Cu coada ochiului

2 01 2014

În fiecare dimineață aceeași poveste.

Deschid ochii și înainite să mă dau jos din pat mă îmbrac în durerile mele. O fac cu nonșalanță, la fel cum tragi hainele pe tine într-o zi călduroasă de vară.

Ignorând faptul că ți-ar fi mult mai bine dezbrăcat. Dar îndelunga repetiție a gestului te-a făcut să uiți cum ar fi altfel. Tot așa am uitat și eu cum este ca primul lucru pe care îl simți să NU fie durerea.

Durează câteva zeci de minute până când sistemul nervos ajustează pragul sensibilității sale. E miraculoasă puterea de adaptare a omului în fața oricărei aversiuni. Apoi durerea se disipă undeva la marginea atenției. O port după mine întreaga zi, nu ca pe un bolovan legate de gât. O port ca pe un portofel în buzunarul de la spate. Te jenează când te asezi, când te ridici… uneori uiți că îl ai. M-am obișnuit așa, asta e normalitatea mea.

Mai am momente când decid că este timpul să fac ceva, dar până acum nimic nu am avut succes. În 99% din timp nu mă deranjează situația asta. Dar uneori, uneori o văd sclipind, licăre la marginea gândurilor mele. Ca privirea unui lup flămând ce își face curaj să atace furibund. Este vorba de revolta aia organică, de numaivreaul copilăriei. E strigătul neputinței, în fața incontrolabilului. Este neacceptarea unei situații implacabile.

Te aștepți să apară în fața morții cuiva drag, în fața unei boli incurabile, nu în fața unei dureri cronice și învechite. Prezența ei mă îngrozește insutit mai mult decât durerea în sine. Cu durerea am învățat să trăiesc. Dar flacăra asta prevestește un incendiu devastator. Îmi este atât de frică să o privesc în ochi încât am aruncat disperat de fiecare dată o găleată de apă pentru a o stinge. Îmi e frică că incendiul odată izbucnită nu va mai putea fi controlată.

În același timp curiozitatea specific umană mă atrage către ea, ca spre deschiderea cutiei Pandorei. În aroganța mea sclipește o credință că aș putea să îndes tot răul la loc. Să izbăvesc acolo unde Epimeteu n-a reușit.

Când dorm totul subsidă somnului, dar și sistemul nervos se resetează la sensibilitatea lui normală. Dimineața deschid ochii mă înfășor grijuliu în durerile mele și încep un nou exercițiu de ignoranță.

 





În sfârșit marii evazioniși au fost trimiși acolo unde le e locul

11 06 2010

Citiți acest articol și aplaudați viteza de reacție a autorităților. În sfărșit începe să se miște ceva și la noi în țară.

Sunt oripilat de leprele alea mici de 11 ani chiar și numele piesei sfidează. Deci coșoșelul neascultător ma mir cum de nu i-a amendat și CNA-ul.

Să le baga părinții la bulă să îi trimită la canal să le ia casa din curte și să le scoată curtea la vânzare, nu au declarat 30 de ron, e strigător la cer. Deci nu se poate așa ceva sunt indignat până la culme.

Nemernicii, în aceste momente de criză când țărișoară se târăște cu greu prin meandrele economice (și ale concretului dealtfel) aceste lipitori acești … nici nu știu cum să le mai zic doamnelor și domnilor.

Deci este inadmisibil. Credeau că se pot fugi de brațul legii care ne apăra cu destoinicie și să se ascundă de ochiul de vultur care veghează, imposibil, însuși batman ar fi gelos pe atâta vigilență.

Prietene ăla care ai venit cu argumentul penibil că nu contează vârsta și suma. Eu aș vrea să am ocazia să îți demonstrez diferenșele dintre gravitatea faptei vizibile cu ochiul liber.

