Cum să simți iubirea, îndrumar practic :).

12 09 2010

Am promis ceva postul trecut, așa că acum trebuie să mă țin de cuvânt.

Prima observație în privința iubirii este că, dacă emoțiile se pot exprima prin cuvinte, iubirea se exprimă cel mai bine prin tăcere.

Asta nu înseamnă că nu putem vorbi despre ea. Putem, dar pentru cei care încă nu cred în ea și care nu sunt deschiși să o înțeleagă, cuvintele nu vor putea zugrăvi o imagine suficient de cuprinzătoare. Pentru cei care o mănâncă pe pâine cuvintele sunt de prisos. Deci singurii interesați de ce urmează, cred că sunt cei care o caută activ, așa cum fac și eu. Oamenii care i-au întrezărit culoarea, i-au simțit gustul și vor să repete experiența.

Probabil că noi toți suntem alcătuiți de așa manieră să știm să iubim, dar în decursul vieții începem și uităm. Iubirea în sine nu e o abstracție, nu e ceva despre care vorbesc poeții și tinerii îndrăgostiți până dau cu pieptul de greutățiile vieții. E o minune reală la care poate ajunge gratuit orcine, cei traumatizați însă trebuie să o fac cu puțin efort. Traumatizarea poate să fie activă și să facă omul să se teamă de ceva, sau poate să fie de lungă durată și să îl facă să nu mai simtă omenește pentru a își păstra mintea “sănătoasă”.

Cazul din urmă este cel mai des întâlnit și deși sună înfricoșător e de o banalitate plictisitoare. Rezultă din logica de doi bani a subconștientului, că pentru a nu mai fi răniți trebuie să nu mai simțim nimic pentru nimeni. Poate că atunci, punctual când se întâmpla lucrurile, asta e o rezolvare bună. Dar post factum trebuie să ne reorganizăm gândirea. Ne simțind nimic sau simțind doar cât de mult simte și celălalt e o economie a iubire foarte prost înțeleasă. În primul rând că iubirea nu e ceva ce dai cu măsură. Ori o simți ori nu, idei de genul nu îmi mai merită iubirea sunt proste formulări ale afirmației nu îi mai dau nimic ca nu plătește bine.

Acceptarea că e o struțocămilă de nu încape în nici o pungă e un pas important pentru a pune mâna cât mai des pe ea. De ce am vrea să punem mâna pe ea? Pentru că e cel mai ieftin și lipsit de efecte adverse drog din lume. Asta e motivul pragmatic și pe care orice materialist convins ar trebui să îl ia în seamă. E super puternic și după nu te simți rău, nu treci prin sevraj nu dăunează sănătății, ba din contră.

Dacă nu ai “tras pe nas” iubire asta niciodată ești ca un orb din naștere. Tu crezi că trăiești normal dar lângă tine se întâmplă lucruri care te-ar aduce în starea cea mai înaltă doar contemplându-le.

Destul cu propaganda, să trecem la partea practică.

Cum simțim și noi nițel din chestia asta? În primul rând avem nevoie de un obiect al iubirii. Un alt om în general. Care aveți părinți pe care îi iubiți organic ar fi ușor să exersați care aveți frați, surori la fel. Care aveți o relație fericită faceți din partener țintă. Care o ardeți pe labă, spiritual vorbind aveți de muncă. Căutați un prienten, un animal un ceva…

Acum ca să nu așteptăm momentele când obiectul iubirii ne mișcă sufletul (ce poate de multe ori să fie bolovănos) vom lua noi inițiativa. Cel mai simplu pentru a declanșa ceva apropiat de iubire este să îl iei in brațe, să îl strângi la piept. Nu cum o faci de obicei, pentru că așa cere situația. Ia-l în brațe, închide ochii și simte-l. Detașează-te de tot ce te înconjoară și pentru câteva secunde (ce nu pot fi descrise în termeni obișnuiți de timp) simte-l dincolo de corp, dincolo de merite, dincolo de sexualitate (pentru partener). Dacă reușești să simți un val de căldură în zona pieptului, cum se revarsă și te cuprinde, cum te umple de gânduri pozitive și altruiste față de acea persoană, înseamnă că ești pe drumul cel bun. Dacă ai izolat aceste trăiri încearcă să o faci și când nu e persoana respectivă prin preajmă. Gândește-te la el/ea închide ochii și simte-l ca atunci când l-ai strâns în brațe. Dacă ai reușit asta încearcă să o faci când îți greșeșete. Când ești supărat pe el și ai vrea să îi spui ceva, înainte de a deschide gura adu-ți aminte de senzația respectivă și spunei ce ai de spus doar după ce ai reușit să o experimentezi.

