Partea 7

8 10 2010

partea 6

Gânduri depresive. Colecție de o incomensurabilă valoare. Nu știu exact ce poți face cu ele dar cum abundă în jur trebuie să fac ceva cu ele. Gândurile depresive sunt măcar cinstite. Ele spun clar, nu induc în eroare.

Nu sunt iubit. Sunt nevrednic. Sunt insignifiant. Nu reprezint ceva de valoare. Toti oamenii sunt răi. Sunt neînteles.

Sunt incapabil. Nu am nici o putere. E prea greu. Nu se poate. Nu încă. Nu e pentru mine. Sunt prea urât, prea prost, prea sărac, prea netalnetat, prea leneș. Nu înțeleg, nu pot să învăț, nu pot obține performanță în acest domeniu.

Nu pot. Nu am. Nu stiu. Nu eu. Nu acum. Niciodată. Nefericire.Neînplinire. Viața e lipsită de sens. Pot muri și moartea e sfârșitul.

Sunt multe variații și nuanțe ale acestor gânduri.

Ele sunt de multe culori dar toate în tonuri terne, închise, umbrite, cernite. Sunt și de multe gusturi dar toate în gama amar.

De fapt culori închise nu există așa cum noțiunea de amar nu există. Sunt doar reprezentări ale minții noastre pentru a abstractiza pericolul. Nu putem opri din acest moment gândurile depresive să ne mai survoleze spațiul aerian. Eu unu recunosc, nu pot. Mi-ar plăcea să am o metodă, infailibilă, de a le bloca atunci când devin conștient de ele. Dar nu am, le ignor vreau să plece, îmi e teamă de ele. Acum vreau să le văd să mă joc cu ele. Există o teamă ancestrală și neînțeleasă de a fantezia în această zonă.

Îmi pot pierde oricând situația precară materială și pot ajunge pe drumuri. Pot plonja din mirajul stabilității, al confortului călduț, în jungla străzii. Sunt o infinitate de situații ce pot să îmi steargă zâmbetul satisfăcut de pe față și să mi-l înlocuiască cu grimasa suferinței. Pot oricând muri. Pot oricând pierde ce am mai scump pe lume. Oameni, situații și idei.

Simt frica instalându-se, ochii vor să se strângă, corpul se contractă fără să se încordeze. Simt că devin mic și neajutorat. Ideile încep să dispară în eter puff…pufff. Totul devine fals lipsit de sens totul e deprimant. Din orice direcție poate veni o nouă amenințare. Vreau să mă târăsc într-un colț să mă întind pe jos, să abandonez lupta. Simt o dorință organică de a dispare, de a nu mai exista, de a mă odihni din această hăituială fără de sfârșit.

Simt cum a respira devine un efort conștient și mă obosește. Inimă bate când eu o încordez și asta de asemenea mă obosește. Dacă nu mai pot să respir, dacă epuizez forțele de a respira? O să mă sufoc fără să pot măcar să mă zbat, să mă zvârcolesc. Orice zbatere, mă gândesc,  poate să îți distragă măcar parțial atenția de la momentul dispariției tale ca entitate. În acel moment de concentrare cred că rezidă chiar eternitatea iadului. Groaza unui țipăt mut, lipsit de durere și de orice altceva ce i-ar da un aspect familiar. Frica față de necunoscut sau mai precis frica față de nimic. Neputința ridicată la nivel de artă. Neputința sub un milion de forme și idei, groaza în fața neputinței, groaza de a nu putea pierde controlul în cele mai mici detalii.

Paralizia completă, într-un corp condamnat să traiască veșnic cu fața în jos, într-un sanctuar intangibil de orice altă formă de viața. Contorsionat într-o poziție atât de incomodă încât formele durerii se schimbă suficient de des să îți întrerupă firul fiecărui gând, absolul al fiecărui gând. Da se poate, nu fugi și presupune că nu ție. Asta înseamnă să iei totul în calcul.

Va urma.





Radiografia vântului ce umple podul-3

1 10 2010

introducere

partea a 2-a

Dar dacă totuși mă înșel. Dacă sunt pe cale să îmi pierd mințiile. La naiba dacă oamenii ăia de pe stradă mă priveau din curiozitate, dezgust, teamă, totuși noaptea trebuie să fii prudent. Dacă totul e doar o închipuire. Uite chiar folosesc prea mult dacă pentru cineva așa de reprezentativ. Mai mult aduc cu un nebun, un nebun penibil chiar. Asta sunt doar un nebun penibil.

-Noaptea trecută, răcoarea mă făce să tremur sau era frica? Nebunii își distorsionează mereu percepțiile pentru a corespunde fanteziei lor.

Mă simt obosit, atâta gândit fără noimă mă obosește. Mai bine trag un pui de somn, cu siguranță mâine lucrurile vor fi mai clare. Zâmbesc, vor fi iar la fel de clare ca până acum. Sunt un nimeni, gândesc prostii, și am impresia că orice gând ieșit din comun e un semn de nebunie. Nimic mai banal.

