Imaginează-ți următorul scenariu:
Ești legat de scaun și cineva te forțează să mănânci ceva ce nu îți place sau te forțează să mănânci mai mult decât ai nevoie. Dacă, printr-o minune, ai suficientă forță să lupți, va continua asaltul prin tot felul de constrângeri verbale.
Te va umili, va striga la tine, va încerca să te păcălească, va încerca să te forțeze, să te șantajeze emoțional. Persoana care face asta este persoana în care ai cea mai mare încredere și de care depinde însăși viața ta.
Nu știu ce simți acum, dar eu simt că mă sufocă, simt indignarea și revoltă.
Cam ăsta e scenariul la care sunt supuși zilnic foarte mulți copii de catre părinți, educatori, bone, bunici și alte persoane, binevoitoare în definitiv.
VreauUltimulLoc 
pai si ce-ar fi de facut?
Sa tratam si copiii cu acelasi respect pe care il asteptam noi ca adulti. Sa respectam un NU, sa respectam preferintele si instinctele copiilor. Al meu a refuzat de multe ori alimente care i-au produs alergii usoare de contact. Uneori mananca mai putin alteori mai mult. E decizia lui cat si ce mananca. Daca le-ar fi respectate mai mult aceste instincte corecte nu am mai avea asa de multe probleme alimentare cand ajung adulti.
Nu stiu daca e bine sa ne bazam numai pe instinctele copilului. La varsta de cateva luni nici nu are papilele gustative specializate, asa ca nu-mi dau seama daca ceea ce pare ca nu-i place chiar nu-i place, sau e o reactie la altceva. Auzisem la TV ca nici zonele din creierul lor nu-s inca deplin conturate si specializate, asa ca uneori mirosul se confunda cu gustul, sau asa ceva. Cumva ma gandesc exclusiv la cantitatea pe care trebuie sa o manance, ca aport strict necesar, pentru că sa fim seriosi, ce poate sa fie bun de exemplu la o zeama de morcovi? Nu mi-as bate capul prea tare la aceste vârste cu refuzul lor, pentru ca nu stiu daca e unul in cunostinta de cauza, sau e doar o reactie la nou si la … sa recunoastem … corvoada de a manca. Mie nu-mi place sa mananc nici acum, la maturitate, dar o fac de nevoie. Mama m-a indopat cand eram mica si toata viata am suferit din pricina mancarii, dar daca eram lasata de capul meu, cred ca azi nu mai eram. Si daca ne gandim un pic, daca mama te-ar lega de scaun acum si te-ar obliga sa mananci, n-ar semana chiar cu o tortura ca-n filme, caci nu o poti banui pe mama ca-ti vrea raul, ci ca doar te supune la niste cazne si dupa ce o asculti, scapi si gata. Ma rog, asta cand mai cresti un pic. La varsta de cateva luni nici nu-ti dai seama ce ti se intampla.
Cat despre instinctul copilului, e interesant ce spui in privinta reactiei la alimentele la care a dezvoltat alergii. Aici nu mai stiu ce sa spun.
Primele 6 luni copilul este exclusiv alaptat, cu lapte de mama sau cu lapte praf iar apoi se face autodiversificare in paralele cu alaptarea. Ceea ce inseamna ca el incepe sa manance deja bucati de alimente fiert, fructe moi sau orice altceva accepta si poate mesteca cu gingiile. Deci la o varsta destul de mica copilul incepe sa-si formeze gusturile. Moment in care deja incepe sa refuze alimentele care nu ii priesc.
Daca azi te leaga mama ta de scaun si te indoapa cu forta ai alt punct de referinta dar daca de la 6 luni incepe sa o faca e mai dificil sa intelegi ce se intampla. Poate problemele tale cu mancarea vin din astfel de situatii intiparite in subconstient, sau alergii la lactoza gluten sau alte elimente, pentru ca este complet gresit sa crezi ca asupra unui copil de x luni experientele de viata nu lasa urmari. Subconstientul inregistreaza, fobiile se formeaza si echilibrul psihic ii este afectat de orice forma de stres.
Ei, da, dar nu poti feri copilul de toate formele de stres, decat poate daca esti superbogat si il cresti izolat, ii alegi pe spranceana oamenii din jur si activitatile pana la sfarsitul vietii.
Sunt de acord ca iti raman in subconstient toate cele, dar poate ca tocmai asta te defineste ca om, sau te intareste sau … cine mai stie. Problemele cu mancarea la mine cred ca sunt inscrise in codul genetic, pentru ca mama a incercat absolut orice si nu-i gasesc nici o vina in felul cum m-a hranit, caci si-a dat seama ca daca lasa in seama mea, mor literalmente de foame. N-am intolerante la nimic, dar pur si simplu nu-mi place sa mananc. Ce poti sa-i faci unui astfel de copil? Il indopi, ca n-ai alternativa. Nu cu forta, dar implicit cu ceva constrangeri.
Daca as avea copii ca mine, la fel as proceda, sincer, daca as epuiza toate variantele de hrana si as vedea ca plodul tot nu mananca. Sa-l las sa moara de inanitie? Sa-l las sa se anemieze? Sa-l las sa manance numai dulciuri (astea sigur ii plac oricarui copil, numai ca pe vremea mea nu prea se gaseau cate sunt acum)? N-as avea curajul, as prefera o fortare, cu conditia sa vad eu ca acel aliment nu-i provoaca cu adevarat probleme.
Sa nu confundam situatiile exceptionale cu normalitatea. Stresul va exista mereu dar sa stresezi pe cineva inutil si cu indiferenta mai ales cand acel cineva este neputincios si se presupune ca-l iubesti mi se pare cruzime.
„sa stresezi pe cineva inutil si cu indiferenta” sunt cuvintele cheie. Sigur ca asa ceva nu se face, de acord.
Ce placut e sa iti recitesc blogul dupa cativa ani buni si sa te regasesc la fel de intelept si informat!
Sustin ce zici si imi respect galusca si Nu.ul e Nu!E o placere sa vezi cum mananca singura la 11 luni cu miiaaaam miiaaam cand ii place ce mananca….si cand se stramba la ceva ce nu ii place!
Copiii au papilele gustative muuuult mai dezvoltate ca noi,astia mari, si de asta nu e nevoie nici de sare in mancare „ptr a-i da gust” !Gustul se educa in primii ani de viata!Si nu cu forta! Mancatul trebuie sa fie o experienta placuta!Sigur nu mor de foame atat timp cat le dai alternative! E lung subiectul oricum! 🙂
Semnat: Aceeasi Creatura Visatoare! Acum mama! 🙂
Ma bucur sa aud