Cel mai periculos drog

Sunt convins că mâncarea este cel mai periculos drog în prezent.

Ce înseamnă drog? Substanță care provoacă dependența, dă toleranță și afecteaza funcționarea organismului, îți schimbă starea de spirit.

Nu încerc să fac un joc de cuvinte sau o capcană logică. Dar dacă analizăm mâncarea comună de azi vedem că este cel mai periculos drog.

De ce e drog?

Pentru că se consumă mai mult decât e necesară, pentru că o facem din plăcere. Pentru că e plină de substanțe care dau dependența iar zaharul e doar una dintre ele. Pentru că există mulți care se simt depresivi când vine vorba de a se abține de la ceva, pentru că există la fel de mulți care fac din mâncare scopul lor în viață. Pentru că e principalul inamic al sănătății noastre fizice și mentală.

Poate fi privită și ca o cale de “injectare” a anumitor substanțe care de fapt sunt drogul dar eu cred ca e mai corect să o numim pe ea drog.

Nu sunt absurd, nu toată mâncarea este drog, uneori este și o necesitate.

De ce zic uneori?

Pentru că procentual prea mult din ea este folosită doar pentru gust și nu pentru scopul ei primordial. Nutrirea organismului, furnizarea de energie și substanțe necesare funcționării zilnice.

Șoferi care se preocupă ca aroma și culoarea benzinei să se asorteze cu vopseaua mașinii, (Fucsia pentru cei mai mulți dintre noi) dar nu mai dăm pe la revizii, nu punem ulei, nu verificăm cifra octanică. Punem disel în mașină pe benzină și așa mai departe.

Alimentația corectă nu e o absurditate. E cel mai logic lucru din lume.

Nu te simți bine?

Unde e primul lucru unde ar trebui să cauți? Poate că toți cei din jur sunt de vină pentru comportamentul tău nevrotic sau poate că îți privezi sistemul nervos de cele necesare funcționării. Ce e mai plauzibil?

Nu ai energie să faci nimic, nu mai îți ajunge timpul? Pula mea, energia nu vine din calori moarte. Dacă nu mai bagi si o vitamină, “o minerală” se gripează angrenajele.

Nu putem să ne mai bazăm pe comportamentele alimentare ale bunicilor noștri. Doar un retardat mai face acele comparații. Tu nu mai mănânci ce mâncau ei nici când folosești aceeași rețetă.

Nu mai zic că nu mai faci ce făceau ei și nici în mediu în care făceau ei. La uzură diferită e nevoie să folosești metode diferite de protecție și alimentație. E o concluzie facilă la care poate ajunge și un dobitoc cu privire bovină de pe scaun de la Mc. Zic și eu, sper și eu sau nu.

Am scris pe blogul asta preponderent despre evoluție spirituală, poate nu în maniera obișuită dar a fost un fel de jurnal. Ce să zic, eu nu cred că Dumnezeu ne numără înjurăturile din propoziție. Nici nu cred că mai multe audiențe la mormăitul de slujbe ne va plasa pe o poziție fruntașă la nici o coadă finală. În a cărei existență de asemenea nu cred.

Mă simt echilibrat și stabil de destul timp. Nu am ajuns încă nicăieri dar nici nu mai fug de lecții. Acum e timpul să mă preocup și de alt aspect. Cât timp suntem oameni avem o parte spirituală și una fizică. Așa că mi-am întors privirea spre partea fizică. Mereu am practicat diverse sporturi sau mi-am trasat diverse provocari dar în același timp am neglijat alimentația.

Probabil că aparent mănânc mai bine ca mulți dar aici nu e un concurs. E vorba să ai grijă de tine cât de bine poți. Nu doar puțin mai bine ca viitorul bolnav de inimă sau cancer de lângă tine.

Nebunia singuratatii

Am văzut o fază acum doua zile. O femeie fără adăpost care avea probabil peste 40 de ani, e greu sa apreciezi varsta oamenior strazii, s-a apucat să danseze in stația de tramvai. De fapt nu stiu ce făcea exact, dacă dans sau mima o lupta cu mai mulți adversari.

Atunci m-am gandit, oare care este elementul care te face sa te comporți așa? Eu cred ca este vorba de singurătate. Cred ca toți am avut momente cand eram singuri acasă si am dansat sau am facut schema aia a lu’ van-dame, să nu mai zic de dialogul din oglinda din taxi driver(Are You Fucking with Me?). Deci dupa acest principiu am fii cu toții nebuni.

