Echilibristica

3 03 2011

Sa vă povestesc dilema zilei.

Per total mă simt bine, zilnic și aproape toată ziua. Nu vorbesc de o stare feerică ca după o șuetă cu doamna mary. Nu, mă refer că mă simt bine chiar și când sunt apatic sau nervos. Adică nu mă revolt pe situații și nici nu mă strofoc că îmi maschez oboseala cu zâmbete false. Nu încerc să mă smulg forțat din stări de tristețe. De fapt tristețe nu e cel mai bun termen mai corect ar fi gânditor.

Mă simt bine când sunt posac când sunt taciturn când sunt gânditor și cănd sunt trist. Toate aceste stări îmi plac la fel de mult ca atunci când sunt expansiv, vesel și energic. Asta cred eu acum că înseamnă să fii în echilibru. Ăsta e echilibrul pe care l-am atins până acum.

Dar cum echilibrul în sine e o stare dată dracu când înveți să te ți pe sârmă începe să bată vântul. E, vântul meu, e reprezentat ca orice vânt de influențe exterioare. Îmi mai dă lume câte un brânci. Din punct de vedere avocățesc pot să găsesc clipind motive pentru care eu am dreptate și alții nu. Pot să scriu un post în care să iau la pulă fiecare tipologie și patern comportamental ce mă fute periodic. Dar nu aș rezolva nimic. Faptul că ai sau nu dreptate într-o privință nu schimbă prea mult realitatea.

De altfel singurul mod de a schimba realitatea personala de care mă consider 100% responsabil este să elimin nevoia de a mă lovi de aceste dezechilibre exterioare. Asta bănuiesc că se poate face evitând cauzele desi soluția pare doar temporară. Cauzele mereu se pot schimba. Mai ușor sper eu ca se poate face eliminând din mine acel ceva care atrage aceste comportamente.

Ajuns la această concluzie pot să încep de exemplu să nu îmi mai pese de nimeni și de nimic.

Nu pare ceva bun. Deși practic stergând cu buretele influența oricărei persoane din viața ta ai reveni la echilibrul personal. Nu va faceți impresia că asta ar însemna autoînsingurare. Nu, sunt convins că dacă tu nu mai manifești atenție fața de oamenii din jur ei vor continua să se lipească de tine. Doar ca îi vei schimba mai des.

Atunci rămâne o schimbare din temelie a modului de a privi lumea. Un atac poate fi oprit prin blocaj poate fi oprit prin contratac sau poate fi oprit prin eschiva. Eschiva ar însemna consumul de nergie cel mai scăzut, ar însemna și provocarea celui mai mic rău adversarului dar în același timp și cel mai eficient mod de a te proteja pe tine. Doar că eschiva implică cel mai înalt grad de autocontrol.

Trebuie să intuiești atacul trebuie să nu te temi de el și să acționezi exact în unicul moment perfect. Asta s-ar atinge prin antrenamant. Dar nu știu cum te poți antrena pentru așa ceva. Cum poți învăța să cuprinzi în palme cu atenție și delicatețe o agresiune să o muți de pe linia ființei tale și să o lași să își continue drumul.

Nu știu nici de unde să încep.

Trebuie să simt agresiunea în faza ei incipientă.

Să o înțeleg înainte ca însăși inițiatorul ei să o cuprindă în întregime.

Să văd în mine ce anume ar putea reacționa violent la acea agresiune. Să dedensific (inventez cuvinte?) acel punct al structurii entitații mele astfel ca atacul să treacă precum o săgeată prin abur.

Primele etape par vecine cu telepatia și cititul gândurilor dar în schimb ultima e toată în grădina mea. Iar dacă pot să cresc viteza ultimei etape pot să îmi permit mai puțină viteză în primele.

De fapt dacă reușești să devi cu totul fluid nu mai contează de unde vine un atac pentru că vei fi imposibil de atins. Asta e în schimb un nivel prea ridicat să mă gândesc la asta.

Ca să alunec într-o zonă mai tangibilă și mai clară pentru neiubitorii de metafore următorul pas este să cresc viteza de reacție în temperarea orgoliului și în identificarea cu faptul că nimic nu mă poate leza. Că nici o vorbă nu îmi ia ceva, nu îmi provoacă rani reale. Doar unele închipuite pe care apoi mă simt obligat să le îngrijesc.

 

Reclame




Emoțiile sunt ca vinul.

17 06 2010

Că emoțiile sunt ca vinul e o comparație o înșiruire de cuvinte o pierdere de timp. Ce contează e cum tratezi tu vinul. Ești un bețiv sau un degustător. Bețivi sunt mulți, degustători puțini.

Problema e că bețivii împart vinul în bun și rău. La ăla rau se strâmă iar la ăla bun râd. De băut îl beau pe tot și apoi se îmbată. Indiferent ce vin bei după beție senzația e în marea majoritate neplăcută. De unde și numărul mare de nemulțumiți în jurul nostru.

Un degustător relaționează altfel cu vinul. El îl înțelege și îl degustă în toate felurile posibile, nu se sperie de vinul prost și nu se entuziasmeaz, dincolo de bucuria frumosului, în fața unui vin bun.

Când o să înțelegi cum să deguști vinul când o să înțelegi cum să privești emoțiile ca ceea ce sunt vei descoperii libertatea spiritului.

