Daca am avea mai multa lumina

28 11 2012

Într-o lume, în care totul ar fi așa cum vreau eu, unele lucruri aș vrea să le las neschimbate.

Îmi e frică de dorințele mele, la fel cum ar trebui să îmi fie frică de succese. Dar dacă ar fi un domeniu în care să fiu dispus să îmi înfrunt fricile, acesta se califică primul.

Cele mai fericite momente sunt atunci când tu creezi realitatea și atunci când ești surprins de ceea ce descopri în realitatea înconjurătoare. Creația și contemplația generează trăiri similare ca intensitate și gust.  Dacă ne privim viața ca un mixt de creații și contemplații, izvor de nirvana, atunci unde mai are loc atâta nefericire?

Să fie totul o problemă de percepție? Să fie totul o problemă de proastă interpretare și incapacitate de înțelegere? Suntem atât e proști, cu alte cuvinte? Iar dacă nu… atunci unde este scăparea din acest raționament, aparent corect.

O scăpare ar putea fi provenită din incapacitatea noastră ca observatori de a vedea frumosul în contemplațiile curente. Incapacitate care poate veni dintr-o hidoșenie reală sau din prejudecăți dobândite.

O alta ar fi că nu toată creația ne satisface sufletele, unele acțiuni nu ne trezesc nici o bucurie și prin consumarea tipului pe care l-am putea folosi creând bucurie ajungem la o lipsă de bucurie. Căci ce altceva este nefericirea decât lipsa fericirii în toate formele sale. De acolo si subiectivitatea ei, în timp ce unul rade în sărăcie, altul plânge în belșug. Suficientul și confortul nu înseamnă fericire, prezența fericirii înseamnă fericire.

Poate că și această căutare face parte din miracolul contemplației și al creației poate că această căutare nu ar trebui schimbată.





Uneori nu stiu ce inseamna

15 06 2012

Nu mai apuc să scriu deloc, e oarecum frustrant, pentru că îmi vin idei săptămânal, pe care aș vea să le explorez, dar din lipsă de timp amân momentul și apoi le uit. Dacă aceste gânduri ar putea să salveze lumea și eu le irosesc ar fi cu adevărat trist. Dar până la urmă lipsa de relevanță a fiecărui exponent al speciei este minunată în acest context.

Am ascultat o predică pe trinitas, da există zone pe drum unde doar asta se prinde, nu neg mi-a și plăcut. Adică e multă înțelepciune și adevăr în cărțile sfinte. Poate și ceva fabulos și ireal dar unde este adevăr se simte.

Spunea predicatorul un clișeu uitat, dacă se poate așa ceva. Cum că a iubi pe cineva nu înseamnă să îl iubești când merită. Asta poate toată lumea. Să iubești pe cineva înseamnă să îl iubești când greșește. Întradevăr nu văd mare merit și dovadă de evoluție spirituală să iubești frumosul și bunul. E aproape inevitabil să o faci. În schimb să iubești pe cineva cu parțile sale rele… asta e o dovadă de virtuozitate. Acum, cine vrea să fie virtuos? Nu știu, mie mi-ar plăcea.

Nu așa ca pe o diplomă atașată la centură, nu ca pe capacitatea de a face genuflexiuni cu 160 de kg în spate. Nu, mi-ar plăcea ca pe capacitatea de a respira întins pe spate în iarbă, fără frică de căpușe.

Un clișeu uitat. Cred că apare în diferite forme zilnic pe facebook. Dar nu mai apare în conștiința noastra de ceva vreme. Gândul că iubirea nu trebuie să fie meritată, că nu este dependentă de primitor ci o funcționalitate a celui ce o resimte. Vă place cum formulez ideile cu vorbe tehnice? Parcă scriu help-ul.

Nu ar fi simpatic să mai dai un F1 când nu știi cum se face?

Nu cred că ar conta, oricum nimeni nu citește help-ul.

Nu o să primești niciodată recunoștință pentru iubirea reală, stiți? Nu cred că e importantă, ar pune-o sub semnul egoismului mai mult decât deja este. Până la urmă este o chestie egoistă. Adică atunci când tragi linia finală, are legătura tot cu fericirea pe care te face să o resimți. E ca o provocare e care o treci. Deși nu e.

Nu știu, descopăr și eu, nu vorbesc din ipostaza bătrânului care trage gânditor din țigară pe malul mării împărtășind din experiența sa de viață. Vorbesc din perspectiva copilului care stă de vorba pe scara blocului într-o noapte de vară la o bere la pet și o pungă de semințe.

Oricum văd multă lume tristă, mulți sunt nemulțumiți de relațile lor. Mulți își strigă suferința și își plâng soarta acuzând și aruncând vinovăția asupra cauzelor externe. Și eu sunt un om condus de logica și văd nedreptatea cu partea asta a mea logică. Cu partea asta a mea care știe să cântărească și crede că vede ce e pus pe talere.

Dar partea cealaltă din mine care își recunoaște neputința și limitele și orbirea, partea aia nu are curajul să mai zică nimic. Partea aia tot mai des îmi confirmă că nu înțeleg nimic, că nu se pot cântări situații și oamenii și vinovățiea. Vinovăția nu se cântărește!

Dacă a iubi este cea mai interesantă experiență atunci, nu poate fi pe deplin simțită decât atunci când suntem nedreptățiți și decât atunci când avem ocazia să iertăm și să acceptăm. Nu cred în victimizare, de aici și paradoxul acestui fenomen alunecos.

A iubi nu înseamnă să te sacrifici în sens clasic. Cu ochi dați peste cap și vorbe multe.  Să iubești înseamnă să poți să alegi ce simți că este adevărat, dincolo de frica ta de acea alegere. Să iubești este până la urma actul suprem de curaj.

Uneori asta înseamnă chiar să lași persoana iubită să sufere deși ai putea să o ajuți. Alteori  înseamnă să lași de la tine deși îți dai seama că nu e drept. Poate înseamnă să taci deși cunoști cuvintele. Uneori nu înseamnă nimic din toate acestea, înseamnă doar o privire blândă ce mângâie de la distanța anonimatului.





Cugetare

31 08 2011

Cum îți dai seamă că nu iți prioritizezi bine lucrurile în viață?

Când ți se face dor de ăla/aia cu care dormi noaptea în pat.

În alta ordine de idei în weekend sunt la ciucas la semimaraton.

Urați-mi succes ca am nevoie, ca de obicei mi-am bulit un genunchi duminică. Darrrr, am făcut îndreptări cu 100 kg.

Concluzia: e că nu e bine să te grăbești ca prostul, plm asta e.