Radiografia vântului ce umple podul-partea 5

4 10 2010

Partea a 2-a

Partea a 3-a

Partea a 4-a

Gândurile trebuie să fie alcătuite și ele la rândul lor dintr-o particulă elementară. Sunt convins că fizica va deschifra acest mister până la urmă.

Dacă mor înainte de asta? Poate că e mai bine să consider această idee adevărată. Până la urmă de ce să nu fiu și eu creator, măcar în zona nedemonstrabilului. Dacă stabilesc că fiecare gând e format dintr-o nație anume de particule ce rău mi se poate trage de aici? Nu e ca și cum o să caut să cântăresc gândurile. Particulele din care sunt altcătuite gândurile cred ca nu sunt afectate de gravitație. Dar dacă aceste particule există totuși ele se supun unor legi. Ele sunt o formă de energie mai mult sau mai puțin condensată. Cine știe câte descoperiri epocale au fost făcute incomplet de către oameni simplii ce nu au ajuns niciodată să le formalizeze. Mă simt important, cu această concluzie. Nu e originală dar dacă nu e nici unanim acceptată și faptul că eu cred în ea mă plasează în avangarda fizici moderne.

Buni strugurii aștia, cât o mai fi ceasul. Uite cum micile mizerii ale vieții cotidiene ne opresc spre a ne atinge adevăratul potențial. Cinstit vorbind nu doar potențialul pozitiv e ținut în frâu. Multă labă de slabă calitate e de asemenea oprită din lipsă de timp, spațiu, muză sau alte constrângeri.

Con-strângeri, adică mai multe strângeri care conlucrează. Poate o veni de la coi-strângeri și a evoluat spre o pronunție mai lejeră. Câte constrângeri poate suporta un om până clachează? O fi o cifră fixă?

Sau e variabilă? Să zicem un copil răsfățat e de 30 de constrângeri. Un razboinic antic japonez e de 300. Buddha e de 3000, Isus nemăsurabil.

-Eu de cât sunt? Îmi place să mă consider de 100, 150. Naiba știe, poate că nu e un număr ci o valoare maximă. Poți să rabzi de foame până la pragul morții dar nu poți să stai fără să citești. Cred că am văzut oameni de genul ăsta, eu stau în bucurești/rahova. Numai erudiți mă împresoară. Se joacă copii în fața blocului de-a lăutarul la nunți. Unul lălăia ceva și ăilalți strigau darul. Cine e de vină? Otv-ul, PROTV-ul, dugan slobz ăia, mă-sa, ta-su? Are cineva vreo vină? E rău să fie iubitori de țigăneală, fără legătură cu rasismul? Cui fac rău? Mie nu, deci mergi coaie mai departe și vezi-ți de alea tale.

Să îmi fac și eu un ceai așa de început de zi. Bun ceai, nici nu știu când l-am băut. Nu acum serios, când naiba l-am băut. Jumătate din zi se pare că sunt pe pilot automat. Oare eu îi păcălesc pe ei sau ei pe mine? Cum care ei, CEILALȚI. Îmi protejez sufletul jumătate de zi sau îl vând jumătate încarcerândul în închisoarea gândurilor nematerializate?

Despre toate acestea în emisiunea viitoare, munca înnobilează și e timpul să mă ridic la rangul de baron.

Cred că singurul lucru care mă oprește să câștig la loto este gândul meu pervers, ascuns undeva, în străfundurile subconștientului meu că nu merit. Adică nu aș spune chiar că nu merit.

Mai rapid că de ce eu. Nu că aș avea o situație mai bună ca alții, nu altruismul mă oprește. Dar parcă simt că pot să mă lupt cu greutățile și o curiozitate masochistă mă împinge să îmi aflu limita. Un fel împins țigara dată de inamic și așteptat sentința cu demnitate.

Demnitatea nu a reprezentat niciodată o virtute cu adevărat apreciată de mine. Dârzenia, da în schimb. Adică după ce am demonstrat că pot să rabd sunt gata să mă “umilesc cu zâmbetul pe buze”.

Ah ce m-aș fute. Așa aici pe birou.

Va urma.





Radiografia vântului ce umple podul-3

1 10 2010

introducere

partea a 2-a

Dar dacă totuși mă înșel. Dacă sunt pe cale să îmi pierd mințiile. La naiba dacă oamenii ăia de pe stradă mă priveau din curiozitate, dezgust, teamă, totuși noaptea trebuie să fii prudent. Dacă totul e doar o închipuire. Uite chiar folosesc prea mult dacă pentru cineva așa de reprezentativ. Mai mult aduc cu un nebun, un nebun penibil chiar. Asta sunt doar un nebun penibil.

-Noaptea trecută, răcoarea mă făce să tremur sau era frica? Nebunii își distorsionează mereu percepțiile pentru a corespunde fanteziei lor.

Mă simt obosit, atâta gândit fără noimă mă obosește. Mai bine trag un pui de somn, cu siguranță mâine lucrurile vor fi mai clare. Zâmbesc, vor fi iar la fel de clare ca până acum. Sunt un nimeni, gândesc prostii, și am impresia că orice gând ieșit din comun e un semn de nebunie. Nimic mai banal.