Of, banalitatea, primul pas spre penibil. Iar penibilul e cea mai puternică forță din univers. Universul social normal, nu mai aberez. Frica de penibil e mai puternica decât frica de moarte. Doar oamenii poartă chiloți când îi paște un accident. Centură de siguranță nu ar purta că aia e ușor penibilă. Dar mie nu îmi e frică de penibil. Ce postarea mea poate penibilul să îmi facă și să nu îmi fi făcut ai mei sau să nu îmi fi făcut deja singur?

E rahat, iar mă cuprind gândurile depresive. Ia gata, toata lumea în picioare e timpul pentru un dans. Fetele de-o parte băieții în spatele lor. Dans lasciv, senzual, sexy, hainele dispar. Dans porno…măcar aici sunt creator-tiv.

Bă nu oi fi eu important dar măcare sunt. Cât timp sunt vreau să o ard jmecherește. Mor dușmanii, îmi poartă pică, femeile mă iubește, d-astea. Nu prea mă ia somnul. Nu știu ce să fac.

Al dracu somn cum te gândești că de ce nu adormi cum nu mai poți să dormi. Parcă stai atent să vezi când ți se opresc gândurile. Ca măgarul din desen. Am adormit, am adormit?

Dacă aș putea să fac ceva în momentele astea. Să gândesc ceva profitabil. Parcă să gândesc nu mi-ar fi lene. Singura acțiune de care nu te plictisești. M-aș angaja la o moară de gânduri. Gândurile mele sunt rapide, unele chiar explozive. Dacă aș băga energia lor pe o țeavă cred că aș putea încălzi o casă.

Oricum ceva acolo macină permanent. În somn, atunci e cel mai intens. Mă trezes deseori cu așternutul strâns sub mine. Îți dai seama ce am gândit în noaptea aia? Apoi văd că am și erecție. Deci sunt încă nedescărcat. Dar mereu am erecție. Ba da, ie-te am găsit. Frica mea de la început era neîntemeiată.

Deși mereu mă trezesc cu erecție, încă, nu mereu mă fut. Deci nu îmi planmtează nimeni gânduri. Acum parcă mă simt mai ușurat. Sau nu, trebuie să mă piș.

Zâmbesc, gata acum mă simt cu adevărat ușurat. Omul nu are nevoie de mult lucruri să fie fericit. O pișare face cât o mie de cuvinte.

-Îl iei pe Costel de soț?

-Da! Lacrimi înnodate în barbă, fericirea se citește pe față. Costel privește mândru pătruns de moment.

Ai ajuns acasă după 5 ore de abținut. Te arunci pe veceu ca o panteră, dai drumul la izvorul … gândurilor. Lacrimi de fericire, și alte picături împroașcă. Bucuria ți se citește pe față. Costel e la muncă se streseză cu un dosar. Motiv pentru care nici nu mai fute ca la început.

Adica rar si prost, acum fute foarte rar dar repede. Ai zice că i-a crescut eficiența. A devenit un ineficinet eficient. Înainte crea iluzii, speranțe. Acum după privirea tulbure și gemetele sufocate aceste dubii nu mai există.

Sărăcuțul nu mai are condiția fizică a schilozilor, acum e gras. Un copil din parc ar putea să zică uite un om puternic. Cred că în stadiul de penibil în care se scaldă Costel până și această eroare copilărească l-ar bucura.

Eu nu vreau să ajung Costel niciodata. Mie nu îmi place de Costel. De frică fut mult, mă uit la filme și încerc să reproduc imaginile cele mai virile în pat. Las un pic jaluzeaua trasă, să intre raza lunii. Mă încordez, mă gândesc la câini morți la iliescu, fut calculat, spun clișee. Iliescu nu mă lasă la greu. Poate să aibă țâțele cât de mari audiența, când mă gândesc la iliescu nu e nici un pericol.

Tot nu mă ia somnul, să numar oi, una, două, două, două, două,două. Ce dracu mă fac la muncă, două? Parcă îmi e cam foame, două. Mi s-a sculat, aș fute ceva, două. Mamă ce aș mai fute două în același timp. Cred că apoi aș putea muri împlinit. Bine dar să mor brusc, brusc e un cuvânt prost ales, subit e ce căutam. Adică, nu să fut două și să mor lent de cancer la găoz. Ăsta nu îmi place cum sună.

Chiar, penibilul ăsta. Dacă ai avea de ales între o boală foarte penibilă care durează 2 zile și mori sau una invizibilă care durează o luna de chin sunt convins că ai alege suferința.

Adică o luna înapoi de la momentul morții. Nu ca și cum ai trai mai mult cu 27 de zile. O pula, de ce oare simt nevoia să-mi clarific propriul gând? Pentru cine dracu o fac? Zici că eu nu știu ce gândesc. Poate că totuși sunt nebun, zâmbesc.