Un parinte cred că poate să facă asta ușor cu copilul său. Dar iubire poți să simți pentru toti cei din jur, cu cât aduci mai mulți în sfera iubirii tale cu atât mai multe surse de furnizare al drogului ai. Poți să mergi zâmbind pe stradă pe tripul tău indiferent de constrângerile materiale care te-ar fi apăsat cu câteva luni înainte.

Apoi joacă-te zilnic cu asta, încearcă să simți iubire pentru diverse persoane, situații, opere de artă, melodi, poți să o faci cu orice. Fiecare experiență de acest gen te îmbogățește sufletește, te umple de fericire și te face mai puternic. Obiectul iubirii tale nu te poate răni, nu te poate supăra. De altfel vei fi surprins să descoperi că multe situații deranjante pe care le întâlneai nu se mai repetă niciodată.

Devi încrezător și nu mai simți că iubirea e o cană de făina pe care o dai că ai primit-o mai devreme. Oricum nu ai dat niciodată iubirea pe vreun merit real, copii tăi, sau mama ta, sau iubita, nu a fost  cel mai perfect om pe care l-ai cunoscut, i-ai iubit pentru că sunt ai tăi, o combinație de altruism și egoism. Îți acorzi mult prea puțin credit când vine vorba de capacitățiile tale de a iubi necondiționat.

Joaca-te cu asta și vezi ce iese, dacă nu iese nu iese, dar dacă iese ar putea fi cea mai tare descoperire personală pe care ai făcut-o.





Revelația evidentului ignorat intenționat.

10 09 2010

Bă, părinți model, după părerea voastră, care e cel mai important lucru pentru un copil?

Să ai grijă de el, să îl crești, să îl educi? Dacă crezi că există așa ceva deja ai răspuns greșit.

Bă copilul e un om, știu că nu prea vă vine să credeți dar chiar e un om. Are aceleași priorități ca noi toți. Adica toate pe care nu le are. Dar, ca orice om, e rezonabil când vine vorba de a se mulțumi cu rahatul în care se scaldă.

Așa că, nu trebuie să fii un geniu ca să știi cum să crești un copil.

Orice prost poate să faca asta, dovada că mulți chiar o fac. Dar ca să îl crești bine ai de îndeplinit o condiție minimă. Să nu fii traumatizat psihic. Dacă ești traumatizat psihic îi vei transmite și lui trauma lui în aceiași forma sau în alta. Dar cum toți suntem traumatizați asta e o utopie. Utopiile nu sunt rele doar ca sunt prea rare, un defect major în schimb este că în realitate nu se întâmplă niciodată. Iar ăsta chiar e un defect pentru orice filozofie.

În concluzie cu toții o să ne traumatizăm plozii. Cred că așa e menit să fie, dar cum noi ne fălim că îi iubim. Ca o paranteză, personal nu prea am eu mare încredere în iubirea unui om care e mai precisă ca un fascicol laser. Genul ăla care merge cu câinele în lesă și înjură sau lovește un câine vagabond. Revin, îi iubiți vă cred. Iubindu-i, voi  o ardeți așa dramatic și melodramatic cum că ați face orice pentru ei, ba chiar v-ați da și viața. Nu sunt eu omul care să cer așa un sacrificiu, dar vă cer altceva. Cu ce autoritate o fac? Cu autoritatea supremă că alta n-am.

Bă vă cer să deschideți ochii. Sunteți un cuplu, viața de cuplu e grea, te mai cerți te mai impaci… sau nu.