Of, banalitatea, primul pas spre penibil. Iar penibilul e cea mai puternică forță din univers. Universul social normal, nu mai aberez. Frica de penibil e mai puternica decât frica de moarte. Doar oamenii poartă chiloți când îi paște un accident. Centură de siguranță nu ar purta că aia e ușor penibilă. Dar mie nu îmi e frică de penibil. Ce postarea mea poate penibilul să îmi facă și să nu îmi fi făcut ai mei sau să nu îmi fi făcut deja singur?

E rahat, iar mă cuprind gândurile depresive. Ia gata, toata lumea în picioare e timpul pentru un dans. Fetele de-o parte băieții în spatele lor. Dans lasciv, senzual, sexy, hainele dispar. Dans porno…măcar aici sunt creator-tiv.

Bă nu oi fi eu important dar măcare sunt. Cât timp sunt vreau să o ard jmecherește. Mor dușmanii, îmi poartă pică, femeile mă iubește, d-astea. Nu prea mă ia somnul. Nu știu ce să fac.

Al dracu somn cum te gândești că de ce nu adormi cum nu mai poți să dormi. Parcă stai atent să vezi când ți se opresc gândurile. Ca măgarul din desen. Am adormit, am adormit?

Dacă aș putea să fac ceva în momentele astea. Să gândesc ceva profitabil. Parcă să gândesc nu mi-ar fi lene. Singura acțiune de care nu te plictisești. M-aș angaja la o moară de gânduri. Gândurile mele sunt rapide, unele chiar explozive. Dacă aș băga energia lor pe o țeavă cred că aș putea încălzi o casă.

Oricum ceva acolo macină permanent. În somn, atunci e cel mai intens. Mă trezes deseori cu așternutul strâns sub mine. Îți dai seama ce am gândit în noaptea aia? Apoi văd că am și erecție. Deci sunt încă nedescărcat. Dar mereu am erecție. Ba da, ie-te am găsit. Frica mea de la început era neîntemeiată.

Deși mereu mă trezesc cu erecție, încă, nu mereu mă fut. Deci nu îmi planmtează nimeni gânduri. Acum parcă mă simt mai ușurat. Sau nu, trebuie să mă piș.

Zâmbesc, gata acum mă simt cu adevărat ușurat. Omul nu are nevoie de mult lucruri să fie fericit. O pișare face cât o mie de cuvinte.

-Îl iei pe Costel de soț?

-Da! Lacrimi înnodate în barbă, fericirea se citește pe față. Costel privește mândru pătruns de moment.

Ai ajuns acasă după 5 ore de abținut. Te arunci pe veceu ca o panteră, dai drumul la izvorul … gândurilor. Lacrimi de fericire, și alte picături împroașcă. Bucuria ți se citește pe față. Costel e la muncă se streseză cu un dosar. Motiv pentru care nici nu mai fute ca la început.

Adica rar si prost, acum fute foarte rar dar repede. Ai zice că i-a crescut eficiența. A devenit un ineficinet eficient. Înainte crea iluzii, speranțe. Acum după privirea tulbure și gemetele sufocate aceste dubii nu mai există.

Sărăcuțul nu mai are condiția fizică a schilozilor, acum e gras. Un copil din parc ar putea să zică uite un om puternic. Cred că în stadiul de penibil în care se scaldă Costel până și această eroare copilărească l-ar bucura.

Eu nu vreau să ajung Costel niciodata. Mie nu îmi place de Costel. De frică fut mult, mă uit la filme și încerc să reproduc imaginile cele mai virile în pat. Las un pic jaluzeaua trasă, să intre raza lunii. Mă încordez, mă gândesc la câini morți la iliescu, fut calculat, spun clișee. Iliescu nu mă lasă la greu. Poate să aibă țâțele cât de mari audiența, când mă gândesc la iliescu nu e nici un pericol.

Tot nu mă ia somnul, să numar oi, una, două, două, două, două,două. Ce dracu mă fac la muncă, două? Parcă îmi e cam foame, două. Mi s-a sculat, aș fute ceva, două. Mamă ce aș mai fute două în același timp. Cred că apoi aș putea muri împlinit. Bine dar să mor brusc, brusc e un cuvânt prost ales, subit e ce căutam. Adică, nu să fut două și să mor lent de cancer la găoz. Ăsta nu îmi place cum sună.

Chiar, penibilul ăsta. Dacă ai avea de ales între o boală foarte penibilă care durează 2 zile și mori sau una invizibilă care durează o luna de chin sunt convins că ai alege suferința.

Adică o luna înapoi de la momentul morții. Nu ca și cum ai trai mai mult cu 27 de zile. O pula, de ce oare simt nevoia să-mi clarific propriul gând? Pentru cine dracu o fac? Zici că eu nu știu ce gândesc. Poate că totuși sunt nebun, zâmbesc.

Totuși nu suna așa rău treaba cu importanța. Să ai la un gând distanță orice dorești. Vreau să dorm.

O pulă, nu a mers. Dacă ceva așa lejer nu a mers…mers… mers…

Va urma!