Totuși nu suna așa rău treaba cu importanța. Să ai la un gând distanță orice dorești. Vreau să dorm.

O pulă, nu a mers. Dacă ceva așa lejer nu a mers…mers… mers…

Va urma!





Fericirea plictisește

22 09 2010

Când m-am apucat să scriu pe blog eram într-o stare de dezechilibru.Simțeam că ceva îmi lipsește, că vreau mai mult că pot mai mult. Am început să caut și să încerc să înțeleg ce e dincolo de cuvintele celorlalți. Am început să caut ce e dincolo de cuvintele și trăirile mele.

Cu timpul am reușit să înlătur multe din obiceiurile proaste, asta a dus la o deschidere spre alte descoperiri. Am devenit mai sensibil la ceea ce  mă înconjoară. Odată cu deschiderea ușilor și a geamurilor culoarea a putut să năvălească în viața mea.

Procesul e continu, și nu văd un sfârșit în viitorul apropiat. Cu toate acestea, o dată cu eliberarea de râurilor de răutate și de frică, odată cu curățarea (chiar și parțială), de tot acest balast, am devenit mai echilibrat, mai puternic.

Mă simt mai fericit, mult mai puține lucruri mă deranjează, mult mai puține lucruri pot să mă afecteze. Am înregistrat constant pe blog gândurile și stările prin care am trecut. În timp am observat o evoluție a atenției oamenilor privind ceea ce scriu.

Pe foarte puțini oameni îi interesează ce spui când ești fericit, când ești liniștit. Atunci nu provoci conflicte, “vibrația” ta nu mai atrage și activează negativismul din oameni. Cititorul este atras de drame, de revoltă, de critică.

Orice punct de vedere pozitiv naște plictiseală lipsă de interes și zâmbete neîncrezătoare în colțul gurii, e rapid catalogat ca filozofie de doi bani, și escrocheri motivaționale. Numărul de cititori sau locul ocupat în clasamente nu îmi ajută efectiv la nimic. Nu cred că materialele publicate sunt mai greu de digerat sau ca publicul s-a cernut într-o direcție sau alta. Nu cred că valoarea articolelor a scazut sau a crescut, din punct de vedere literar. Pur și simplu nu mai cad în aria de interes a majorității.

Atenția ne e atrasă de senzațional. Un senzațional banal de multe ori. Un post în care m-aș certa cu cineva sau aș înjura pe cineva ar genera de 10 ori mai mult trafic decât un post în care aș dezvălui secretul împlinirii personale, nu că ar fi ceva ce poți explica sau transmite.

Aparent mi-am pierdut umorul în posturi, cel puțin mie așa mi se pare. M-am întrebat de ce. Nu a scăzut concentrația de faze din viața mea, ba din contră. Dar acum sunt multe și mărunte, așa că nu îmi mai aduc aminte de ele, să le povestesc.

Dacă înțelegi că tot ce trăiești e responsabilitatea ta, nu mai „pățești mereu câte ceva”. Nu se mai întâmplă nimic din ce nu vrei, așa ca viața curge fluent. Dramele dărâmării castelelor de nisip construite pe plaja îmi par penibile acum așa că nu mai pot să scriu despre ele. De altfel de multe ori nu mai găsesc nimic de scris.

Dacă fiecare informație pe care o recepționezi îți „murdărește” puțin eul înseamnă că ar fi un lucru util să fim atenți nu doar la ce mâncăm ci și la ce absorbim pe alte căi.

Din punctul ăsta de vedere e mai puțin important conținutul de valoarea cât conținutul nociv. Oamenii care scriu și publică înformație pentru a câștiga bani din asta au făcut calculul eficienței de mult. Toți știm la nivel intuitiv ce se vinde mai bine dar ei o știu profesionist. Astfel că atracția către negativitate pe care o manifestați naște ofertă de negativitate. Toată negativitatea asta pe care o înspirați la fel ca poluarea vă înnegrește sufletul, vă întristează și vă descurajează.

Supravegheați-vă informația receptată pe parcursul unei zile și vedeți mai ales cum vă afectează cea negativă. Începeți să filtrați din ea și urmăriți efectul imediat asupra modului cum vă simțiți. Opriți auto-otravirea asta cu suferință. E un proces simplu, dar necesită atenție.

Vrei să zâmbești azi? Atunci elimină cât mai mult posibil din stiirile de la ora 5, din bolgurile pesimiste, din ziarele de scandal, din discuțiile frustrate de la locul de muncă, din înjuratul politicienilor pe scara blocului.

Nu uitați, o cană de lapte nu te scapă de o o cana de cianură. Așa că un zâmbet cald și un cuvânt de încurajare nu va spăla toată groaza și indispoziția provocată de abundența de drame cu care se grăbesc toți să ne servească. Dar cel mai important lucru este că noi o cerem. Noi vrem și căutăm ca niște drogați acest noroi nociv.

Să aveți o zi bună și curată.