Băi directorul Finanţelor Publice Vrancea, Eugen Ciorici tu în sinea ta așa când ai făcut afirmația aia înțelegi că are doar doua moduri de a fi interpretată? Ori crezi că noi suntem toți handicapați ori ești tu handicapat cu spume (prima variantă duce tot la a doua). Dacă pun afirmația asta lângă aia cu nu erau bani publici ci bani europeni (cu petrecerea facută de ministerul pulii) deja strâng suficient capital psihotic pentru a mă transforma într-un robin hood modern. Care nu se preocupă de bogați și săraci dar care spintecă infecțiile astea umane.

Îți urez același fel de dreptate și ție, nici mai mult nici mai puțin decat aplicarea legii în cele mai absurde și inutile situații. Si bonus sa te îneci cu ce știu eu până calci apa.





Pastele

23 04 2009

In sfarsit am petrecut si eu un sarbatorile dupa gustul meu.

Sambata cand toti se ingramadesc mai mult sau mai putin benevol pe la biserici am decis ca nu am chef asa ca mi-am luat rolele. Pe care mi le-am laut vineri si am decis sa ma duc in parc sa invat sa merg ca tot nu era nimeni. Se pare ca mi-am gasit vocatia ca mi-a iesit din prima si am scapat fara caderi am descoperit ca e super tare sa mergi pe role. Am continuat seara intr-un mod nu foarte ortodox dar pentru care sunt recunoscator cred ca am zis si niste o Doamne dar nu se pune la rugaciuni.

Duminica am abordata strategic problema meselor in cele 2 famili care ma asteptau si am intarziat la toti apoi am inceput sa zic ca mai trebuie sa merg si la alatii ca si asa e tarziu si i-am fentat pe toti fara sa pierd mai mult de 4 ore adunate.

Seara am iesit in oras cu amicii din nefericire in acest timp am facut si o pauza la pazua la consumul de alcool. Mi-am bagat pl si am baut ca adevaratu am iesit normal si in club ca dc tot ma apucasem de baut… Luni am arso prin parcuri la recuperare.

Nu stiu dc e traditional dc nu dar asta am simti sa fac asta am facut fara rahaturi impuse fara respectarea dorintelor lu’ sulea spatarul. Gata destul cu asa se face asa trebuie nu am ciocnit nici un ou am mancat putina mancare si multe prajituri. Am vazut si traditinalistii frustrati care se strang in jurul mesei si manac in familie moment valorificat pentru a se imbata si a se certa.

Ideea e ca nu mai vreau sa imi spuna tot felul de oameni pe care se vede neimplinirea cu ochiul liber ce ar fii bine sa fac. Ati observat ca oamenii cei mai prostii sunt mereu cei mai siguri pe ei mereu detin adevarurile absolute, mereu dupa ei stiu unde s-a gresit si cum ar fi trebuit facut. Cati din cei care v-au dat un sfat sau v-au invatat ce sa faceti isi vor asuma responsabilitatea pt asta. Eu vreau sa fiu liber nu mai vreau constrangeri de la nimeni nici de la societate nici de la traditii nici de la religie nici de la familie. Ma rog la Dumnezeu sa imi arate calea ce sa o urmez Dumenzeu nu e in ziua de Paste nu e in biserica nu e in traditii ori il pastram in noi ori nu. Daia avem liber arbitru ca sa decidem ce e bine pentru noi.

Nu mai tolerez sa merg pe drumul altora fiecare are un drum care i se potriveste perfect de ce sa incerc eu sa merg pe drumul tau sau tu pe al meu sa ma schimb eu pentru a ma adapta la munte cand eu sunt facut sa stau la mare. Primul lucru e sa fii liber si apoi sa fi responsabil pentru modul cum folosesti libertatea responsabil fata de tine fata de ceea ce simti tu ca e bine.

Voi incepe sa merg in directia asta poate cu pasi mici poate cu actiuni copilaresti dar trebuie sa incep de undeva, si sper ca in timp sa se produca o transformare profunda in mine la nivelul intuitiei care sa ma ajute sa vad calea mea. Fara a ma rupe din angrenajul asta de constrangeri mascate nu voi putea sa stiu niciodata cine sunt cate ore pe zi suntem noi? Eu am zile cand nu sunt nici o clipa nu e oare crima cea mai mare sa te ucizi pe tine?