Într-un moment, mai mult sau mai puțin potrivit  vine femeia la tine și zice. De luna viitoare nu mai e nevoie de anticoncepționale, ca și așa nu si-au făcut efectul. După un răgaz de gândire foarte serioasă și calcul matematic, decideți că egoismul e destul de mare în voi încât să vreți să vă replicați în minim un exemplar, cu siguranță foarte reușit.

Apoi plini de iubire cum vă știu începeți și scrieți cu pixul exemplului și al demagogiei pe foaia goală, care e mintea neformată, a proiecției bisectoarei celor două lini din palmele voastre stangi, mai mult sau mai puțin concurente de altfel. Adica vă educați copilul, fructul unei nopți de vara.

Bă ceea ce nu pricepeți de loc e că educația nu se face prin cuvinte. Prin cuvinte ești învățat să cumperi. Ești dresat să te supui dar spiritul nici pulea nu ți-l educă prin cuvinte. Ăla se educă prin exemplu, prin exemplu de iubire. Dacă tu ești un comun exemplar al acestei țări, vei considera ca eu o ard ampulea, că ce iubirea ne dă să mâncăm? Coaie să vezi ca îți dă.

Sunt supărat rău pe voi, toți învățați copiii să fie orgolioși să fie isteși și materialiști da câți vă pierdeți timpul învățându-i să iubească?

Să ia note bune la ce îl ajută dacă e depresiv și o arde cu lama pe tokyohotel?

La ce îi folosește să fie frumos îmbrăcat și politicos când el nu poate să deschidă gura de complexe și frici?

La ce îi folosesc mașini și haine de firmă dacă nu are încredere în sine și forță psihică?

La ce bun să citească și să se uite la documentare dacă nu are intuiție?

De unde să le aibă dacă e cațel dresat? Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar iubirea nu se învață decât prin puterea exemplului. Iar dacă nu poți manifesa iubire pentru omul de lângă tine, pe motiv ca e imperfect. Atunci,  ai căzut la testul ăsta. E atât de simplu, și pe lângă asta e și foarte corect așa, adică e cum e mai bine.

Ca să nu ziceți că sunt băiat rău, în postul următor o să dezvălui rețeta  secretul de a manifesta iubire pentru ăla de lângă tine. O să fie un post pentru ăia ca mine, genul, câini nesimțitori, cărora le-a secat izvorul iubirii.





Cum să îți atingi visul?

7 09 2010

Cum remarcasem în ultimul post am cam mers cu frâna trasă din prima clipă de conștiență și până astăzi. Un astăzi aproximativ, ce se diluează în ieri și în mâine.

Dacă aș crede cu tărie în propriile forțe, indiferent ce acțiune aș întreprinde, mă gândesc că aș fi cu mult mai eficient.

Dar… există și un dar, un succes vine cu o serie de provocări. Astfel, un prim pas înainte, nu înseamnă obligatoriu că vei ești mai aproape de autorealizarea ta ca ființă. De multe ori un prim succes te poate distruge.

Din observații asupra propriei mele persoane și asupra altora am ajuns la următoarele concluzii. E imperios necesar să crezi în tine, pentru a pune lucrurile în mișcare. Dar odată puse lucrurile în mișcare, atitudinea și gândirea ta le menține pe cursul firesc.

Atitudinea cea mai importantă nu e cum ar părea la prima vedere consecvența, seriozitatea sau determinarea în muncă. Astea sunt de fapt atitudini secundare ce rezultă din ceva mai subtil.

Orice proces de creare a ceva material (o carieră, un nume, o operă) generează și produși secundari. Acești produși sunt sub formă de orgoliu și de atașament. La fel ca marea majoritate a produșiilor secundari din industrie și aceștia sunt adesea dăunători, mai ales când depășesc o concentrație anume.

Orgoliul este de multe ori chiar motorul ce îi mână înainte pe mulți oameni. Uneori e numit ambiție de cei care au de beneficiat de pe urma lor, aproape că sună pozitiv. Pericolul apare în momentul când orgoliul va depăși un anumit nivel și se transformă în dispreț. Disprețul se transformă în dușmănie și omul va începe să dea piept cu soarta necruțătoare. Sub formă de ghinioane și în cele din urmă sub formă de boli, dacă nu își corectează gândirea deficitară în cele din urmă poate să își găsească chiar moartea.

