Amabil incapabil

4 02 2015

Mă, eu sunt genul amabil, nu neapărat politicos, dar amabil. Deosebirea ar fi ca politețea e căcatul ăla de comportament rece  legat de nederanjatul altora. Care ne face să nu ne întoarcem în perioada duelurilor de două ori pe zi. Amabilitatea e chestia aia mai caldă, în care un om încearcă să fie de folos altui om în cel mai simplu și direct mod cu putință. Diferența cea mai evidentă este atunci când amabilitatea încalcă regulile de politețe. Ca de exemplu atunci când vezi un păianjen pe o domnișoară necunoscută și pentru a nu o speria inutil scuturi lighioana după ea. Încălcând vreo 7 reguli de politețe, despre atinsul oamenilor pe care nu-i cunoști.

Mă rog destul cu explicațiile că nu despre asta era vorba. Ci de faptul că mai deunăzi, când să intru și eu pe o ușă, observ o tânără că se îndreaptă spre aceeași ușă.  Și ca un domn, ce nu sunt, îi țiu ușa și anume deschisă ca să pătrundă nederanjată. Ori ea în loc să facă astfel și gen să zâmbească a mulțumire. O ia la fugă să intre mai iute și să nu mă ție, care va să zică, cu ușa deschisă.

Apăi asta e treabă?

Adică gestul meu cu intenția de ajuta omul a făcut mai mult deranj, că omului îi era mai ușor să nu alerge dar să își deschidă ușa decât să sprinteze. De unde rezultă că amabilitatea mea a fost luată drept politețe și tratată cu politețe. V-am zis eu că politețea e un cacat rece. Și ca orice cacat rece nu încălzește pe nimeni.