Re felatie

1 04 2011

Am pus și eu un cuvânt comercial în titlu să mă gasească googu mai ușor.

Bă deci când o relație se termină de cele mai multe ori nu se schimbă nimic. Se produce doar o aliniere a punctului de vedere, al unui participant în acea relație, cu realitatea existentă de mult. Așa că e nemotivată tristețea resimțită de cele mai multe ori. E ca și cum te oftici că ai înțeles.

Cred ca relațiile ar trebui să se termine cu o petrecere. Să îi zicem celebrarea dezmeticirii .

Sau poate e mai absurd. Tristețea pentru lunga  stare de autoamăgire în care s-a lenevit până atunci. Ce poate să fie mai absrud decât să te superi că ai fost pe un drum greșit? Nu e cam târziu și fară sens?

Mă rog, nu e treaba mea. De fapt, eu nu am nici o treabă cu nimic. Ăsta cred că e un fel de permis suprem de a aborda orice subiect. Nu credeți?

Cine e mai îndreptățit să disece ceva? Cel care e până la gât în căcatul respectiv sau unu care îl miroase de pe margine? Probabil că amândoi. E ia mai dă-i în pula mea și pe ăștia.

De unde stau EU se vede clar că amândoi au persepective oloage de membre complementare.

Oare câte or fi pe lângă mine și nu le văd. Irelevant, ceea ce e cu adevărat relevant este oare cât e pe lângă noi toți și nu vede nimeni.

Ia imaginați-va următorul scenariu. Fiecare e ca o mulțime, cum le desenai la algebra in clasele mici. Așa ca niște bule (o ardem 3d ca la IMAX). Si bulele astea se intersectează unele cu altele sau nu. Dar putem presupune că există și un spațiu neatins de aceste bule (bulel sunt în mișcare zic eu).

Undeva acolo sunt convins că mai e ceva zăpadă virgină. Necălcată de nici un bocanc înămolit. O țâță adolescentină ce tanjește să fie atinsă pentru prima oară. Un punct mai G ca g-ul îsăși. Un g de 11 m/s2 ca să împing metafora acolo unde nici o metafora sexuala nu a mai pus vreodată piciorul. Vorbesc prostii, încă de la forțele de frecare și emulsionare lubrefianților  fizica a abundat în tente sexuale.

Acum, ce te faci dacă ajungi în zona privilegiată? Presupunând că nu poți face celelalte bule să cuprindă această zonă. Să zicem că e pe un varf de munte și bulele grase nu pot să urce. O fi liftul blocat sau un afis cu accesul persoanelor neautorizate este interzis, înțelegeți voi.

Te poate satisface doar faptul de a face un ingeraș în zăpada neatinsă chiar dacă nu te vede nimeni? La modul carpe diem, clipa cu gust de eternitate? Sau te va stresa veșnic acel iz de nemurire pe care nu îl poți explica nimanui, acea stea din frunte pe sub fes?

Mă rog, ce treabă am eu cu ăștia? Întreb așa la modul retoric cum întrebi un prieten, când îi dai sticla poștită, pe o banca în parc. Apoi mă uit dupa femeie și arunc o glumă deochiată, destul de tare căt să o audă dar suficient de subtilă cât să nu aibă replică.

Oare Aristotel și Platon se delectau rațional la o pungă de semințe? Eu cred că era tare să ieși la o bârfă în parc, la miez de noapte, cu aristotel. Noaptea ca să reduci distragerile feminine de la problemele importante ale metafizicii. Vă dați voi seama cum ar fi să arzi un cui sub clar de luna cu Einstein? Câte mistere ale universului s-ar explica într-o șotie d-asta și apoi ar rămâne pierdute pe vecie?

Așa că tot sunt la momentul întrebărilor al căror răspuns putem doar să îl intuim. Oare bătrânul Einstein s-o fi scărpinat la coaie înainte să scrie revoluționarea E=mc2?

Dar despre toate acestea în emisiunea viitoare, sau la rubrica comentarii.

