Poate că e așa

21 04 2010

O viziune interesantă.

Cum ai putea să îți definești modul de acțiune în viață pentru a fi în acord cu tine căt mai mult. Ce e bine și ce e rău. Sau mai simplu ce să faci și ce să nu faci.

Să acționezi în orice situație de așa manieră încât să te reprezinte și să fii mândru de actul tău. Să acționezi conform gândului tău cel mai înalt și autentic. Practic acțiuniile tale și gândurile tale sunt amprenta ta prin lume. Cum vrei să fii? Ce te reprezintă?

Dacă îți pui întrebarea asta înainte de orice, repet de orice, acțiune nu ai cum să greșești.

Atunci când spui că ești fricos îți place această stare de fricos? Dacă da atunci e ok dacă nu atunci începi să acționezi fără frică. Fără frică nu înseamnă brutal înseamnă demn.

Vrei să iubești și să fii iubit? Atunci acționează de așa manieră. Cum? Păi e simplu începi să exprimi ce simți față de oamenii din jur. Să vă dau un exemplu. Mă gândeam acum câteva zile dacă îmi vine greu să spun cuiva că îl iubesc. Am ajuns la o concluzie bizară. Pot să spun oricui că îl iubesc bărbat sau femeie mai puțin unor oameni anume. Vreți să știți cui nu pot să îi spun te iubesc?

Mamei mele și mai ales tatălui meu. Tatălui meu mi-ar fi cel mai greu să îi spun că îl iubesc. Cât timp o să fiu așa e clar că relațiile mele cu ei vor șchiopăta.

Se pune problema de ce e moral sau etic mă refer la orice acțiune ce nu e reglementată de lege. Cum alegi ce să faci și ce nu. Eu cred că orice e permis atâta timp cât asta e alegerea ta. Vrei să înșeli să jignești să fii om rău și crud. Poți să o faci dacă o simți cu toată ființa ta. Cine poate să te condamne?

Pentru că unu e altfel asta nu înseamnă că toți trebuie să fie la fel. Oricum eu nu cred că există om malefic și care să nu aibă nici o parte bună. Atunci când se privește pe sine va exista acolo o dorința ascunsă sub zecile de măști și sub zecile de obiceiuri denaturate un om care vrea să fie bun și să facă bine. Există o conștiință care dacă o lași să decidă nu mai ai nevoie de nici un cod al bunelor maniere.

Ăsta nu poate fi impus trebuie să fie făcut din inimă iar dacă cineva nu simte e o cruzime să îl obligi. Dacă nu ne-am fi mutilat de mici pentru a corespunde mediului exterior oare cine am fi. Cine suntem noi cu adevărat?

V-ați întreabt vreodata?

-Ce vreau eu acum să fac, ce mă reprezintă?

Apoi să o faci 24 h pe zi 60 de minute pe ora iar în fiecare minut să te întrebi cam de 120 de ori.

Până întrebarea devine un zgomot de fond și apoi se transformă într-o atitudine. Iar din acea atitudine începi să creezi o noua personalitate complet în acord cu continuul răspuns la aceea continuă întreabare. Nu e un efort așa de mare pe cat pare. Pentru ca orice deviere de la aceea atitudine se simte printr-o emoție negativă. Cum acționăm sau gândim altfel decât suntem cum simțim acea senzție de greșit. Mulți s-au educat să treacă peste ea. Părinții care zic că nu au de ales, că trebuie să se sacrifice pentru copil. Nu există copil fericit cu un părinte sacrificat.

Mereu o calea de a mulțumi pe toți există. Dar unii preferă să se oprească la o viață de chinuri pentru a nu o căuta.

Chiar cred că dacă am acționa cu toți dupa adevărata noastră natură ar dispărea nevoia legilor, ar dispărea nevoia alarmelor, a cheilor de la ușă. A băncilor pentru că nimeni nu ar mai avea nevoie să țină bani în exces iar alții să se împrumute. Pentru a schimba ceva trebuie să faci exerciții să începi de undeva. Dacă tu nu asculți vocea din tine atunci cine să o asculte? Nu e un efort mai mare decât ala pe care îl faci să o ignori, asta e cu siguranță. Atunci când te ignori pe tine vei experimenta o continuă nefericire.





Să căutăm sau să nu?

9 01 2010

În ce hal de complicată e totul pe lumea asta. Cât de strâns legate, interconectate, interdependente sunt toate acțiunile noastre cu sentimentele ce le resimțim și cu reacțiile din mediu.