Atașamentul la început pare nevinovat, el e rezultatul natural al unei creații reușite. Atașamentul are și el un nivel ce o dată depășit ne aruncă în agresivitate. Agresivitatea la rândul ei cu timpul devine dușmănie și ne va roade pe interior. Soarta ne va deveni și în acest caz pe “neașteptate” potrivnică.

Invariabil acest patern l-am regasit în multitudinea de cazuri pe care am avut până acum șansa să le cunosc. În același timp oameni a căror rețetă de succes, a fost pentru mine un semn de întrebare am descoperit că aveau un nivel foarte scăzut al orgoliului sau al atașamentului față de succesul lor.

Dacă omul e un sistem complex ce beneficiaza de autoreglare si la nivel fizic și la nivel psihic atunci poate că un orgoliu ce stă să explodeze sau un atașament aproape de limită poate să fie tot ce trebuie pentru a nu te putea manifesta la adevăratul tău potențial. Potențial care în condițiile date ar fi, nu constructiv ci autodistructiv. Așa că paradoxal dorința noastră poate să ne și aducă și să ne și depărteze visul.

Din acest punct de vedere înainte a te angaja într-o acțiune merită să meditezi ceva timp și să studiezi ce anume trezește în tine gândul unei reușite de cel mai înalt nivel. Iar dacă simți că multe din aceste sentimente sunt peste puterile tale de gestionare poate că e mai bine să mai aștepți până devi mai înțelept.

Toate aceste idei sunt reflecții personale și nu pot aduce argumente cu adevărat stiințifice. Dar eu unul sunt destul de convins de veridicitatea lor.

Există multe rețete de succes pe net sau în cărți și există multe filme sau documentare educative care militează că poți avea orice îți dorești fără limite. Există oameni care au aplicat rețetele respective și pentru care acele rețete au funcționat dar cu toate acestea există un numar extraordinar de oameni pentru care nu funcționează. Mă îndoiesc că determinarea este ceea ce le lipsește celor ce nu reușesc.

Mult mai mult aș înclina spre alte motive.

Blocaje autogenerate de subconștientul lor pentru a îi proteja.

Sau pur și simplu după primul pas se lovesc de zidul propriei slabiciuni în fața succesului.

Puțini sunt capabili să își remodeleze paternul gândirii și să reia drumul ales, marea majoritate abandonează. Abandon care e doar un drum mai lung spre autodistrugere. Abandonul vine cu vinovație, vinovăția se transformă în acuzarea altora și în răutate. Rautatea va deveni dușmanie împotriva vieții, a altora și a propriei persoane și se va finaliza cu boală și moarte.

Nu există o altă cale „corectă” decât mersul înainte. Un mers înainte însoțit de o minte limpede și de înțelepciune de viața. Aceeași înțelepciune care rezidă din toate religiile și filozofiile lumii, iubirea. Iubirea uniformă, împrăștiată asupra întregii lumi în intregul spectru care îl avem la dispoziție. Căci iubirea asemeni luminii descompuse într-un curcubeu permite multe forme de exprimare. Inevitabil există una potrivită pentru fiecare situație. Trebuie doar să o identifică și să ne antrenăm în a le descoperi sau a le redescoperi.





Cum identifici problemele în cuplu?

6 06 2010

E clar ca pot fi o infinitate de probleme și fiecare cu complexitatea ei și modul ei mai mult sau mai puțin evident de manifestare. Dar există oare un mode oarecum corect de abordare?

Primul lucru important este să identificăm rolurile celor doi participanți. Pentru că e evident că fiind sexe diferite și rolurile sunt diferite. Rolul femeii este de a fi izvorul iubirii iar bărbatul de a fi „motorul” care face ca întreg cuplul să se miște prin materialitate. Pentru că nu putem să analizăm un cuplu sferic în vid. Un cuplu există în anumite constrângeri materiale pe care nu le putem ignora.

