginație, dar totuși sunt autentice, în timp ce ăilalți. Despre ei nici nu face să vorbim, pentru ei nu sunt. Și atunci când nu ești… nu cugeți și dacă nu cugeți nu reprezinți subiect de conversație, decât pentru reclame.

Reclamele se mișcă așa de natural prin masa asta amorfă. Cel mai bun mediu de propagare al reclamei este lipsa de personalitate. Căci ce altceva este reclama decât o inspirație de prefăcătorie pentru cei ce nu exista. Nu exista ca și entități cu conștiință atomică, separate față de universul în care se învârt.

Într-un final devi și puțin curios, cum pot exista oamenii care nu există? Adică și animalele există, dar ele chiar își traiesc tripul lor, poate e mai puțin coplicat decât sceneta jucată de plasticații dar totuși e un plină de autenticitate reprezentația lor. Cred că natura nu e capabilă să explice acest mister, pentru că ei chiar sunt desprinși de natură. Sunt o anomalie provenită doar din faptul că am ajuns 7 miliarde și selecția naturală a fost oprită pe principii de nondiscriminare.

Asta e momentul în care diversitatea se manifestă în deplinătatea ei, atât de deplin încât mimetismul e noua varietate. Pula mea, nu trebuie să fi izvor de originalitate dar totuși… orice e mai bine decât să fii imitator de căcat fără valoare. De unde vin oamenii ăștia care sunt atât de jos încât trebuie să imite ultima treaptă a umanității?

Si ce treabă am eu cu asta? N-am.

 





Melodie

10 10 2012

David Nevue – Treasure Falls

 





E suficient sa invatam?

9 10 2012

A învăța fără să practici este ca și cum ai cultiva fără să culegi. Câte resurse se risipesc în acțiunea asta inutilă de învățat fără sens?

Dar pe de altă parte, a învăța seamănă cu a economisi. Atunci când ai nevoie trebuie să fii învățat deja.

Prin urmare, atunci când învățăm, trebuie să o facem cu discernământ și predicție. Și tocmai acest aspect al învățatului este minimizat. Se marșează pe ideea de a învăța cat mai multe și cât mai diverse. Este o idee frumoasă, în teorie, dar în practică devine distructivă. Resusrsele noastre de atenție și timp sunt limitate. Iar o investiție într-o direcție greșită ne va răpi timpul și focusul pentru lucrurile cu adevărat utile. Utila pentru noi, oricare ar fi acelea.

În conzluzie, alegerea direcției care ni se potrivește, este cel mai important aspect al învățatului, și cel mai decisiv. Asta nu înseamnă că nu putem schimba macazul în orice moment al vieții. Probabil că putem, mai puțin atunci când nu putem.

În altă ordine de idei, perseverența, întodeuna rasplătește. Dar oare vrei să fii răsplătit în domenii secundare, când ai putea să fii răsplatit în cele adecvate personalității tale?

Aici se relevă arta de a fi părinte. În a identifica adevăratele interese ale copilului, ce sunt de cele mai multe ori ascunse în preocupări bizare. În ai permite să își caute drumul chiar atunci când ți se pare ție absurd.

Prin intermediul facebook (e și el bun la ceva)acum poti vedea cam cu ce se ocupă o parte din cunoștințele adiacente. O parte din oamenii ce te-au intersectat la un moment dat și care și-au continuat viața în alte locuri.

Sunt surprins să văd oameni, ce păreau fără viitor în accepțiunea generală, cum se descurcă minunat în tot felul de domenii, mai mult legate de pasiunile lor neacceptate, decât  de cele spre care erau împinși. Oameni care și-au găsit echilibrul în muzică, în artă, sau mai știu eu în ce domenii dubioase, din care te-ai gândi că nu se poate câștiga o pâine. Apoi văd și mulți care au ales calea convențională și domestică de a face lucrurile, oameni măcinați zilnic de acel serviciu pe care îl urăsc.

Iar la final, dacă te uiți la pozele lor, la zâmbetle lor, la ce vor să transmită, reiese destul de clar care dintre ei sunt fericiți. Care dintre ei a îmbătrânit prematur și care au făcut un țel din posesiuni materiale. Se diferențiașă ușor cei ce își trăiesc viața de cei ce sunt roboți.

Fără legătură cu articolul, voi ați observat cât de frumos e sângele? Ce culoare frumoasă are? Cum se împrăștie în stropi fini pe ceramica albă, cum se diluează o picătura picată în apă. E fascinant.





De cat este nevoie?

5 10 2012

E foarte bizar subiectul următor. Mă gândesc la lungimea articolelor pe care le scriu pe blog. Scriam mult și nu reușeam să imi pun ideile în ordine, decât după un șuvoi, inutil de lung, de cuvinte.
Așa că la un moment dat m-am gândit să încerc să mai elimin din balast. Excluzând posturile în care efectiv vreau să scriu, nu să transmit vreo idee. Cert e că atunci când am început să cer motive cuvintelor pe care l-aș scrie, nu prea mai simt nevoia să scriu. Prea puține lucruri sunt cu adevărat importante și merită menționate. Majoritatea oricum nu pot fi cuprinse în cuvinte.
Și atunci? Nu știu, bizareriile vieții, nu contenesc să mă uimească și să mă lase într-o stare ciudata. Ca de contemplație fără nici o nevoie de concluzionare.