Femeia aia nu era mai nebună decat restul, dar ea nu avea locul acela intim unde să se elibereze. Pe de alta parte pentru un om al strazii singuratatea poate să fie peste tot. Oricum ei sunt invizibili pentru ceilalți membrii ai societații. Sunt sigur ca așa ar face oricare dintre noi pe o insula pustie (dc am naufragia făra fotomodelul suedez).

De aici imi permit sa trag concluzia (or mai fii tras-o și alții) că de fapt prezența altor oameni în jurul nostru, oameni de care ne pasă, este bariera între noi și „nebunie”. În acest caz așa zisa nebunie nu e chiar nebunie ci devine normalitate.

[Fac o paranteză nu vorbesc acum de cazurile de nebunie patologica care exista clar, eu vorbesc de făramă aceea de comportament irațional care stă pitită în fiecare dintre noi.]

Fiind ceva normal atunci este pură ipocrizie sa râzi de alții surprinși în astfel de momente. Pentru că sincer, privind în tine, sigura diferență este ca celalat a avut curajul să se manifeste iar tu nu. Practic el e de aplaudat pentru că este mai cinstit cu sine însăși.

Practic criticii unor astfel de manifestări „ridicole” nu sunt decât cei mai ipocriți oameni. Sunt cei ce și-au insușit cel mai bine mentalitatea de sclav cei mai puțini liberi dintre semenii noștri. Ei sunt aceia care din frustrare pentru lipsa lor de curaj condamnă orice manifestare a libertații esenței individuale.

Eu, fara să înțeleg sensul unor astfel de acte (dansul, schimonosirea, cântatul, râsul, fără motiv etc.) atâta timp cat nu fac rău altora și vin din tine nu pot sa le vad decat ca pe acțiuni pozitive. Nu stiu care e beneficiul lor, dar s-ar putea să fie unul foarte mare pentru individ. Mai ales că după, omul se simte mai bine, ușurat, relaxat. Ar putea să fie măsura de protecție a organismului împotriva stresului.

Acceptarea acestor acte relativ ridicole si aparent iraționale de către societate ar putea să fie un pas în creșterea sănătații individului și în scăderea criminalității (mă refer la acea criminalitate izvorâtă din reacții violente spontane gen batăi in trafic, poștasul cu mitraliera sau elevul cu trancanul la școală). Lipsa unor astfel de acte de libertate și refulare duce la acumulari în interior de tensiuni negative care se vor elimina mai târziu prin acte de violență sau nefericire.

Așa că, atunci când vom fi pe cale să râdem de cineva pentru un comportament irațional dar non violent poate ca ar trebui să mai calculăm o data, cine e nebunul în situația asta. Cine e cel ridicol. Cine e ipocritul și cine e irațional.

Dorim o societate mai bună, dorim oameni mai umani in jurul nostru? Atunci asta e un pas in direcția asta, nu mai judecați până nu sunteți siguri ca ați priceput ce judecați.

O alta dovadă a faptului ca toți avem nevoie de aceste mici refulari ar fi băutura. Oamenii ajung sa consume alcool pentru a avea un argument pentru comportamentul lor. Cumva dacă faci ceva ridicol beat te face să nu te simti nebun, ai nevoie de o doza de curaj pentru a fii „nebun”. Din nefericire consumul de alcool în timp trece de la manifetarii non violente la manifestari foarte violente (cine obișnuiește sa bea poate să confirme, se modificat starea de spirit la băutura cu timpul. În tinerețe de amuzai fiind comic, acum fiind agresiv).

Eu nu am momentan curajul sa mă manifest în public treaz :). Dar cel puțin promit ca nu voi mai râde de cei care au. Poate cu timpul mai mulți vor aborda aceasta atitudine, lasându-i pe cei mai curajoși dintre noi să înceapa. Iar apoi la spartul târgului să putem și noi să dansăm/cântăm pe strada fara frica de ridicol, când suntem fericiți. Sau să ne oprim și să plangem/strigam cand suntem la limita răbdarii în loc sa cautăm o victimă nevinovată pe care să ne vărsăm negativitatea.

Nu tot ce nu înțelegem pe deplin e obligatoriu rău.