Emoțiile sunt doar culori și senzații nu sunt frumoase și urâte decât în măsura în care tu începi să te identifici cu ele și să le dai consistență.

Când o să înțelegi că o emoție “negativă” de fapt e doar o emoție și că are frumusețea ei și utilitatea ei vei deveni un om liber. Vei căpăta o viteză amețitoare în evoluția ta personală. Te vei simți ca atunci când alergi pe mal după ce până atunci ai alergat în apă până la genunchi.

Căutați activ cum să opriți îmbătatul cu emoții. Nu e ceva ce se întâmplă peste noapte. E ceva ce se deprinde în momentele când trăiți emoții intense. Când sunteți enervați, geloși, frustrați și în suferință sau la polul opus îndrăgostiți, fericiți entuziasmați de ceva. Atunci savurați emoțiile ca un degustător vinul. Descoperiți cum se simt și învățați să ieșiți cu mintea de sub robia lor. Nu e ceva dificil în măsura în care vrei să o faci iar rezultatele sunt semnificative. Devi libre, ușor echilibrat. Uneori o să îți iasă alteori nu dar dacă începi să fii conștient de asta le vei gestiona mult mai bine cu timpul.

Emoțiile nu sunt sentimente, emoțiile sunt trecătoare. Sentimentele cred eu ca reprezintă o sedimentare a emoțiilor. E discutabil dacă atunci când atingi un bun control al emoțiilor sentimentele tale vor disparea sau vor căpăta o nouă formă începând să fie provenite din altă sursă.

Nu am ajuns încă la acest nivel dar sunt hotărât să descopăr.

Momentan am început să tratez emoțiile în felul acesta. Am avut întâlniri cu supărarea cu gelozia cu spaima cu nesiguranța și le-am privit le-am recunoscut. Le-am observat cum se manifestă nu am încercat să le opresc nu am încercat să le controlez efectiv dar nici nu m-am iedntificat cu ele. Pur și simplu le-am privit ca ceea ce sunt, o manifestare trecătoare, un semnal. Au trecut așa cum au venit și nu m-au destabilizat.

Am avut și momente când m-am întâlnit cu furia și intensitatea a fost prea mare că să pot să mă detașez la timp. Am reușit să o fac doar după unele scăpări violente (mentale sau reale). Apoi am privit în urmă și am realizat că am [făcut fapte] și am [gândit gânduri] care nu mă reprezintă. Pe care le-am regretat și toate acestea doar din cauza unei identificări cu emoțile acelea punctuale.

Nu vă lăsați păcăliți, cu toți putem încerca aceleași emoții cu un ucigaș sau cu cel mai “jos element al societății” la care vă puteți gândi așa cum acei oameni cu siguranță vor încerca cele mai înalte emoții la fel ca cel mai minunat suflet. Singura diferență este modul propriu cum relativizeză cu ele. Unii se îmbată mai rău și își pierd mințile alții mai puțin și doar puțini degustă și le tratează cu respectul cuvenit.





Uneori ne luăm prea mult în serios

26 05 2010

Se întâmplă uneori să devenim agresivi și neînțelegători. Uităm că cei de lângă noi nu ne sunt dușmani și reacțiile de protejare a “spațiului vital” se produc cu puterea reflexelor de supraviețuire. Avem atitudini dezechilibrat de viguroase la stimuli mai degrabă anemici.

Atunci singura pavăză ce ne protejează să nu facem ceva regretabil este  o privire obiectivă, de sus, a întregii scene. Dar cine mai are capacitatea și tăria de caracter ca atunci când se simte nedreptățit și egoul strigă asurzindu-l să se dedubleze și să privească obiectiv.

Nimeni nu ne pregătește pentru astfel de momente, nu se fac cursuri la școală în care să fim învățați cum să acționăm în astfel de situații. Situații când pentru minute sau mai mult chiar nu putem apela la rațiune. Rațiunea e plecată cu caprele și noi suntem în volbura simțirilor și a fricilor.

Nimeni nu se preocupă să ne învețe cum să ne descurcăm în aceste momente și ajungem să deprindem fel de fel de metode proprii. Inevitabil de multe ori aceste metode nu sunt optime. Nu fiecare poate atinge perfecțiunea în fiecare domeniu iar la autoînțelegere și introspecție suntem mulți repetenți.

Cel mai mare pericol pe care îl văd eu într-un astfel de moment este să te iei prea mult în serios. Să te crezi că ești motivat să reacționezi fără minte, să te crezi că ești motivat să contracarezi un atac care de multe ori nu există.

Cum să fac ca atunci când derapez să îmi recâștig echilibrul. Cum pot să fac din asta o situație în care să mă perfecționez și să nu mai fiu prins pe nepregătite? Cum pot să o fac metodic și nu empiric?

Este cineva care a dobândit această înțelepciune? Trebuie să acționezi preventiv sau se poate dezvolta și un mod de a gestiona aceste situații critice pentru a nu face lucruri regretabile?

Eu singurul mod de a mă calma este să mă privesc ca și cum nu ar fi vorba de mine ca și cum aș privi pe altcineva cum s-a enervat. Dar, ca să zic așa, nu îmi aduc aminte mereu la timp să fac asta. Uneori sunt prea preocupat să reacționez și să atac. Uneori sunt prea mic pentru a acționa cu măreție și pentru a mă respecta în primul rând pe mine.

Voi cum faceți când nu mai știți ce faceți?