În același timp nu vom putea da de capul unei probleme în cuplu cât timp privim relația dintre doi oameni doar la nivel superficial/material. Între doi oameni (mai care ales care se iubesc) există o comunicare ce depășește dimensiunea vizibilă/fizică. Nu încerc să demonstrez asta, cine a trăit iubirea nici nu va pune la îndoială acest aspect iar cine nu a trăit-o nu are de ce să își pună întrebări de această factură (nu e ceva ce poate fi explicat și argumentat stiințific încă dar poate fi trăit cu ușurință).

Acceptând că există roluri diferite si că există mai mult decât ce se vede, mai trebuie să ținem cont de ceva înainte de a începe munca de investigație. Există cauze și există efecte. De cele mai multe ori cauzele sunt în dimensiunea invizibilă (în planul sentimentelor) iar efectele sunt în dimensiunea vizibila (în acțiuni, senzații și trăiri).

Următorul pas și nu unul simplu este să separăm cauzele de efecte. Nu trebuie să fii mare geniu să înțelegi că în general efectele sunt cele care ne deranjează dar pentru a le opri trebuie să lucrăm cu cauza.

Când o spun așa pe “hârtie” sună simplu și mai ales logic, tinzi să îmi dai dreptate, dar când te vei lovi de ele în relalitate tot ce vei putea face este să te plângi de efecte și să lupți împotriva lor. Un factor decisiv în această inducere în eroare este orgoliul.

Efectul este foarte clar toată lumea îl vede și egoul îl poate folosi cu ușurință în pledoaria sa avocățească. Astfel că cel care resimte o nedreptate va avea argumente suficiente pentru a își susține cazul. Ceea ce el va ignora mai mult sau mai puțin deliberat (de regulă din negare) este că efectul este deranjant pentru cel care deține cauza.

Da, nu am scris greșit. Responsabilul de cauză va resimți efectul, aici e tot secretul pentru a rezolva vreodată o astfel de problemă. Când vei accepta acest mare adevăr ai făcut primul pas important.

Revin, orgoliul vede efectul și declanșează mecanismele de protecție. Mecanismul de protecție poate să fie la nivel fizic și să se manifeste prin acuze, atacuri, sau fugă. Mecanismul de protecție poate fi și la nivel sufletesc și să se manifeste prin închidere în sine prin rupere forțată a legăturilor de iubire (blocarea sentimentelor). Toate aceste manifestări ale orgoliului care încearcă să mențină intergitatea propriei persoane ne distrage atenția complet de la cauză. De altfel orgoliul va respinge destul de brutal posibilitatea existenței unei cauze. Pentru că mereu cauza este în grădina proprie sau este măcar 50% în grădina proprie.

Dacă vei ignora cu desăvârșire cauza lupta este pierdută. Doar norocul chior te mai poate pune pe calea cea bună. Cale pe care oricum nu o vei recunoaște ca fiind bună și ve continua să te plângi de suferințe.

Cel mai important lucru este să îți asumi responsabilitatea asupra vieții tale. De altfel  este și ceva foarte reconfortant să înțelegi că tu deții controlul. Tu ești cauza pentru efectele resimțite nu ești o frunză în vânt care așteaptă mila altora. Nu vă învăț să întoarceți obrazul și să vă acuzați pe voi pentru orice. Vă învăț să recunoașteți că aveți puterea în mâinile voastre.

Atunci când spui cuiva eu nu mă mai simt bine în relația asta, voi translatați responsabilitatea celuilalt. Așteptați de acolo o mână magică care să îndrepte situația. Eu spun, cauza e în tine caută să înțelegi de ce nu te simți bine. Caută să lași pentru câteva minute orgoliul și efectul deoparte. Privește ca și cum nu ar fi nimic de pierdut și ca și cum nimeni nu te acuză. Încearcă să înțelegi care e cauza reală. Cauza e la tine și când o identifici poți să lucrezi cu ea și să o rezolvi. Nu mai stai cu mâna întinsă la nimeni, rezolvi cauza și efectul ori dispare ori nu mai are influență asupra ta. Atunci poți ieși din situația respectivă cu ușurință și fără suferință.

