Cum să îți atingi visul?

7 09 2010

Cum remarcasem în ultimul post am cam mers cu frâna trasă din prima clipă de conștiență și până astăzi. Un astăzi aproximativ, ce se diluează în ieri și în mâine.

Dacă aș crede cu tărie în propriile forțe, indiferent ce acțiune aș întreprinde, mă gândesc că aș fi cu mult mai eficient.

Dar… există și un dar, un succes vine cu o serie de provocări. Astfel, un prim pas înainte, nu înseamnă obligatoriu că vei ești mai aproape de autorealizarea ta ca ființă. De multe ori un prim succes te poate distruge.

Din observații asupra propriei mele persoane și asupra altora am ajuns la următoarele concluzii. E imperios necesar să crezi în tine, pentru a pune lucrurile în mișcare. Dar odată puse lucrurile în mișcare, atitudinea și gândirea ta le menține pe cursul firesc.

Atitudinea cea mai importantă nu e cum ar părea la prima vedere consecvența, seriozitatea sau determinarea în muncă. Astea sunt de fapt atitudini secundare ce rezultă din ceva mai subtil.

Orice proces de creare a ceva material (o carieră, un nume, o operă) generează și produși secundari. Acești produși sunt sub formă de orgoliu și de atașament. La fel ca marea majoritate a produșiilor secundari din industrie și aceștia sunt adesea dăunători, mai ales când depășesc o concentrație anume.

Orgoliul este de multe ori chiar motorul ce îi mână înainte pe mulți oameni. Uneori e numit ambiție de cei care au de beneficiat de pe urma lor, aproape că sună pozitiv. Pericolul apare în momentul când orgoliul va depăși un anumit nivel și se transformă în dispreț. Disprețul se transformă în dușmănie și omul va începe să dea piept cu soarta necruțătoare. Sub formă de ghinioane și în cele din urmă sub formă de boli, dacă nu își corectează gândirea deficitară în cele din urmă poate să își găsească chiar moartea.

Atașamentul la început pare nevinovat, el e rezultatul natural al unei creații reușite. Atașamentul are și el un nivel ce o dată depășit ne aruncă în agresivitate. Agresivitatea la rândul ei cu timpul devine dușmănie și ne va roade pe interior. Soarta ne va deveni și în acest caz pe “neașteptate” potrivnică.

Invariabil acest patern l-am regasit în multitudinea de cazuri pe care am avut până acum șansa să le cunosc. În același timp oameni a căror rețetă de succes, a fost pentru mine un semn de întrebare am descoperit că aveau un nivel foarte scăzut al orgoliului sau al atașamentului față de succesul lor.

Dacă omul e un sistem complex ce beneficiaza de autoreglare si la nivel fizic și la nivel psihic atunci poate că un orgoliu ce stă să explodeze sau un atașament aproape de limită poate să fie tot ce trebuie pentru a nu te putea manifesta la adevăratul tău potențial. Potențial care în condițiile date ar fi, nu constructiv ci autodistructiv. Așa că paradoxal dorința noastră poate să ne și aducă și să ne și depărteze visul.

Din acest punct de vedere înainte a te angaja într-o acțiune merită să meditezi ceva timp și să studiezi ce anume trezește în tine gândul unei reușite de cel mai înalt nivel. Iar dacă simți că multe din aceste sentimente sunt peste puterile tale de gestionare poate că e mai bine să mai aștepți până devi mai înțelept.

Toate aceste idei sunt reflecții personale și nu pot aduce argumente cu adevărat stiințifice. Dar eu unul sunt destul de convins de veridicitatea lor.

Există multe rețete de succes pe net sau în cărți și există multe filme sau documentare educative care militează că poți avea orice îți dorești fără limite. Există oameni care au aplicat rețetele respective și pentru care acele rețete au funcționat dar cu toate acestea există un numar extraordinar de oameni pentru care nu funcționează. Mă îndoiesc că determinarea este ceea ce le lipsește celor ce nu reușesc.

Mult mai mult aș înclina spre alte motive.

Blocaje autogenerate de subconștientul lor pentru a îi proteja.

Sau pur și simplu după primul pas se lovesc de zidul propriei slabiciuni în fața succesului.

Puțini sunt capabili să își remodeleze paternul gândirii și să reia drumul ales, marea majoritate abandonează. Abandon care e doar un drum mai lung spre autodistrugere. Abandonul vine cu vinovație, vinovăția se transformă în acuzarea altora și în răutate. Rautatea va deveni dușmanie împotriva vieții, a altora și a propriei persoane și se va finaliza cu boală și moarte.

Nu există o altă cale „corectă” decât mersul înainte. Un mers înainte însoțit de o minte limpede și de înțelepciune de viața. Aceeași înțelepciune care rezidă din toate religiile și filozofiile lumii, iubirea. Iubirea uniformă, împrăștiată asupra întregii lumi în intregul spectru care îl avem la dispoziție. Căci iubirea asemeni luminii descompuse într-un curcubeu permite multe forme de exprimare. Inevitabil există una potrivită pentru fiecare situație. Trebuie doar să o identifică și să ne antrenăm în a le descoperi sau a le redescoperi.





