Cum să îți atingi visul?

7 09 2010

Cum remarcasem în ultimul post am cam mers cu frâna trasă din prima clipă de conștiență și până astăzi. Un astăzi aproximativ, ce se diluează în ieri și în mâine.

Dacă aș crede cu tărie în propriile forțe, indiferent ce acțiune aș întreprinde, mă gândesc că aș fi cu mult mai eficient.

Dar… există și un dar, un succes vine cu o serie de provocări. Astfel, un prim pas înainte, nu înseamnă obligatoriu că vei ești mai aproape de autorealizarea ta ca ființă. De multe ori un prim succes te poate distruge.

Din observații asupra propriei mele persoane și asupra altora am ajuns la următoarele concluzii. E imperios necesar să crezi în tine, pentru a pune lucrurile în mișcare. Dar odată puse lucrurile în mișcare, atitudinea și gândirea ta le menține pe cursul firesc.

Atitudinea cea mai importantă nu e cum ar părea la prima vedere consecvența, seriozitatea sau determinarea în muncă. Astea sunt de fapt atitudini secundare ce rezultă din ceva mai subtil.

Orice proces de creare a ceva material (o carieră, un nume, o operă) generează și produși secundari. Acești produși sunt sub formă de orgoliu și de atașament. La fel ca marea majoritate a produșiilor secundari din industrie și aceștia sunt adesea dăunători, mai ales când depășesc o concentrație anume.

Orgoliul este de multe ori chiar motorul ce îi mână înainte pe mulți oameni. Uneori e numit ambiție de cei care au de beneficiat de pe urma lor, aproape că sună pozitiv. Pericolul apare în momentul când orgoliul va depăși un anumit nivel și se transformă în dispreț. Disprețul se transformă în dușmănie și omul va începe să dea piept cu soarta necruțătoare. Sub formă de ghinioane și în cele din urmă sub formă de boli, dacă nu își corectează gândirea deficitară în cele din urmă poate să își găsească chiar moartea.

Atașamentul la început pare nevinovat, el e rezultatul natural al unei creații reușite. Atașamentul are și el un nivel ce o dată depășit ne aruncă în agresivitate. Agresivitatea la rândul ei cu timpul devine dușmănie și ne va roade pe interior. Soarta ne va deveni și în acest caz pe “neașteptate” potrivnică.

Invariabil acest patern l-am regasit în multitudinea de cazuri pe care am avut până acum șansa să le cunosc. În același timp oameni a căror rețetă de succes, a fost pentru mine un semn de întrebare am descoperit că aveau un nivel foarte scăzut al orgoliului sau al atașamentului față de succesul lor.

Dacă omul e un sistem complex ce beneficiaza de autoreglare si la nivel fizic și la nivel psihic atunci poate că un orgoliu ce stă să explodeze sau un atașament aproape de limită poate să fie tot ce trebuie pentru a nu te putea manifesta la adevăratul tău potențial. Potențial care în condițiile date ar fi, nu constructiv ci autodistructiv. Așa că paradoxal dorința noastră poate să ne și aducă și să ne și depărteze visul.

Din acest punct de vedere înainte a te angaja într-o acțiune merită să meditezi ceva timp și să studiezi ce anume trezește în tine gândul unei reușite de cel mai înalt nivel. Iar dacă simți că multe din aceste sentimente sunt peste puterile tale de gestionare poate că e mai bine să mai aștepți până devi mai înțelept.

Toate aceste idei sunt reflecții personale și nu pot aduce argumente cu adevărat stiințifice. Dar eu unul sunt destul de convins de veridicitatea lor.

Există multe rețete de succes pe net sau în cărți și există multe filme sau documentare educative care militează că poți avea orice îți dorești fără limite. Există oameni care au aplicat rețetele respective și pentru care acele rețete au funcționat dar cu toate acestea există un numar extraordinar de oameni pentru care nu funcționează. Mă îndoiesc că determinarea este ceea ce le lipsește celor ce nu reușesc.

Mult mai mult aș înclina spre alte motive.

Blocaje autogenerate de subconștientul lor pentru a îi proteja.

Sau pur și simplu după primul pas se lovesc de zidul propriei slabiciuni în fața succesului.

Puțini sunt capabili să își remodeleze paternul gândirii și să reia drumul ales, marea majoritate abandonează. Abandon care e doar un drum mai lung spre autodistrugere. Abandonul vine cu vinovație, vinovăția se transformă în acuzarea altora și în răutate. Rautatea va deveni dușmanie împotriva vieții, a altora și a propriei persoane și se va finaliza cu boală și moarte.

Nu există o altă cale „corectă” decât mersul înainte. Un mers înainte însoțit de o minte limpede și de înțelepciune de viața. Aceeași înțelepciune care rezidă din toate religiile și filozofiile lumii, iubirea. Iubirea uniformă, împrăștiată asupra întregii lumi în intregul spectru care îl avem la dispoziție. Căci iubirea asemeni luminii descompuse într-un curcubeu permite multe forme de exprimare. Inevitabil există una potrivită pentru fiecare situație. Trebuie doar să o identifică și să ne antrenăm în a le descoperi sau a le redescoperi.