Literatura

Cred că am mai zis la un moment dat că nu mai rezonez cu literatura. Deși, încă mă mențin un cititor avid, am scăzut ponderea carților de beletristică în favoarea articolelor stiințifice, a textelor filozofice și a carților sau articolelor tehnice.

Principala mea dezamăgire față de literatură vine din punerea pe o poziție fruntașă a artificiilor stilistice și a firului epic în defavoarea unei analize cu adevărat substanțială a esențelor. Practic, sunt prea puțin interesat de imaginația, fie ea și fascinantă, a altor oameni, atâta timp cât nu se construiește pe un fundament al înțelegerii lumii la un nivel superior mie.

Pot aprecia talentul în așezarea cuvintelor pe o foaie dar nu găsesc treaba asta suficientă pentru a îmi sacrifica timpul limitat.

Apoi se întâmplă să citesc adevărate capodopere literare, bijuterii stilistice, construite în jurul unor idei și întrebări existențiale. Construcții delicate și echilibrate ce îți fac intelectul să saliveze, emotionalul să vibreze și spiritualitatea să scânteieze. Unii oameni, pe lângă o peniță grea, menită să se tocească pe hartie cu filigram chiar au ceva de spus. Atunci redescopăr pasiune pentru această artă.

Ideea

Pe lume sunt două feluri de oameni, unii care au idei și unii care înțeleg ideile altora. Ar mai fi și o altă categorie dar nu ne pierdem vremea cu inutilități.

Partea proastă e că eu fac parte mai rapid din categoria a doua decât din prima. Mici frustrari… de înțeles înțeleg dar pe partea creativă stau destul de modest. Poate o fi lipsa exercițiului sau poate o fi o limitare, să zicem genetică, dar asta doar ca să putem arunca vina pe altcineva. Mereu altcineva trebuie să fie de vină.

Nu mă plâng, până la urmă și redigerarea ideilor altora tot este un proces satifăcător, poate nu la același nivel orgasmic ca atunci când ești sursa lor… dar, ce pula mea, că doar nu e concurs.

Oricum, mereu am avut o înclinație spre a mă mulțumi cu puțin. Poate dintr-o modestie prost înțeleasă, poate dintr-o disciplină prost înțeleasă sau poate dintr-o frică a săracului că nemulțumitului i se poate lua darul. Atunci când alții credeau în ei orbește eu îi puneam la îndoială chiar și reușitele. Nu am simțit niciodată că aș fi făcut ceva deosebit, că aș putea să fiu cineva deosebit. Nici nu știu dacă mi-aș dori cu adevărat așa ceva. Poate că mi-ar pica rău, o astfel de întorsătură de situație.

Nu sunt cel mai echilibrat om din lume. Poate par, dar am și eu excesele mele. Am și eu bagajul meu de complexe și frustrări și neîncrederi, pe care uneori îmi vine să le contrazic faptic. Prin vorbe și acțiuni disproporționate și brutale și rele. Rele în cel mai primar sens, violenta aia ieșită din eu n-am avut, din și pe mine m-a durut, din și pe mine m-a rănit cineva cândva.

Atunci mă gândesc că poate e mai bine să nu ai idei, poate că trebuie să meriți mai întâi. Nu putem fi toți masculi Alpha, nici nu cred că ne dorim cu adevărat toți asta. Totuși savoarea unei idei mărețe e greu de egalat prin acțiunile astea meschine ce ne ocupă tot timpul. Cred că e modul de a fi mai aproape de Dumnezeu, nu printr-o echivalare a actului creator. Prin simțământul ala de abandon al eului, ce te cuprinde în momentul prosternației în fața unei idei.

Momentul ăla în care încetează să îți mai pese dacă ai stomacul plin și credit pe cartelă. Când ritmul tău cardiac se contopește cu frecvența gândurilor. O idee începe și-ți consumă gândurile ca o flacără, le mistuie eliberând culori fascinante. Odată zămislită, ideea devine o făptură vie. E doar o iluzie că tu o crești și o aduci la lumină, de fapt ea se hrănește din tine și tu o prizezi ca pe cel mai perfect drog. Ca orice drog te va înrobi și te va consuma prematur. Dar, ce plăcere trebuie să fie.

Sunt două feluri de oameni, unii care au idei și unii care le înțeleg.