Încă un pas

28 02 2010

Am trecut în ultimul timp printr-o fază destul de neplăcută. Până la urmă după ce am luat toate variantele în considerație am decis să nu fug.

Trebuie să îmi recunosc frica, de altfel sunt destul de sigur că este ceea ce am cerut eu. Trăirile au fost total lipsite de logică și ieșite din ceea ce eu am considerat până acum ca normalitatea mea. Eu am cerut să evoluez ca om, ca personalitate. Să mă transfor, să ma eliberez de frici, efectiv m-am rugat pentru lucrurile astea. Drept urmare, treptat una din cele mai mari frici a mea a venit la suprafață, frica de insecuritate materială.

Această frică își are originile în copilăria mea. Contextul ar fi următorul, în familia mea mereu banii au fost o problemă. Asta nu ar fi ceva neobișnuit la noi în țară. La fel de obișnuit este și faptul că tata obișnuia să bea.

Mai puțin obișnuit cred e faptul că mama se folosea de noi și în special de mine pentru a își regla conturile cu tata. Astfel că la mine ajungeau de o manieră mai mult sau mai puțin filtrată toate problemele financiare cu care ne confruntam. Dacă adaug la asta faptul că mama are darul de a exagera și romanța situațiile mai bine ca un dramaturg grec imaginea de ansamblu începe să capete contur. Adică atunci când rămâneam cu întreținerea în urmă 4, 5 luni modul de expunere era cam așa.

Uite cât avem la întreținere de plată or să vină aștia și o să ne dea în judecată și ne vor lua apartamentul, o să ajungem în stradă și taicătu stă și bea și nu îi pasă. Spunând astfel de lucruri unui copil de 8-9 ani îi asiguri câteva nopți de nesomn. Făcând asta ani și ani probabil că urmările vor fi semnificative. Adăug faptul că eram extrem de rușinos (încă mai am reminescențe de timiditate pe care le înec în excese uneori) și că remarci de genul râd toți de noi mă cam afectau.

Nu mai zic de coșmarul generat de fondul școlii, de culegerile aduse la școală să le cumpărăm, de hainele de la second hand, de excursile la care nu participam, de orice obligație de natură financiară care era o adevărată tortură psihică pentru mine. Acum când scriu resimt intensitatea acelor trăiri. Nu pare mare lucru să nu ai bani, de altfel nici nu e. Groaznic e să nu ai bani și să îți fie rușine de asta, să fie ca o piatră ce o duci după tine. Să încerci să salvezi aparențele, să înveți să refuzi orice nu ești sigur dacă te va pune în situația penibilă de a te trezii că nu îți permiți.Să îți asumi responsabilități ce nu sunt alea tale și asupra cărora tu nu ai nici o capacitate de a interveni.

Privind cu mintea de acum astea sunt prostioare frivole dar atunci era revoltă în stare pură, o vreme am plâns când mă loveam de astfel de incidente. Apoi cu timpul datorită faptului că această responsabilitate (ce era peste puterile mele) îmi era transferată fără filtre și explicații optimiste, chiar exagerată adesea am început să mi-o asum. Ultima oară când îmi aduc aminte să fii plâns a fost în clasa a 5-a. Apoi am început să îmi interiorizez durerea. O înghițeam ca pe dropsuri, râdeam tare făceam glume mă rupeam în mine și mă lipeam la loc.