 





Radiografia vântului ce umple podul-partea 5

4 10 2010

Partea a 2-a

Partea a 3-a

Partea a 4-a

Gândurile trebuie să fie alcătuite și ele la rândul lor dintr-o particulă elementară. Sunt convins că fizica va deschifra acest mister până la urmă.

Dacă mor înainte de asta? Poate că e mai bine să consider această idee adevărată. Până la urmă de ce să nu fiu și eu creator, măcar în zona nedemonstrabilului. Dacă stabilesc că fiecare gând e format dintr-o nație anume de particule ce rău mi se poate trage de aici? Nu e ca și cum o să caut să cântăresc gândurile. Particulele din care sunt altcătuite gândurile cred ca nu sunt afectate de gravitație. Dar dacă aceste particule există totuși ele se supun unor legi. Ele sunt o formă de energie mai mult sau mai puțin condensată. Cine știe câte descoperiri epocale au fost făcute incomplet de către oameni simplii ce nu au ajuns niciodată să le formalizeze. Mă simt important, cu această concluzie. Nu e originală dar dacă nu e nici unanim acceptată și faptul că eu cred în ea mă plasează în avangarda fizici moderne.

Buni strugurii aștia, cât o mai fi ceasul. Uite cum micile mizerii ale vieții cotidiene ne opresc spre a ne atinge adevăratul potențial. Cinstit vorbind nu doar potențialul pozitiv e ținut în frâu. Multă labă de slabă calitate e de asemenea oprită din lipsă de timp, spațiu, muză sau alte constrângeri.

Con-strângeri, adică mai multe strângeri care conlucrează. Poate o veni de la coi-strângeri și a evoluat spre o pronunție mai lejeră. Câte constrângeri poate suporta un om până clachează? O fi o cifră fixă?

Sau e variabilă? Să zicem un copil răsfățat e de 30 de constrângeri. Un razboinic antic japonez e de 300. Buddha e de 3000, Isus nemăsurabil.

-Eu de cât sunt? Îmi place să mă consider de 100, 150. Naiba știe, poate că nu e un număr ci o valoare maximă. Poți să rabzi de foame până la pragul morții dar nu poți să stai fără să citești. Cred că am văzut oameni de genul ăsta, eu stau în bucurești/rahova. Numai erudiți mă împresoară. Se joacă copii în fața blocului de-a lăutarul la nunți. Unul lălăia ceva și ăilalți strigau darul. Cine e de vină? Otv-ul, PROTV-ul, dugan slobz ăia, mă-sa, ta-su? Are cineva vreo vină? E rău să fie iubitori de țigăneală, fără legătură cu rasismul? Cui fac rău? Mie nu, deci mergi coaie mai departe și vezi-ți de alea tale.

Să îmi fac și eu un ceai așa de început de zi. Bun ceai, nici nu știu când l-am băut. Nu acum serios, când naiba l-am băut. Jumătate din zi se pare că sunt pe pilot automat. Oare eu îi păcălesc pe ei sau ei pe mine? Cum care ei, CEILALȚI. Îmi protejez sufletul jumătate de zi sau îl vând jumătate încarcerândul în închisoarea gândurilor nematerializate?

Despre toate acestea în emisiunea viitoare, munca înnobilează și e timpul să mă ridic la rangul de baron.

Cred că singurul lucru care mă oprește să câștig la loto este gândul meu pervers, ascuns undeva, în străfundurile subconștientului meu că nu merit. Adică nu aș spune chiar că nu merit.

Mai rapid că de ce eu. Nu că aș avea o situație mai bună ca alții, nu altruismul mă oprește. Dar parcă simt că pot să mă lupt cu greutățile și o curiozitate masochistă mă împinge să îmi aflu limita. Un fel împins țigara dată de inamic și așteptat sentința cu demnitate.

Demnitatea nu a reprezentat niciodată o virtute cu adevărat apreciată de mine. Dârzenia, da în schimb. Adică după ce am demonstrat că pot să rabd sunt gata să mă “umilesc cu zâmbetul pe buze”.

Ah ce m-aș fute. Așa aici pe birou.

Va urma.