Cum ne mai certam

De când mă screm eu, aici pe blogul ăsta, dacă cineva l-a citit cât de cât cronologic, se poate sesiza o cautare și sper eu o evoluție.

Unul dintre aspectele pe care îl analizez cu fiecare ocazie și au fost suficiente, este starea conflictuala și cearta din cadrul unei relații. Iar de unde eram acum câțiva ani, gata să mă apar să acuz și să atac cu cele mai înverșunate argumente avocățești, acum simt o mult mai mare claritate în astfel de momente tensionate.

Deși îmi mai pierd calmul în reacții explozive, deși mai simt cum sângele îmi fierbe și cum mi se pune un nod în gât, acum analizez mult mai amplu situația. Încerc să înțeleg ce se ascunde de fapt în spatele cuvintelor, ce stări sufletești încearcă partenerul de dialog. Ce se întâmplă de fapt în interiorul său și pe cât posibil să reacționez în funcție de aceste aspecte și nu de cuvintele ce pot fi de multe ori jignitoare.

Cea mai mare capcană în care am căzut adesea a fost să caut logica argumentelor interlocutorului. Dar logica asta nu are legătură cu realitatea pe care o trăiește, uneori fără să știe sau să poată recunoaște.

Există multe certuri lipsite de argumente, lipsite de logică și total iraționale dacă le privești prin prisma cuvintelor și a gesturilor. Dar dacă treci dincolo de cuvinte, ajungi la esența problemei. Iar esența problemei este de multe ori “mi-e frică”.

Mi-e frică de singurătate, mă simt neiubit/ă, mă simt nesigur/ă, mă simt hăituit/ă, Nu am timp pentru mine, mă sufoc. Acestea sunt cele mai frecvente motive de ceartă în cadrul unei relații.

Dar cum ipocrizia e ridicată la rang de artă până ne devine o nouă natură și ni se lipește de piele, ajungem să nu putem spune adevăratele motive, nici măcar noua.

Pentru că aceste motive sunt considerate inacceptabile într-o relație, mai ales într-o relație de tip joc de putere.

Cum adică te simți neiubit? Asta se transformă imediat într-un subiect de ceartă. Adică nu simți cum te iubesc, ce mai vrei de la mine, ce vrei să îți mai fac? sau ceva de genul.

Cum adică te simți sufocat? Te sufoc  eu? Eu care… plm și așa mai departe.

Ideea e că atunci când cineva îți spune un motiv, iar motivul sugerează o acuză la adresa ta se activează mecanismele de apărare. Deși poate că motivul nu are nici o legătură cu tine sau poate că legătura este perfect validă. Oricum cel mai important lucru este să mergi dincolo de reacția ta și să asculți cu atenție motivul. Pentru că altfel acesta se adâncește și lucrurile degenerează și ajung imposibil de descâlcit.

Fiecare ceartă dintr-un motiv ce nu este descoperit acoperă acel motiv cu alte motive false până când acel motiv nu va mai putea fi deosebit și până când tensiunea va ajunge la un punct de rupere din cauza acesta. Moment în care lucrurile devin incontrolabile și asemeni unei explozii tot ce se mai poate face este minimizarea daunelor și salvarea nevinovaților.

Încă o țeapă pe care mi-am luat-o de multe ori a fost aceea că atunci când am aflat motivul și să zicem l-am discutat și potențial rezolvat te așteptam ca lucrurile să se oprească.

Nu e obligatoriu, pentru că acel motiv deja a general suficientă tensiune și acea tensiune trebuie eliberată. E ca atunci când vin geniștii și iau bomba, undeva trebuie să o ducă și să o dezamorseze =  explodeze în condiții de siguranță.

Practic mai bine să plângă la tine în brațe decât undeva în întuneric mușcând perna. Căci de plâns trebuie să plângă sau de țipat, spart și înjurat. Fiecare cum se descarcă mai bine.

Iar legea de aur niciodată nu pleca din cadrul unei discuții până nu s-a ajuns la o concluzie fie ea și aceea că nu sunteți de acord. Dacă este o concluzie acceptată de amândoi este un punct comun în care vă aflați. Dacă fiecare pleacă bombănind și o mai arde așa câteva zile de acolo începe distanțarea și acolo stă răspunsul la întrebarea.

Ce s-a întâmplat cu noi, că ne iubeam atât de mult și acum suntem ca doi străini?