Ce este realitatea?

Trăim de pe o zi pe alta în iluzia înțelegerii. Ca și cum noi știm lucruri, ca și cum exista este ceva clare, obiectiv și noi îi vedem esența.

Cum ajungem să percepem lumea înconjurătoare?

Prin simțuri

Organele noastre de simț sunt niște senzori care recepționeză diferite ‘aspecte’ din mediul înconjurător (lumina, molecule, presiune, temperatură, vibrații). Acești senzori transmit mai departe semnale electrice la creier care realizeză o imagine frumoasă în mintea noastră. Deci lumea asta colorată, sonoră și caldă din jurul nostru de fapt nici nu există. Este o creație a minții noastre. Întâmplător destul de sincronizată cu cea din mințile altora. Dar nu complet suprapusă.

Dacă ne gândim la văz spre exemplu. Obișnuim să spunem că ne place o culoare și alta nu. Ce anume ne place? faptul ca un material reflecta lumina de o anumită lungime de undă și o absoarbe pe alta? Faptul ca o lungime de unda electromagnetică generează impulsuri nervoase de o anumită intensitate față de alta? Faptul că în mintea noastră apare o iluzie catalogată complet arbitrar ca și frumoasă? Dar cum de alegem să ne placă o formație mentală în defavoarea alteia? Doar toate sunt construite de noi. Deci când o culoare ți se pare urâtă de fapt modul cum o percepi îți este neplăcut. Pe linie directă tu ești cel pe care îl respingi ca și creator al senzației neplăcute.

Astfel „Vai ce culoare urâtă” devine

„Vai ce urât îmi reprezint eu în minte lungimea de undă a radiației luminoasă reflectată de acest material”

Analiza asta poate fi ușor extinsă la aproape orice. Deci modul cum vedem noi lumea este filtrat si interpretat în minte. Ne-am obișnuit să împărțim lumea în ce plăcem și ce displăcem, când de fapt nimic nu este interpretat în mod absolut. Ceva îți displace pentru că l-ai asociat cu o experiență negativă pe care o reevocă. Dacă ar fi să lăsăm jos toate aceste experiențe, care oricum sunt subiective și externe nouă, ce mai rămâne?

Cum este realitatea? realitatea doar este, ea nu necesită etichete lipite pe ea.