Nu a fost nimeni să mă învețe cum să mă lupt cu așa ceva, fizic nu am suferit prea mult dar psihic a fost destul de brutal procesul. Ceea ce a fost mai nasol nu a fost intensitatea, că nu le poți încadra ca traume de mare intensitate. Cel mai nasol a fost durata, a durat foarte mult ani și ani și ani de suferință domoală, necurmată, fără concedii. Tata care în general este un tip deștept era mai tot timpul plecat sau beat, mama care să zicem că nu e o femeie proastă nu și-a găsit niciodată echilibrul între iubire, grijă și fatalism. Nu îi acuz pentru ce s-a întâmplat, asta au putut fiecare să facă. Au fost multe lucruri bune și altele au fost așa cum au fost, eu cred că tot răul e spre bine și pentru că ceva mă doare nu înseamnă că îmi face și rău. Acum realizez că ceva din mine s-a erodat atunci s-a erodat blândețea, compasiunea, autoaprecierea, încrederea în forțele proprii, calmul. Nu cred că au dispărut cu totul doar că s-au dus mai la fund pentru a putea să trec peste zi fără să înnebunesc. În schimb a apărut umilința, întelegerea, aprecierea valorilor nemateriale, spiritul calculat.

Așa, după ce m-am rugat eu pentru următorul pas în evoluție iată că el a venit, frica de insecuritate materială a ieșit la suprafață, o uitasem de vreo doi ani. Cred că un sistem de apărare al psihicului a fost uitarea, uit cu desăvârșire și extrem de repede.

La început timidă sub forma unei conștientizări a faptului că practic nu am nimic. Că depind de salariu și că nu am nici o plasă de siguranță, nici o șansă de a avea un time out de 1 lună să zic să îmi caut ceva de muncă dacă actualul loc de muncă ar înceta să existe. Am alungat aceste gânduri la început fără să le  bag în seamă. Le-am ignorat pur și simplu iar ele ignorate au continuat să înflorească și să lucreze. Treptat am început să mă îngrijorez din ce în ce mai mult. Până când a început să îmi scadă concentrarea la muncă. Punctul culminant a fost acum câteva zile când m-am lovit de o problemă de rezolvat și mi s-a blocat creierul. Citeam liniile de cod priveam tabelele din bază și nu reușeam să înteleg cum funcționează. Ore și ore de lipsă totală de concentrare. Nu puteam să citesc o frază legată de muncă de la cap la coadă. Apogeul a fost când nu am mai putut ignora ceea ce se întâmplă. Am căzut înfrânt am recunoscut în fața mea că sunt fără soluție, că nu știu să fac ceva ce ar fi de competența mea să fac. Ceva ce știu să fac de altfel.

În tot acest timp au fost n semne menite să mă avertizeze. Pofta mea de dulce a escaladat. Din frică și stres am ajuns să caut un refugiu în mâncare, când mintea nu mai putea să suporte situația fără rezolvare. Am citit diverse chestii legate de acest subiect am avut discuții adiacente și totuși nu vedeam ce se întâmplă. Ca efect advers a fost o creștere necontrolată de agresivitate și agitație. Până la urmă am început să înțeleg.

Primul pas a fost să recunosc că îmi e frică de asta, moment în care s-a manifestat cu întreaga forță toată frica asta îngropată până acum.Am simțit-o instantaneu cum mă sufocă. Am recunoscut în fața mea că îmi e frică și că nu pot să o gestionez. Apoi m-am rugat, am cerut ajutor lui Dumnezeu. În aceea dimineață în care m-am rugat deși nu am depășit încă totul lucrurile au început să pășească pe alt drum. Mi-am recăpătat luciditatea, am putut să înțeleg ce citeam, lucrurile au devenit mai puțin negre. Nu am rezolvat încă problema care îmi dă bătaie de cap dar am depășit parțial problema acum măcar știu cu ce mă lupt.

Mulțumesc fricii că mi-a arătat slăbiciunea și atașamentul față de o situație anume. Nu contează dacă viața mea va lua o altă turnură azi sau mâine, am suficientă forță să mă redresez din orice. Pot să fac față și unei schimbări profesionale și de nivel de trai și de orice factură. Poate că inerțial mă voi mai lovi de această teamă dar sunt convins că forța loviturii va fi diminuate. Va fi diminuate prin faptul că o voi recunoaște deja i-am învățat gustul. Odată recunoscută o voi îmbrațișa și mi-o voi asuma, eliberându-mă în același timp de ea. Frica odată depășită poți trece la acțini constructive, nu mai ești sclavul ei.