Studiu de caz

Până acum am vorbit teoretic și teoria e ușor de înțeles până la un punct, punctul acela nu ne ajută la nimic e clar.

Să luăm un exemplu complicat și să ne gândim la el. Un exemplu pe care îl întâlnim zilnic.

Un cuplu de oameni care se iubesc. Oameni care nu au probleme în intimitate și în comunicare. Oameni care se respectă reciproc și care își arată sentimentele în maniere frumoase. Un cuplu să zicem ideal incluzând in această idealitate și dispute ocazionale, normale. Un cuplu în care femeia e femeie (e sufletul relației, intuiția ei și izvorul iubirii)și bărbatul e bărbat cu tot ceea ce implică(e spiritul realției, e forța ei și apărătorul iubirii).

La un moment dat relația lor începe să se deterioreze, nu se dărâmă subit ci începe un proces de eroziune. Femeia începe să simtă lipsa afecțiunii din partea bărbatului. Începe să simtă nevoia gesturilor de tandrețe începe să se simtă neglijată (cu asta sigur am făcut mulți să recunoască situația). În general această conștientizare atinge apogeul în perioade delicate, cum ar fi la ciclu.

Atunci femeia va răbufni făcând o criză (a nu se înțelege scandal) de neînțeles pentru bărbat. Nu vreau să se înțeleagă că această criză nu e reală, ea iese la suprafață în acel moment dar ea are fundamente foarte solide. Problema e că odată produsă criza comunicarea este mult afectată. Orgoliul acuză și bărbatul se va apăra prin acuze sau prin fugă.

Atenția se va concetra pe a cântări atențiile și gesturilor celor doi în trecutul apropiat și de multe ori se va termina cu o cearta și blocarea totală a comunicării. Asta îi lasă pe ambii parteneri cu senzația că ei au dreptate și că celălalt se manifestă irațional sau mai rău că relația lor se află într-un impas serios.

Ce e de făcut pentru a nu se ajunge la asta? Problema e că nu știu. Ce am înțeles eu până acum este că :

Gesturile de tandrețe nu pot fi cântărite. Dacă unul din parteneri este blocat în iubirea lui(discutăm imediat ce blochează iubirea) și celălalt manifestă sentimente ele se vor lovi de un zid. Astfel că bărbatul poate să fi fost tandru si afectuos cu ea iar ea să nu fi înregistrat momentul în sufletul ei ci doar în memorie. Sau bărbatul să fi făcut gestul fără să și simtă iubire atunci si astfel gestul a rămas doar o acțiune fără urmări.

Atunci practic efectul poate fi ignorat cu desăvărșire pentru că nu face decât să distragă atenția. Ceea ce contează este ce blochează iubirea. Iubirea este blocată de frică. Frica poate fi de mai mule feluri.

Poate fi frică de insecuritate materială care provoacă griji pentru ziua de mâine. Griji care fac pe omul afectată să nu mai traiască prezentul și să nu mai lase iubirea să circule către partener.

Poate fi frică de viitor, se simte nepregătit pentru pasul următor și atunci va bloca inconștient afecțiunea care are putea face ca relația să evolueze.

Poate fi o vinovăție sau poate fi o frică că nu este demn/demnă de iubire.

Poate fi și efectul orientării iubirii către altcineva.

Cât timp acestea sunt niște necunoscute nu se va rezolva criza de cuplu. Când se identifică cauza blocajului, când această cauză este discutată sau depașită individual iubirea va curge de la femeie la barbat și de acolo înapoi. Blocajul poate să fie la oricare din parteneri. Odată identificat iubirea începe iar să facă minunea și atunci efectele vor dispărea de la sine sau se vor transforma în cu totul și cu totul altceva. Poate într-o relație scânteietoare sau în despărțire de comun acord și în termeni de respect și prietenie.

Totul e să cauți unde trebuie și să nu îți fie frică de ce găsești. Fie că vei găsi sau nu adevărul este acolo și va continua să fie indiferent de faptul că tu îl accepți sau nu. Neacceptarea lui te va pune doar într-o stare de suferință.





Când doi e mai mult ca unu.