Găsesc că, cel puțin la nivelul meu actual de înțelegere a acestor înlănțuiri (adică nu înțeleg), e o muncă sisifică să caut o previzionare a viitorului prin acțiuni prezente. Nu știu dacă există un nivel de genialitate sau inspirație divină când ajungi să poți face așa ceva.

Momentan cred că o direcție cu mai multe șanse de reușită este să caut să îmi corectez cât mai multe din “obiceiurile proaste”. Prin asta mă refer la reflexele dobândite până în ziua de azi. Reflexe dobândite în urma unor experiențe a căror importanță nu o neg. Ele m-au făcut ceea ce sunt azi.

Dar nu cred că poți să mergi într-o direcție mai bună fără a lucra asupra ta. Fără a abandona anumite principii concepte credințe nu poți evolua, nu poți face loc noului în viața ta fără să scoți o parte din vechi.

Unii oameni susțin că nimeni nu se schimbă niciodată, ei vorbesc bazându-se pe experiențele lor, experiente care sunt departe de a fi relevante. Eu cred că oamenii se schimbă atunci când vor. Mulți doresc schimbări în viață dar le așteaptă din exterior, ele vor întârzia să apară. În schimb atunci când ești dispus să te redescoperi, printr-un proces activ de introspecție și autoeducare  rezultatele își fac simțită prezenta.

Dacă orice acțiune a noastră are un efect, mai mult sau mai puțin vizibil sau cuantificabil cum putem să știim că acționăm bine sau nu? Când spun acțiune mă refer și la gânduri. Cum în schimb putem afla care sunt acțiunile corecte, care  ar fii sistemul cel mai demn de urmat?

Aici cred că fiecare trebuie să încerce să răspundă în dreptul său. Dacă lui x I se potrivește creștinismul și lui y ateismul nu e treaba nimănui să judece. Fiecare are un anume nivel și un anume drum de urmat, nu cred că există o rețetă care să se potrivească la mai multe persoane sau categorii. Totuși presupunând că o forță are coordona desfășurarea lucrurilor în lumea asta, probabil că ar face-o  într-un mod echitabil. Astfel ca fiecare ființă umană indiferent de locul și contextul în care există să poată avea acces la un sistem de corecție personală. Următoarea concluzie care o trag  e că singura modalitate de a avea fiecare un sistem după care să se conducă ar fi să îl pui la purtător.

Pentru a putea să îl auzi și să îl înțelegi banuiesc eu că e nevoie de exercițiu, poți urma alte modele în cautarea de a înțelege ce ești sau poți să te descoperi singur. La final cred ca tot la o auto descoperire ajung toți. Însă ca în orice școala și în școala vieții este nevoie de puțină sârguință. Nu cred că marea majoritate pot să spună cu mâna pe inimă că nu trebuie să caute nimic și că deja s-au identificat, se înțeleg pe deplin și știu cum funcționează ei și lumea.

Cât timp nu înțeleg, eu unu, voi continua să caut. Nu cred că trebuie să abandonez căutarea doar pentru că nu am găsit încă. Nu cred că cineva poate să găsească adevarul altuia și nu cred că fără să treci pe la începutul drumului poți ajunge la sfârșit. În același timp așa cum un fotbalist are nevoie întâi de rezistență și apoi de tehnică cred că și noi atunci când ne căutăm adevărul avem nevoie de a trece de anumite faze intermediare pentru a le putea înțelege pe următoarele. Nu putem intui unde ne duce drumu.

Dar să nu plecăm pe el doar pentru că nu înțelegem cum va funcționa treaba e greșeala cea mai frecventă și cea mai nocivă. Prea multă lume abandonează căutarea din neîncredere în rezultate.

Lucrul cel mai evident și totuși neluat în seamă este că atunci când nu cauți nu înseamnă că îți e bine. De fapt căutarea e frumoasă și e incitantă, greșelile și greutățiile întâmpinate în drum sunt frumoase la rândul lor, de ce ar alege cineva să nu caute? Ne sperie mereu imaginea oamenilor care au încetat căutarea, oameni care s-au pierdut total într-o rutină care nu se mai întreabă care au devenit roboți. Personal cred că nimeni nu încetează să se întrebe definitiv dar unii nu mai vor să dea ascultare întrebării.

Eu cred că trebuie să căutăm, să lucrăm cu noi să ne acordăm un timp al nostru pentru evoluție personală, să mai și câștigăm timp nu numai să îl pierdem.