Ai două cozi, șapte picioare și mama aia a ta e țigan… Ba tu!

17 08 2010

Cum e corect, bine, productiv, să răspunzi la o jignire?

E o întrebare la care de mult timp caut un răspuns care să mă satisfacă. Am trecut prin mai multe faze și nici una până acum nu mi-a adus o liniște sufletească post factum. După nici una din ele nu m-am simțit ca si cum asta e am făcut ce trebuia.

[Să stabilim ca vorbim aceiași limbă, o jignire înseamnă o acuzație jignitoare și falsa conform propriilor credințe. Adică dacă ești prost și își zice cineva că ești prost nu e o jignire e o constatare. Dacă în schimb unu îți taie calea când ai prioritate si strigă la tine că ești un sofer prost aia ar putea să fie o jignire.]

1. Am ignorat jignirea, m-am făcut că nu am auzit sau nu am avut nici o reacție. Asta cel puțin pe moment, apoi mi-a părut rău, am strâns dușmănie împotriva celui ce m-a jignit. Am așteptat să mă răzbun mi-am dorit răul respectivului. Nu cred că mai are sens să spun de ce e cea mai proastă variantă.

2. Am jignit și eu dacă se poate mai rău, m-am certat cu respectivul și poate am rupt relațiile. Iar o variantă foarte proastă pentru că deși el a început reacția prea brutală m-a făcut tot pe mine să pic ca fiind ăla răul. Plus că poate jignirea nu a fost suficientă cât să îmi doresc să rup relațiile. Nu mai spun că dacă s-a dovedit ulterior că jignirea era corectă (fapt ce se mai întâmplă) orgoliul nu te mai lasă să recunoști.

3. Am răspun cu aceiași monedă. Am jignit fix cu aceleași cuvinte fix cu aceleași argumente. Cum ar veni am pus persoana în cauză în fața propriilor acțiuni. Deși aparent e o metodă bună, de fapt nu funcționează. Cel care a jignit se va simți atacat și nu va aprecia ca fiind just modul în care i-ai răspuns. El va începe să te jignească mai rău și deși tu îi vei raspunde cu moderație se va îngrozi la auzul replicilor tale ignorând cu desăvârșire ceea ce a spus el până atunci. Efectul e același ca la cazul anterior rupere de relații și blocaj în a recunoaște ce și cum, ulterior.

4. Ar mai merita și asta menționată deși s-a ajuns mult prea rar la ea. La o jignire am răspuns cu o provocare puternică. O invitație la o confruntare fizică pentru a stabili astfel  cine are coaiele mai mari. Nu mai are sens să explic de ce nu e bine. O bătaie prezintă riscuri medicale sau penale plus alte urmari destul de neplăcute. Nu mai zic că nu poți să îi bați pe toți.

Am de gând să abandonez toate aceste metode (sper că fierberea sângelui îmi va permite). Logica ar fi următoarea. O jignire e o provocare, o tendință a cuiva de a te scoate din echilibru sau o acuză. Dacă e adevărată fie ea și jignitoare trebuie să mi-o asum. Până la urmă nu forma în care vine e important cât conținutul. Dacă e falsă atunci ar trebui să nu te scoată din echilibru. E pur și simplu o afirmație falsă și chiar dacă e făcută în văzul lumii nu există motive să te provoace cât timp tu ști mai bine cum stau lucrurile. Dintr-o poziție de calm și echilibru poți răspunde liniștit provocării fără să jignești. Dacă respectivul înțelege că a greșit ai avut de căștigat, dacă nu și dacă situația permite poți să ieși din confilict iar dacă nu se poate vei acționa în apărarea intereselor tale mult mai bine cu ajutorul unei liniști mentale.

Deși reacția în cazul din urmă este mult mai scăzută totuși nu îți va genera sentimentele de răzbunare. Pentru că tu fiind sigur pe tine în așa măsură în cât remarcile unei terțe persoane să nu te atingă practic nu ai fost rănit. Răspunzând echilibrat vei avea mai multe sanse să înțelegi de unde a pornit jignirea și să clarifici aspectul, de așa manieră, încât respectivul să priceapă unde a greșit.

Eventualele persoane ce asistă (factor care de multe ori ne forțează la replici dure) vor trece brusc de partea ta când vor vedea stăpânire de sine și calm. Un avocat mult mai bun decât o jignire. O contrajignire pare mai mult o apărare, iar un om ce consideră că nu corespunde caracterizării (defectuase) făcute de altcineva nu are motive să se apere.

A se observa că nu exclud la final o reacție de orice natură pentru a îți proteja interesele sau integritatea. Ceea ce vreau să subliniez este că în interiorul tău trebuie să nu fi afectat de cuvinte jignitoare. O jignire e o sansa de a îți cerceta caracterul și de a îți dovedi ție și implicit celor din jur cine ești. Adevărata putere vine din  a găsi cel mai benefic mod de a rezolva o problemă.