2 04 2010

Am văzut o sclipire din ceva. Să vă povestesc.

Eu de felul meu sunt o specie ciudată de animal. Mă învârtesc în cercul meu și oamenii gravitează în jur. Adică au orbite mai strânse sau mai largi dar tot excentrici îmi sunt. De la femeia de lângă mine până la părinți și la prieteni. Cred că am existat până acum ca un corp dens ce a fost afectat în diverse moduri de alte corpuri dense. Nu cred că am închis vreodată ochii și am dat mâna cuiva să mă conducă. Nu mă refer atunci când ai nevoie de ajutor și ști precis ce ai nevoi. Asta am mai făcut.

Mă refer când nu ști de ce ai nevoi și poate că nu ști nici că ai nevoie.

Vorbesc adiacent cu subiectul, încerc să îl prind în chingile rațiunii. Nu pot să îl formalizez așa că vă povestesc incidentul.

Eram la dansuri și exersam un pas, eram cu fata mea și nu prea îmi ieșea. Instructorul mă tot corecta și frustrările împotriva incapacitățiilor mele începeau să se acumuleze. Ca de obicei în astfel de situații mă interiorizez profund pentru a mă concentra și practic tot ce e în exterior se estompează. Eu sunt un elev model, nu comentez ascult și repet, merg pe principiul că dacă te lași pe mâna unui profesor să te învețe execută și lasă părerile în seama lui că e mai avizat. La a 10 repetiție cred, răbdarea mea s-a erodat și am simțit în interior senzația aia de imposibilitate. Ca atunci când sari de mai multe ori să atingi ceva și observi că de la un moment dat începi să sari mai puțin ca la început.

În general când repet prea mult ajung să mă stresez, comportamentul meu devine enervant și de cele mai multe ori ajung să mă cert cu femeia (și ea e colțoasă). Acum exact în momentul ăla de neputință maximă s-a întâmplat ceva deosebit, m-a pupat pe obraz.

De două zile mă obsedează treaba asta. Pentru prima oară am simțit că nu sunt un corp dens ci că sunt un fel de abur și alt abur a trecut prin mine. Am simțit că am fost ajutat pentru prima oară (oi mai fi fost de milioane de ori dar acum am și simțit) într-un mod ce a depășit capacitatea mea de înțelegere.

Nu știam că am nevoie de acel ajutor, nu știam că un așa ajutor ar putea să conteze, nu am mai simțit până acum magia unui gest plin de iubire. E total de neînțeles și nici nu caut să îl înțeleg cum funcționează. Vreau doar să aprofundez că există ceva dincolo de mintea mea și intuiția mea. Există și alți oameni.

Cum să explic inexplicabilul? E doar surpriza înțelegerii că din afară poate veni ajutor, că din afară poate veni ceva ce eu nu sunt în stare să concluzionez singur. Poate pare absurd să cred că nu există nimic ce nu pot eu să descopăr singur. Dar deși sunt de acord cu voi și aș adminte verbal asta oricând a fost pentru prima oară când am și conștienșizat când am vazut o frântură dintr-un nou univers. Când am simțit aceea atingere de iubire cum m-a umplut exact unde era nevoie. Deși eu nu credeam că de aia am nevoie.

Sunt neclar, nu pot să mă exprim. Oricum e de bine cum ar veni. E un fel de încredere confirmată în ceva ce am știut mereu că e acolo. Un câțig la loto ce te face să înțelegi că de fapt banii nu contau și te eliberează de obsesie.

Ca femeie sunt convins că te uiți și nu înțelegi ce aberează ăsta aici. Dar ca bărbat, mereu ai un dârlog în mână, un volan și o frică în fața blocajului de a nu mai ști unde și cum să cârmești. E acum mi-a luat și mie cineva plasa din mână fără să mi-o ia, mi-a deschis ușa fără să mi-o deschidă a fost primul hai că poți spus în pantă care face mai mult decât 1000 de mâini întinse ce te-ar lăsa cu panta neurcată de tine.

Ăsta e rolul femeii lângă bărbat să îi redea puterea să facă ceea ce poate să facă atunci când el nu mai poate.